Deșeurile din construcții trebuie tratate pe fluxuri separate pentru a fi reintegrate în economie

28 octombrie, 2025

Reintegrarea în economia României a deșeurilor din construcții și demolări este una dintre problemele serioase ale țării în materie de economie circulară, iar deșeurile care rezultă în urma activității de construcții ar trebuie tratate pe fluxuri separate, a declarat Radu Merica, directorul general al RER Group.

Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței „Economia circulară – un AS în mâna României: Cum înmulțim miliardele de euro din deșeuri în PIB-ul național”, organizată de Conferințele CDG la Comisia pentru industrii și servicii din Camera Deputaților, Parlamentul României. Transmisia video integrală poate fi văzută AICI-VIDEO-INTEGRAL_LINK.

„Aceasta este una dintre problemele destul de serioase ale României. În primul rând, dacă ne referim la micul aport voluntar, la centrele de aport voluntar, în măsura în care deșeurile din construcții și demolări sunt curate ele pot fi tocate, refolosite, betonul concasat poate fi amestecat cu betonul – pentru anumite calități de beton, dar nu neapărat pentru structuri de rezistență. Acolo e mai greu. Dar pentru fundații, plăci, da, se poate folosi foarte bine beton reciclat.
Problema vine, din nou, din faptul că un șantier de construcții generează foarte multe tipuri de deșeuri. Începi cu săpătura, ăla deja e un deșeu, pământul de la săpătura fundației, apoi lemn, foarte mult lemn de la cofrajele pentru beton, după care începe partea de plastice, de izolație, vată minerală pusă… Există o gamă largă de deșeuri din construcții care rezultă în urma activității de construcții și care fiecare ar trebui luată pe flux separat, tratată corespunzător. Și din păcate încă suntem departe de a reuși să dirijăm pe fluxul de reciclare toate materialele care sunt generate în activitatea de construcții și demolări”, a declarat directorul general al RER Group.

Redăm în continuare principalele declarații:

S-au dezbătut multe teme astăzi pe partea de economie circulară și eu cred că România nu va ajunge niciodată să recicleze absolut tot ce se poate recicla și va avea fabrici de reciclare. Pentru că acest trend l-am pierdut și nu neapărat din vina noastră. Imaginați-vă de exemplu ce face domnul Damov, acel concentrat de electroni și de microelectronice. Niciodată în Europa nu vor exista mai mult de 2-3 fabrici de volum care să extragă acele metale rare și toate resursele. Deci este exclus ca o asemenea fabrică să mai ajungă să se construiască în România.

La fel, din domeniul materialelor plastice speciale. Nu cred că asta ar trebui să fie ambiția noastră. Noi ar trebui să ne concentrăm mai mult pe ce avem. Avem în metale, în aluminiu, am putea avea și în oțel, din nou. Iarăși, ce se întâmplă în România: avem foarte multe centre de dezmembrări, mașini, care se dezmembrează la modul foarte primitiv și nu se recuperează materiale care poate ar mai putea fi recuperate: magneziu de exemplu.

Avem o industrie foarte de succes în incendierea pieselor auto pe câmpuri și recuperarea sârmei de peste tot, a cablurilor electrice, dar nu avem un centru adevărat de procesare a deșeurilor auto care să aibă toată trasabilitatea.

Deci pe de o parte industria poluatoare la negru pare că funcționează foarte bine, cu concursul și pe alocuri chiar și cu susținerea autorităților locale care se văd că nu observă aceste incendieri ilegale de deșeuri care au scopul de a recupera ce-i de recuperate. Pe de altă parte, să faci o asemenea unitate de tratare, de sortare, poate chiar și de reciclare, pentru a o face legal, vezi că îți trebuie defapt o sută de mii de avize și autorizații, ești plimbat de la o instituție la alta ani de zile.

Acum, am avut aici reprezentanți din partea Ministerului Economiei și Energiei, mai puțin de la Mediu. Dar, în general, aceste proiecte de economie circulară au o importantă componentă de mediu și aici o să dau un exemplu pentru că domnul secretar de stat de la Energie ne-a povestit despre incineratoare de energie care funcționează așa de bine în alte țări. Deci să faci energie din deșeuri, da, există incineratorul classic și mai există acel biodigestor pentru deșeurile biodegradabile, care iarăși funcționează foarte bine peste tot în lume. Și stăteam să mă întreb de ce nu s-au putut face la noi? Resursa există, tehnologia există, nu trebuie să inventăm nimic, nu ne luptăm cu nimeni, nu avem concurență din afară, nu avem prețuri de dumping din afară. Deci pur și simplu sunt toate condițiile să faci peste tot unități din acestea. De ce nu s-au făcut până în prezent? Păi în primul rând trebuie să se definească clar cine… De exemplu Ministerul Mediului poate, sau cei de la Mediu ar vrea să facă, dar Ministerul Agriculturii spune știți ce iese de acolo – compost, dar noi nu știm ce este compostul, așteptăm să îl definim. Ministerul Energiei nu are încă o schemă de finanțare pentru biometan și apoi trebuie să te uiți unde îl vinzi – în piața europeană… Acel biometan cumpărat ca să fie amestecat cu metanul extras, cu niște prețuri foarte bune. La noi iarăși nici acest lucru nu este foarte bine reglementat…

Deci, în final, totul se blochează la administrație, acolo unde Ministerul Energiei nu știe ceva, Ministerul Economiei nu știe altceva, administrația locală nu ar prea vrea, adică să treacă totuși pe la ei, să aibă ei controlul și bineînțeles că ei nu fac nimic…

Să închei: senzația mea e că noi vorbim, noi auzim. Dacă e să trecem din zona teoretică în zona practică vedem că peste tot există mici blocaje administrative și acestea ne țin în loc.

