România ar putea atrage 30 de miliarde de euro de la investitori prin gruparea companiilor viabile de stat într-un superholding care să fie listat pe bursă, dar în cadrul căruia statul să își păstreze acționariatul majoritar, a declarat Gabriel Biriș, co-managing partner Biriș Goran SPARL și fondator The Tax Institute.
El a precizat că aceste sume ar putea să fie mai apoi investite în companiile respective sau ar putea finanța fonduri de private equity care să poată contribui cu capital în zonele în care are România nevoie, să finanțeze spre exemplu startup-uri inovative.
(DOCUMENT/Prezentare integrală)
Gabriel Biriș a avertizat că principalele riscuri asociate acestei structuri ar fi calitatea managementului și acapararea de către politic în interes personal.
Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței CDG ”Finanțarea Dezvoltării: (Re)capitalizarea României și utilizarea instrumentelor de irigare financiară a economiei”, organizată în 30 septembrie de CursdeGuvernare.ro, la Parlament, Comisia pentru industrii și servicii din cadrul Camerei Deputaților – înregistrarea integrală poate fi vazută AICI-LINK.
Redăm în continuare principalele declarații:
- De unde plecăm? Toate discuțiile de astăzi sunt în legătură cu rectificarea bugetară, nevoia de încadrare în deficitul agreat cu UE. Cum facem, ce modificări mai aducem, ce impozite mai creștem și ce cheltuieli mai tăiem? Vorbim mult mai puțin despre singurul instrument care ne poate scoate din criza în care ne-am băgat singuri.
- Evoluția deficitului bugetar este o sinusoidă foarte puternică. Auzim economiști spunând: politici pro-ciclice rele, politici anti-ciclice bune. La noi totul a fost pro-ciclic, în general legat de cicluri electorale sau crize economice. Cel mai mare deficit istoric îl avem în 2009, când spuneam că la noi nu vine criza, dar am avut și un an electoral atunci. Tot atunci am avut și cel mai mare gap de TVA.
- Am început 2025 cu un plan (de deficit bugetar, n.r.) de 7% din PIB, o să ajungem la 8,4%. Anul trecut, de la 5,5% am trecut de 9% – deci nu prea suntem în stare să ne ținem de planurile noastre. Trebuie să reducem deficitul bugetar până la 2,5% în 2031. Față de deficitul de acum, vorbim de o ajustare de 6%.
- În perioada asta, având un stat agresiv la granițele noastre, vedem un război hibrid în derulare. Trebuie să ne creștem și capacitatea de descurajare a unui atac armat, adică să investim în apărarea noastră – încă vreo 3% din PIB. Tot în perioada asta, spre sfârșitul perioadei, se va întâmpla un cataclism de care unii dintre noi vorbim de 25 de ani, și anume pensionarea decrețeilor – alți 2% din PIB. Dacă le adunăm pe toate, ne ducem spre 11% din PIB.
- Cum poți să faci o ajustare de 11% din PIB doar prin creșteri de taxe, chiar și dacă am vedea o schimbare de mindset care să oprească marea hoție de la TVA, cum poți să o faci? Că n-ai cum. Nu poți să aduni atâtea venituri în plus și nici să tai cheltuieli. Ca să putem face această ajustare, avem nevoie să creștem baza, să creștem PIB-ul. Și asta nu după nefericita politică implementată începând cu 2017, cu politicile wage-led growth ale profesorului Socol: creștem salariile, creștem pensiile, creștem salariul minim – forțăm și privatul să crească salariile. Salariile crescute cresc consumul, consumul crește PIB-ul. Balansăm și deficitul comercial și finanțăm pe împrumuturi.
- Nu se poate așa. Trebuie să creștem prin investiții. Ca să putem crește prin investiții, între altele avem nevoie de o anumită predictibilitate și stabilitate. Nu poți cu impozit pe cifra de afaceri. Vorbeam de OECD: am introdus o măsură contra tuturor politicilor de bune practici OECD, și anume limitarea deductibilității unor cheltuieli făcute în scopul afacerii și la preț de piață – acel 1%, limitarea la 1% în anumite condiții pentru cheltuieli de consultanță și management. Cu taxă pe stâlp, care e impozit pe investiții, nu avem cum să creștem. Avem nevoie de investiții în infrastructura energetică – toate alea 0,5%. Nu avem cum să creștem cu asta, nici cu reducerea perioadei de recuperare a pierderilor.
- Avem Codul Fiscal de 10 ani în vigoare. A fost modificat prin 150 de legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență, de aproape o mie de ori. Dacă adăugăm și modificările la Codul de procedură, ne ducem la 250 de legi și ordonanțe și două mii de modificări. Care au trebuit nu numai redactate, degeaba, că veniturile nu au crescut, dar probabil că, dacă facem un calcul – și ar trebui să începem să facem astfel de calcule – la costul de implementare pentru companii trecem liniștit de 20 de miliarde de euro în toată perioada asta. Absolut degeaba, că nu crește competitivitatea, cresc doar costurile.
