VIDEO / Dragoș Nicolae PÎSLARU, Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene: În viitorul exercițiu financiar european, 2028-2034, țintim o alocare de minimum 10 mld. euro pentru competitivitate, pe care să o alocăm unor instrumente financiare dedicate sectorului privat

15 octombrie, 2025

În viitorul exercițiu financiar al UE, respectiv 2028-2034, România își propune să obțină o alocare de minimum 10 mld. euro pentru competitivitate, care să fie destinată unor instrumente financiare dedicate sectorului privat, sumă în plus față de propunerea de 60 mld. euro anunțată de Comisia Europeană pentru agricultură și coeziune, a anunțat Dragoș Pîslaru, ministrul Investiții și Fondurilor Europene.

„Prima provocare, sau lucru pe care vreau să îl schimb, este să ne uităm la un minim de încă 10 miliarde de euro pe ceea ce se numește fonduri de competitivitate. Asta înseamnă că schimbăm – și acesta este un element crucial în ceea ce propunem – paradigma: să cerem o alocare minimală de 10 miliarde pe zona de instrumente financiare dedicate sectorului privat. Și aici introduc o idee importantă: MIPE nu dorește să se mai întâlnească cu IMM-uri la apelurile clasice de proiecte. Se stabilește un apel, la data de…, se lansează cu un ghid, se îngrămădesc sute de companii, banii sunt doar pentru 50, se investește mult timp, se așteaptă doi ani, chiar de companiile care câștigă, pentru a implementa proiecte.
Schimbarea este că tot ce înseamnă planuri de afaceri, sector privat, în afară de zona de inovare și frontieră tehnologică, unde vom avea în continuare o zonă de grant clasică și cu apeluri de proiecte, trebuie să meargă către sectorul privat prin fonduri de equity, zona de instrumente financiare de generație nouă, cu componentă de subvenție de dobândă, garanții guvernamentale și capital rebate – deci grant până la 40% permis pe instrumentele financiare. Deja suntem în pilotare cu astfel de instrumente”, a detaliat ministrul.

Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței CDG „Capitalul autohton al României – internaționalizarea businessurilor: maturizare și trecerea la statutul de forță regională”, organizată marți de Conferințele CDG și Banca Națională a României (BNR). Transmisia video integrală poate fi văzută AICI-VIDEO-INTEGRAL_LINK.

Dragoș Pîslaru a avertizat că libertatea pe care o presupune schimbarea filosofiei bugetare anunțate de Comisia Europeană poate fi o binecuvântare, dar și un blestem.

„Libertatea pe care ne-o dă Comisia Europeană poate fi o binecuvântare și un blestem. O binecuvântare, pentru că nu mai ai baby-sitting, nu mai spune: «Trebuie să investești pe trei tipuri de fonduri și pe șapte tipuri de programe și pe nu știu ce axe prioritare și domenii de intervenție. » Te lasă pe tine să spui ce e bine pentru țară. Și este un blestem pentru că am văzut cum a fost PNRR – fragmentat, semnezi în plus ca să ai rezervă. Poți să dai cu piciorul foarte ușor la o astfel de șansă. Cum ai dat la 28 de miliarde, poți da și la 40, dar cred totuși că am ajuns la un alt nivel de maturitate. Cu un pic de profesionalism și stabilitate – dacă schimbi guvernele ca pe șosete, nu o să poți face nimic”, a declarat ministrul.

El a adăugat că orice decizie privind programarea viitorului exercițiu financiar al UE trebuie aprobate întâi în coaliție.

Redăm în continuare principalele declarații:

Este o bucurie să mă alătur dvs. pentru a vorbi despre ambiția României de a-și găsi locul în Europa prin forța propriului capital. Aș vrea să-mi structurez prezentarea pornind de la situația de fapt și spunându-vă câteva lucruri legate de o temă principală, și anume de ce cred că astăzi România, în ciuda unei tensiuni bugetare, nu are vreo perspectivă de recesiune economică, de ce prin fondurile europene putem ieși cu fruntea sus în această perioadă și, evident, cea de-a doua componentă este strict legată de tema noastră, și anume cum putem folosi programarea 2028-2034 pentru a trece la statutul de forță regională și a potența capitalul autohton al României.