Întrebare: Modelul de circularitate are influență în zonă la care nu ne-am gândi în primă instanță. Voiam să vă întreb ca operator de waste-management la nivel de municipalități, inexistența unor soluții mai departe de tratare civilizată induce un cost social mai mare? Adică primăriile – zona de costuri comune, a unei comunități, crește? Sau nu? Pentru că dacă nu există o necesitate pentru comunitate, vorbind de partea cealaltă de o piață, dar aici vorbind de un cost social pe care trebuie să îl manageriem. În primă instanță primăria, cu o companie așa cum sunteți dumneavoastră, și mai departe dacă sunt soluții. Pentru că în România vedem la nivel municipal o depozitare care merge între 85% și 90%. Dvs. știți mai bine. Cel puțin asta spun niște statistici de la Garda de Mediu. Deci există niște costuri sociale care pot fi modificate dacă avem un model de economie circulară funcțional, adică tratări civilizate?

Acum vreo 10 ani, specialiștii de la Uniunea Europeană au impus în România acea taxă la groapă. Care astăzi se numește contribuția pentru economia circulară. Cu toate că banii sunt folosiți în cu totul alte direcții – banii sunt luați și numai în economie circulară nu ajung, ci în programul Rabla, în eu știu ce salarii pe la Fondul de Mediu. Și a fost un instrument economic și au 2 instrumente economice care să contribuie la gândirea unui sistem, regândirea sistemului de management a deșeurilor: asta a fost taxa și al 2-lea era sistemul de plată individuală la volum sau la greutate… Astea funcționează peste tot în lume și sigur că dacă faci depozitarea mai scumpă ajungi să fie bani în sistem pentru procesare și atunci deviezi (deșeurile).

Idee foarte bună. Punerea ei în practică, apropo de costurile sociale, s-a constatat că capacitățile alea care ar trebui să proceseze deșeurile nu există. De ce? Pentru cel care trebuie să le facă, respectiv Consiliile județene, aveau posibilitatea să ceară fonduri europene și să investească în infrastructura de gestiune a deșeului, aceste entități nu sunt funcționale. Adică maxima competență a unui Consiliu Județean a fost să facă niște gropi de gunoi care să zicem că sunt conforme. Dar problema nu e colectarea de la populație, problema e sortarea. Stațiile de sortare, care sunt făcute manual, nu mai fac față. Nu există nicăieri în România vreo stație de sortare făcută de vreun Consiliu Județean care să aibă cât de cât automatizare, folosind sortatoare optice Tomra, folosind separatoare balistice și aeolitice – nu există așa ceva. Și cei care ar trebui să o facă… Apropo, privații nu au voie să facă așa ceva. Privatul nu are voie să facă investiții de capul lui. Totul e la noi – nu știu cine sunt noi… Noi statul, noi Consiliul Județean, noi ADI (Asociații de Dezvoltare Intercomunitară pentru Gestionarea Integrată a Deșeurilor Municipale – n.r.)… Dar e la noi. Atunci, sigur că, partea de colectare de la agenții economici și industriali merge foarte bine pentru că acolo totul e în mâini private și se organizează pe principii economice, logistice… Apoi partea de Municipal, de la populație, e așa o chestie teoretică.

Și apropo de costul politic, din momentul în care s-au format aceste ADI-uri și practic primăriile au cedat responsabilitatea unei entități de asociere a tuturor comunelor, primarii spun: domne, nu mă mai interesează, asta e la ei, să o descurce și să o facă ei. Deci răspunderea politică e undeva la primar că, desigur, locuitorii votează primarul și spun că e gunoiul prea scump, partea de ADI, cu răspunderea administrativă, e ficțională pentru că nu răspund în fața nimănui. Cam asta e realitatea.

Inevitabil, costul cu gestiunea deșeurilor crește. Au crescut salariul minim, motorina, toate. Partea de tratare-eliminare a crescut doar datoria acestei contribuții și care era bine gândită să asigure o deviere de la depozitare.

Întrebare: Există o cantitate foarte mare de deșeuri din construcții și demolări. O parte ajung la dvs., au acestea o valoare economică, reușiți să le reintegrați în economia României?

Da, aceasta este una dintre problemele destul de serioase ale României. În primul rând, dacă ne referim la micul aport voluntar, la centrele de aport voluntar, în măsura în care deșeurile din construcții și demolări sunt curate pot fi tocate, refolosite, betonul concasat poate fi amestecat cu betonul, pentru anumite calități de beton, dar nu neapărat pentru structuri de rezistență – acolo e mai greu. Dar pentru fundații, plăci, da, se poate folosi foarte bine beton reciclat.

Problema vine, din nou, din faptul că un șantier de construcții generează foarte multe tipuri de deșeuri. Începi cu săpătura, ăla deja e un deșeu, pământul de la săpătura fundației, apoi lemn, foarte mult lemn de la cofrajele pentru beton, după care începe partea de plastice, de izolație, vată minerală pusă… Există o gamă largă de deșeuri din construcții care rezultă în urma activității de construcții și care fiecare ar trebui luată pe flux separat, tratată corespunzător. Și din păcate încă suntem departe de a reuși să dirijăm pe fluxul de reciclare toate materialele care sunt generate în activitatea de construcții și demolări.