- Cum creștem? Folosim ce avem. Adică, în momentul de față avem 1.000 de companii de stat, multe sunt ineficiente, multe nu își justifică existența. Sunt însă multe companii de stat care au valoare și o pot crește prin investiții și management eficient. Cum ne putem folosi de aceste active pe care statul le are? Prin bursă, cu ajutorul căreia putem multiplica. Nu prin privatizări, vânzări de participații așa cum zic unii astăzi, ci prin folosirea acestui capital prin atragerea unui capital nou. Adică ne diluăm fără să pierdem controlul. Atragem capital nou pe care să-l investim în dezvoltarea companiilor existente sau să-l investim în alte zone. Inclusiv să susținem financiar companii românești cu capital majoritar de stat să se extindă în regiune. Pentru ca România să nu fie doar țară de extracție de profit, să fie și țară care să poată extrage din alte țări profit.
- Identificăm companiile viabile, grupăm aceste companii într-un holding intermediar pe industrie, apoi holdingurile astea intermediare le punem într-un superholding pe care inițial îl listăm. Estimarea ochiometrică, uitându-te la principalele companii în care statul e majoritar, dar nu neapărat majoritar, e undeva peste 30 de miliarde de euro. Asta înseamnă că noi putem să aducem în superholding până la 30 de miliarde de euro listând – sunt fonduri suverane care fac asta. Să atragem capital fără să vindem, capital pe care să-l reinvestim prin intermediul holdingurilor intermediare în companiile de stat: Hidroelectrica, Transgaz, și nu numai din energie. Asta aduce avantaje și în privința guvernanței corporative.
- În etapa a doua poți să te gândești să listezi și holdingurile intermediare – alte încă vreo 30 de miliarde – diluându-te, dar crescând mult plăcinta. România are posibilitatea ca într-o perioadă decentă de timp să atragă de la investitori câteva zeci de miliarde, fără costuri, pentru că sunt investiții, mai mult decât PNRR-ul. Noi stăm pe ouăle de aur și ne împrumutăm, nu le folosim.
- Ce se poate face cu capitalul atras? Pe lângă investiții în companiile operaționale, putem să luăm în considerare ce a făcut Israelul: seed money și capital de creștere în companii private de tech, direcționăm investițiile unde vrem dezvoltarea, fără ajutoare de stat, fără subvenții. Vedem tot mai des că investiții noi se fac doar dacă există granturi – antreprenoriat asistat social. Eu, ca și contribuabil, ce return on investment am atunci când, din taxele mele, statul dă ajutoare de stat, bani gratis unor privați? Eu nu sunt acționar la firma aia. De aia e imoral să dăm granturi, ci să venim cu equity, care oferă un return. Stimulăm cu bani de la cei pe care nu îi stimulăm.
- Se pot crea astfel de fonduri de private equity sub superholding, care să poată contribui cu capital în zonele în care avem nevoie să le stimulăm și, de asemenea, în investiții noi.
- Riscul principal: calitatea managementului și acapararea de către politic a unei astfel de construcții, în interes personal și nu în interesul țării. Dar există modele de succes ce pot fi urmate.
Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței CDG ”Finanțarea Dezvoltării: (Re)capitalizarea României și utilizarea instrumentelor de irigare financiară a economiei”, organizată în 30 septembrie de CursdeGuvernare.ro, la Parlament, Comisia pentru industrii și servicii din cadrul Camerei Deputaților – înregistrarea integrală poate fi vazută AICI-LINK.
Există în state în vecinătate un astfel de model de superholding de succes?
- Chiar în jurul nostru nu. În nordul Europei există, și mai există fonduri suverane. Pe mine mă pasionează Singapore. GIC (Government of Singapore Investment Corporation, n.r.) poate fi folosit ca un model de succes. Eu am avut privilegiul să mă întâlnesc cu unul dintre top executivi.
Nu ar fi periculos pentru România ca o structură de o asemenea anvergură să ajungă pe mâini politice?
- Mă așteptam să zici mâini străine. Asta nu s-ar întâmpla, pentru că în propunerea asta statul nu ar ceda niciodată majoritatea. Decizia ar rămâne întotdeauna românească. Da, într-adevăr, calitatea managementului și confiscarea de către politic – cele mai mari riscuri. Cunosc mulți oameni care ar putea fi parte din soluție.
Nu ar putea fi construit pe ceva ce există? De exemplu, Fondul Proprietatea?
- Pe Fondul Proprietatea nu. Managementul Fondului Proprietatea poate fi soluția managementului pentru superholding. Să faci o licitație internațională, pe zona Singapore și altele, ca manageri ai fondului, cu implicare cât mai puțină a politicului.
Partener instituțional:
Comisia pentru industrii și servicii, Camera Deputaților, Parlamentul României
Parteneri:
Asociația Cronica Europeană
***
Urmărește-ne pe Google News