Prima temă: România este într-o situație absolut paradoxală. A avut un deficit bugetar de 9,3%, încearcă să termine anul acesta cu 8,4%, deci cu spațiu fiscal aproape inexistent și, în același timp, stă pe un munte de bani europeni. Și spun că stă, pentru că, în acest moment, doar în portofoliul meu – nu pun agricultura și dezvoltarea rurală – am 55 de miliarde de euro la dispoziție pentru a fi investiți în economia românească, dintre care o parte dintre ei, și anume cam 13 miliarde din cei 21,5 care vor rămâne în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), sunt încă necheltuiți și trebuie cheltuiți până anul viitor, la 31 august. Cumva, acest lucru ne arată paradoxal faptul că noi avem încă o abordare duală: bani europeni și bani naționali, gândiți în mod diferit, principiul adiționalității și gândirii la comun a banilor nefiind unul menit să susțină economia așa cum trebuie.

Despre perioada următoare: matematic, dacă lucrurile se întâmplă așa cum sunt planificate, România ar urma să poată absorbi 13 miliarde pe PNRR, la care se adaugă circa 5 miliarde pe coeziune. Anul acesta suntem la 4,6-4,7 miliarde pe politica de coeziune, dintr-un total de 31 de miliarde nerambursabili pe care îi avem la dispoziție, din care am cheltuit vreo 5,5 miliarde până acum. Asta ne face să ne uităm cu speranță, dar și pe baza unor calcule matematice elementare, că undeva spre 15 miliarde de euro ar trebui să putem absorbi de acum și până la sfârșitul anului viitor. Acest lucru ar însemna cam de două ori capacitatea maximă pe care a avut-o România vreodată de absorbție: 8,6 a fost în anul 2023, 8,3 miliarde în 2016 – de fiecare dată n+3, la sfârșitul unei perioade de programare, când practic îngrămădeam lucrurile ca să ne iasă absorbția.

De la o abordare pe PNRR, în care am avut o supracontractare enormă – de la 28,5 miliarde la 47,4 miliarde contracte semnate pe nimic, pe o diferență de bani care nu existau în bugetul național –, am reușit ca în această perioadă să reducem această supracontractare, să avem principiul „dacă ai 100 de euro, îți trebuie proiecte de 100 de euro, nu de 300 de euro”, pentru că n-ai de unde să acoperi diferența. Acum suntem în exercițiul final, după ce Ordonanța de Urgență 41, care a creat mari frământări pentru că proiectele au trebuit curățate, a fost aplicată. Avem, pentru prima oară, la Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene și la Ministerul Finanțelor, lista de proiecte care se implementează pe PNRR. Știu că acest lucru vi s-ar putea părea un act de bună gestiune elementară, dar până acum nu exista listă, existau portofolii de proiecte care se implementau la ministere.

Acum avem o listă și suntem în ultima etapă de reconciliere a plăților. Avem circa 20.000 de proiecte și circa 65.000 de plăți care s-au făcut în bloc, adică de ordonatorii de credite pe portofoliul de proiecte. Prin urmare, nu exista nicio evidență per proiect a plăților efectuate, ci doar una generică. Plecând de la acest exercițiu elementar de a reconcilia ce sumă am pentru investiții, cu ce proiecte sunt și ce plăți au fost făcute, ca să putem avea o evidență cu privire la progresul valoric și, evident, cealaltă informație cerută – progresul fizic –, suntem acum pe ultima sută de metri. Am vorbit cu prim-ministrul chiar în dimineața aceasta și vom putea ieși, spre sfârșitul acestei luni, cu o situație în transparență deplină, cu cele peste 20.000 de proiecte, în care să avem progresul valoric și progresul fizic.

Acest lucru nu este ceva cu care să mă mândresc în vreun fel, este o chestiune de igienă elementară, care să ne permită ca, în următoarele 11 luni, să putem sta pe zona de monitorizare și să împingem implementarea, astfel încât să avem acei 13 miliarde de euro care înseamnă Autostrada A7, înseamnă 8 spitale, un număr important de școli, laboratoare pentru licee și multe alte proiecte în domenii ca energie, mediu sau întreprinderi mici și mijlocii, unde avem peste 5.000 de proiecte în finanțare.

Pentru a putea discuta despre capitalul autohton al României și internaționalizarea businessurilor, ceea ce avem nevoie este să profesionalizăm administrația publică în primul rând. Nu ai cum să discuți despre o viziune în momentul în care mediul de afaceri crește mai degrabă în pofida statului, nu cu sprijinul statului. Avem în vedere acest lucru atât prin această modalitate clară de monitorizare și înțelegere a realității, cât și prin încercarea de a nu crea zone de ceață, pentru ca proiectele să poată fi urmărite, să se știe cine ce face, tocmai pentru a nu exista discuții ulterioare.

Este păcat că am pierdut cinci ani pe PNRR cu acest tip de gestiune. Nu m-ați auzit plângându-mă în spațiul public, pentru că rolul pe care îl am este să repar. Voiam doar să vă spun că, în această lună, îi dăm de cap și veți putea dvs. și fiecare dintre români monitoriza portofoliul de pe PNRR, proiect cu proiect, cât și portofoliul de pe coeziune, proiect cu proiect, unde sunt acum 6.700 de proiecte.

Odată ce mediul de afaceri vede predictibilitatea, odată ce se spune că ceva e finanțat, avem bani pentru asta – apropo, relația dintre MIPE și Ministerul Finanțelor a fost cvasi-inexistentă –, în sensul că ministerul investițiilor semna contracte, iar ministerul finanțelor închidea robinetul pentru că nu mai erau bani, și atunci evident că erau întârzieri și nici nu se implementau proiectele, contractorii privați neemițând nici facturile ca să nu plătească TVA-ul și să rămână fără bani. Aceste tipuri de lucruri nu ajută capitalul autohton.

Rectificarea a venit relativ târziu și pentru că nu exista o evidență clară a ceea ce aveam de cofinanțat pe proiectele europene. Și, cum nu am 300 de lei pentru o alocare de 100, practic trebuia să știm foarte clar care sunt proiectele respective. În relația pe care am avut-o cu Alexandru Nazare am ajuns acum la claritate cu privire la ce implementăm, la faptul că avem banii pentru a plăti componenta de finanțare națională și componenta de împrumut – și aceasta este importantă, pentru că se duce în deficit – și, în acest moment, avem această imagine a României ca un mare șantier, cu peste 20.000 de proiecte, care nu are cum să nu creeze efecte pozitive sau de antrenare în economie.

Atât timp cât știm care sunt proiectele, știm că sunt în derulare – regula la Ordonanța 41 a fost că tot ce nu a fost început sau nu are șanse să fie finalizat am dat la o parte – și știm că le putem plăti pentru că avem credite de angajament, avem resurse pentru ele în Ministerul Finanțelor.

Este un reset care ar trebui să ne ducă peste 2025-2026, astfel încât deja să ne uităm puțin la pasul următor, la perspectiva pentru perioada următoare. Discuțiile despre programarea 2028-2034 au început deja la Bruxelles; sunt poziții diferite, antagonice, între Comisie și Parlament, și nu cred că aceste negocieri se vor termina mai devreme de decembrie 2027.

România ar avea această opțiune de a aștepta până în decembrie 2027 și, după aceea, să vadă ce face. Această opțiune nu mai există. Nu putem să așteptăm până atunci dintr-o rațiune foarte simplă: 2028 este an electoral, și dacă faci un plan de țară la sfârșitul lui 2027, ești pierdut. N-ai nicio șansă să mai crezi că poți face altceva decât un „pom de Crăciun”, cum a fost PNRR.

Și atunci, practic, ce avem în plan este ca, în primăvara anului viitor, în primul trimestru, să începem planificarea, iar această programare pleacă de la câteva principii pe care vi le propun și pe care le voi discuta și în coaliție cu colegii care sunt la guvernare.

Primul este unul elementar: care este ambiția pe care o avem pentru perioada 2028-2034. Lumea tinde să se uite la cei 60 de miliarde de euro care sunt alocați pe componenta unu, pentru planul național și regional, și cumva deja poziția oficială a României spune că avem nevoie, separat, de vreo 20 de miliarde pentru agricultură, și restul – 40 de miliarde – care să fie împărțiți între politica veche de coeziune (alocare regională) și politicile naționale.

Prima provocare, sau lucru pe care vreau să îl schimb, este să ne uităm la un minim de încă 10 miliarde de euro pe ceea ce se numește fonduri de competitivitate. Asta înseamnă, practic, că schimbăm – și acesta este un element crucial în ceea ce propunem – paradigma: să cerem o alocare minimală de 10 miliarde pe zona de instrumente financiare dedicate sectorului privat. Și aici introduc o idee importantă: MIPE nu dorește să se mai întâlnească cu IMM-uri la apelurile clasice de proiecte. Se stabilește un apel, la data de…, se lansează cu un ghid, se îngrămădesc sute de companii, banii sunt doar pentru 50, se investește mult timp, se așteaptă doi ani, chiar de companiile care câștigă, pentru a implementa proiecte.

Schimbarea este că tot ce înseamnă planuri de afaceri, sector privat, în afară de zona de inovare și frontieră tehnologică, unde vom avea în continuare o zonă de grant clasică și cu apeluri de proiecte, trebuie să meargă către sectorul privat prin fonduri de equity, zona de instrumente financiare de generație nouă, cu componentă de subvenție de dobândă, garanții guvernamentale și capital rebate – deci grant până la 40% permis pe instrumentele financiare. Deja suntem în pilotare cu astfel de instrumente.

Avem trei regiuni de dezvoltare care fac cu Banca de Investiții și Dezvoltare asta, avem pe Tranziție Justă la fel, avem pe PoCIDIF, pe programul de competitivitate. Pilotăm și vom vedea până în primăvara anului viitor primele programe de finanțare. Ne pregătim pentru a aduce zona de instrumente financiare la un cu totul alt nivel. Inclusiv pe PNRR avem 100 de milioane pentru a testa aceste lucruri.

În total, avem circa jumătate de miliard de euro pe instrumente financiare care încep, în diverse moduri și în diverse feluri, să își producă efectele și să fie disponibile pentru mediul de afaceri. De la jumătate de miliard la zece miliarde este ambiția pe care v-o propun. România nu trebuie să mai aibă apeluri de proiect, ci o finanțare continuă. România trebuie să aibă companii care să își obțină finanțarea când au nevoie și repede. Ce vrem să acoperim: discutăm atât despre capital de lucru, cât și despre investiții, și pe vârsta de viață a companiei – de la pre-seed, scale-up și internaționalizare.

Zece miliarde plus 60 fac 70. Veți întreba: bun, deci ambiția este 70? Vă voi răspunde că nu. Marea schimbare pe care aș vrea să o avem în această programare este să nu programăm 70 de miliarde, ci să avem – și m-am uitat să văd dacă este fezabil și este – în sfârșit o asumare a faptului că banii europeni sunt bani pentru care noi, la rândul nostru, trebuie să investim și să avem un matching fund de unu la unu, astfel încât să alocăm 10 miliarde de euro anual, timp de șapte ani, unu la unu cu cei 70 de miliarde pe care i-am menționat. Este un lucru care se poate face gradual, 2028-2030 cu mai puțin, mai mult spre sfârșit, deci putem ține curba de investiție clasică, dar ea oricum urmărește și ajustarea fiscală, deci avem spațiu destul.

Imaginați-vă că nu o să mai avem programe naționale, CNI, Saligny și alte lucruri, pentru că acum regulamentele sunt multifond – nu-ți mai restricționează investițiile, nu mai ai motive să spui că pe bani europeni nu poți să faci lucrurile pe care le făceai cu banii naționali.

Trebuie să avem o singură „găleată” de fonduri, care să fie planificate la nivel de 140 de miliarde de euro, în premieră pentru România, într-adevăr la o vârstă de maturitate – deja suntem la 18 ani de la aderarea la UE. Cu 140 de miliarde de euro, programarea, în mod paradoxal, este mult mai facilă decât cu 40 sau 60 sau 70. Tentația de a face felii este mult mai mică. Mergi pe o idee de PIB potențial și aloci regiunilor: față de 1,1 – 2 miliarde de euro pentru cele mai avansate dintre ele (pentru cele opt regiuni de dezvoltare sunt acum programe de 11 miliarde), poți să le aloci până la 40 de miliarde de euro, astfel încât să te duci către primari, zona locală, stakeholderi, „nuci puternice” care se sparg greu și care ar trebui să poată avea o perspectivă de dezvoltare bazată pe subsidiaritate.

Agricultura – poți să te duci la 25 de miliarde liniștit, astfel încât să le dai cu cinci miliarde mai mult decât cer. Cumulat, îți dă 65 de miliarde și tot ți-ar rămâne, într-o abordare coerentă și comună, în care pui fondurile împreună, un portofoliu absolut fantastic, în care poți să programezi 75 de miliarde de euro pentru marile priorități, și anume marile transformări: demografie, capital uman, competitivitate legată de tehnologie, inteligență artificială.

Ce vă propun nu este un scenariu teoretic. MIPE ar trebui să se ocupe de această coordonare. Formal, mandatul va veni după un memorandum în guvern și, evident, după discuții care trebuie să aibă loc la nivel de coaliție. Dar această schimbare de abordare ne-ar permite să începem din primăvară un exercițiu care, spre deosebire de PNRR, care a dezbinat mai degrabă societatea, să fie un prim exercițiu care ne reunește. Și cu 140 de miliarde de euro se poate programa un astfel de exercițiu.

Un exercițiu în care mediul de afaceri vine și contribuie în mod direct, o abordare bazată pe design thinking, pe o analiză macroeconomică pe cel puțin trei paliere: una legată de productivitatea totală a factorilor și ce propunem să dezvoltăm din perspectiva factorilor de producție și care este modalitatea în care vedem funcția de creștere economică; a doua, care este o abordare bazată pe o îmbinare între abordarea sectorială – cea clasică de alocare a banilor – și o abordare orizontală, cu ceea ce se numește „enabling conditions”. A fost făcut un astfel de exercițiu în 2016, din păcate el nu a avut o viață foarte lungă.

Suntem într-un moment în care sectorul privat plătește o factură pe care nu sectorul privat a creat-o. Există o neîncredere prevalentă între sectorul privat și stat, capitalul autohton este sub presiune, sunt mai degrabă oaze neafectate. Taxarea și lipsa de predictibilitate fac să pară că suntem pe nisipuri mișcătoare.

Punerea în transparență a PNRR-ului înseamnă un lucru: că el este al întregii societăți. Veți avea posibilitatea să vă uitați ce proiecte sunt în întârziere, unde sunt, cum sunt, să ne mobilizăm cu toții să vedem cum se pot finaliza. Lucrurile care țin de coeziune și de fondurile europene, în general, au acum în spate un exercițiu de simplificare și digitalizare, pe care îl aștept să fie transformațional la MIPE și care se va simți pentru cei care au treabă cu acest minister.

Exercițiul de programare reflectă exact schimbarea nivelului de ambiție. România are niște lecții învățate de la PNRR. Am pierdut cinci ani, dar dacă i-am pierdut tocmai pentru a înțelege cât de rău este să fragmentezi, cât de rău este să faci „pom de Crăciun”, cât de rău este să aloci bani fără să te intereseze de unde finanțezi, să nu ai o responsabilitate fiscal-bugetară și, mai ales, să nu consulți mediul de afaceri atunci când decizi în ce domenii investești (în PNRR alocarea pentru mediul privat este la 5-6% – asumpția de la care plec este că, într-o programare viitoare, acest lucru este inacceptabil; rolul sectorului privat este unul cheie și trebuie să aibă o alocare de minimum o cincime, dacă nu spre o treime).

Este o perioadă cheie în care, împreună, putem stabili această încredere. Știu că există un deficit acum, dar vă invit să urmăriți acțiunile viitoare și, odată ce va fi lansat tabloul acela de bord cu toate proiectele în desfășurare, măsurile de simplificare și, mai ales, zona de planificare fiscal-bugetară așezată și care să poată susține implementarea fondurilor europene, ușor-ușor vom fi pregătiți pentru ca, la anul, să lucrăm cot la cot pentru această perspectivă care ar duce capitalul autohton acolo unde îi este locul și ar transforma România într-o țară care nu doar prinde din urmă, ci folosește bani europeni pentru a avea o contribuție directă la modelul economic al Europei, beneficiile fiind clare pentru toți cetățenii și antreprenorii români.

Q&A

Pe zona de capacitate administrativă, eu nu susțin că statul are o eficiență maximă. Îmi spun colegii din minister: de muncit am muncit și înainte, dar nu aveam o direcție, și asta m-a frapat. Una este să muncești când știi ce ți se cere, de ce faci și pentru ce faci, și alta este să produci raportări care nu folosesc la nimic și nu ajustează nimic. În toate ministerele ai o treime de oameni parțial motivați care încă trag, ai o treime de oameni care sunt buni, dar sunt nemotivați și nu trag, și ai o treime care n-au ce căuta în minister și pentru care ar trebui traininguri serioase de reactivare a spiritului de „servit patria”, ca să spun așa. Eu nu am un dubiu că voi recupera întârzierile pe apelurile de proiecte.

Capacitatea sistemului financiar-bancar: în acest moment, băncile sunt obișnuite cu instrumente de pe raft, de tip garanții de portofoliu, care ajută — ajută poate puțin mai mult sistemul de intermediere financiară decât beneficiarii finali. Translatarea în dobânda finală, care teoretic este subvenționată, este mult prea mică față de volumul mare de bani. Dar, în condițiile în care dai în cap sistemului bancar cu taxa pe cifra de afaceri, e o măsură de compensare. Noi am investit niște sute de milioane din PNRR pentru garanții de portofoliu, lucru care a mers și care a ajutat sistemul financiar. Ce mi-aș dori să avem în aceste instrumente de generație nouă: o subvenție de dobândă care să-ți egalizeze dobânzile din România cu dobânzile din Vest, o garanție care să-ți permită accesul la finanțare al IMM-urilor care au probleme bilanțiere și acest capital rebate care spune că îți dau grantul, dar ți-l dau după ce ai terminat și ți-l deduc din principal – acesta este un instrument unde băncile și instituțiile financiare trebuie să performeze. Dorința mea este să lucrăm foarte strâns cu sectorul financiar, ca să fim pregătiți.

Prioritățile trebuie stabilite împreună cu mediul de afaceri. Exercițiul de ascultare și design thinking. Avem niște idei cu privire la viitor, dar încă mai avem teme grele. Pe agenda mea, zilele astea, este încă jalonul 19 cu decarbonizarea.

Nu au funcționat granturile sau de ce această trecere brutală către instrumente financiare?

Am participat la un comitet de monitorizare în urmă cu peste șapte sau opt ani, în care am venit cu ideea de a translata către instrumente financiare, și o mare majoritate a comitetului a zis: „Dar de ce să renunțăm la granturi?”. Tot mai multă lume conștientizează că viteza cu care poți să-ți îndeplinești o idee de afaceri e mult mai importantă decât intensitatea grantului. Între a primi 70% și a putea să implementezi în doi-trei ani de zile lucrurile respective, în condițiile în care, cu siguranță, îți apar cheltuieli neeligibile, prețurile cresc, se întâmplă lucruri față de plan, este mult mai facil să te duci la bancă și să obții 40% intensitate. Acesta este primul argument.

Al doilea este că păstrăm 70-80% pentru tot ce este inovare. Dacă am o fabrică de pufuleți și vreau să mai fac încă o linie de pufuleți, credeți-mă că nu se justifică să-ți dau 80% grant, decât dacă poate este într-o regiune socială în care am alte obiective decât cele economice. Dar ideea e că, dacă tu îți știi businessul tău, piața ta, și e vorba doar de a scala, 40% mi se pare mai mult decât suficient. Cred că suntem într-o situație în care trebuie să facem leveraging, adică, în loc să aloc un euro la un euro, trebuie să am un euro care să-mi facă patru euro. Instrumentele financiare îți pot crea un efect de 40 de miliarde din 10 miliarde de euro. Dacă îi termini pe ăștia, facem rost de alții.

Libertatea pe care ne-o dă Comisia Europeană poate fi o binecuvântare și un blestem. O binecuvântare, pentru că nu mai ai baby-sitting, nu mai spune: „Trebuie să investești pe trei tipuri de fonduri și pe șapte tipuri de programe și pe nu știu ce axe prioritare și domenii de intervenție.” Te lasă pe tine să spui ce e bine pentru țară. Și este un blestem pentru că am văzut cum a fost PNRR – fragmentat, semnezi în plus ca să ai rezervă. Poți să dai cu piciorul foarte ușor la o astfel de șansă. Cum ai dat la 28 de miliarde, poți da și la 40, dar cred totuși că am ajuns la un alt nivel de maturitate. Cu un pic de profesionalism și stabilitate – dacă schimbi guvernele ca pe șosete, nu o să poți face nimic. Vă propun să aveți grijă de prim-ministrul Ilie Bolojan dacă vreți să avem o șansă – avem nevoie de dumnealui.

Unu-două exemple de proiecte europene la care capitalul autohton s-ar putea racorda?

Sunt câteva industrii unde România deja se racordează la proiectele europene. Vorbesc de industria de apărare și securitate și tot ce înseamnă dual use. Cred că ceea ce vom vedea în perioada următoare, această investiție în tehnologie militară, drone, cybersecurity, AI – putem avea o serie întreagă de activități care să crească masiv investițiile în România.

A doua zonă importantă, pentru că am menționat AI, cred că România va trebui să participe la economia datelor. Este un domeniu despre care nu se discută suficient sau coerent. Inclusiv pe PNRR se discuta despre un cloud guvernamental, după aceea fiecare instituție a început să-și finanțeze cloud-uri proprii, data center-uri se fac de fiecare instituție. A apărut la orizont un AI factory pentru România, dar care are o capacitate scăzută și nu e corelat cu restul proiectelor. Pe data economy, România suferă groaznic.

Un al treilea domeniu care mi se pare important este cel legat de capitalul uman. La nivel european se investește în union of skills. Demografia, îmbătrânirea, faptul că nu mai ai populație activă și competențele necesare vor greva creșterea economică și o vor încetini. Aici nu mă refer doar la DESI și analfabetism digital, ci la modul în care dorim să cultivăm capitalul uman, la atitudinea noastră față de atragerea talentelor din alte țări. Sunt niște lucruri pe care le vom avea de stabilit și pentru care avem finanțare europeană majoră.

Unele dintre sectoarele-cheie rămân agricultura – și acolo e nevoie de reformă. Energia – avem niște proiecte investiționale majore în perioada următoare. Trebuie să vedem cum vom deveni un exportator net regional.