LIVE DE LA 09:30 / Conferința: Bugetul și fiscalitatea 2026: Așteptările economiei. Marți, 04 noiembrie 2025, orele 09:30 – 14:00, ASE, Aula Magna

Deschidem pagina la Bugetul 2026 și studiem termenii ecuației:

• fiscalitate mai mare + deficite mari + inflație încăpățânată + necesitatea de-a continua investițiile
• și necunoscutele: stagnarea economică și scumpetea banilor pentru economia reală.

Proaspătul pachet al măsurilor fiscale arată că economia și-a făcut datoria față de cheltuielile publice: așadar, cum vor fi cheltuiți acești bani, cui îi împărțim și cum configurăm Bugetul? Decidenții, experții și contribuabilii de top sau reprezentanții lor vor încerca să răspundă la niște întrebări: stingem incendii, sau ne dezvoltăm? Băltim în cheltuieli inutile, sau investim? Împărțim după priorități și stringențe, sau risipim după criterii pur electorale?

Conferința anuală pe Bugetul următor, organizată de CursDeGuvernare, încearcă să obțină niște răspunsuri și să pună ordine în ele – într-un eveniment cu prezență fizică:

CONFERINȚA ÎN FORMAT FIZIC

Bugetul și fiscalitatea 2026:

Efectele fiscalității și așteptările economiei

Marți, 4 noiembrie 2025, orele 9:30 – 14:00

Locație: Academia de Studii Economice din București, Sala „Aula Magna”

ÎNREGISTREAZĂ-TE AICI

Redăm în continuare principalele declarații

Prof. univ. dr. Nicolae ISTUDOR, Rector, Academia de Studii Economice din București – ASE

• Aș vrea să vorbesc despre cum aș vedea eu finanțarea educației și a agriculturii, pentru că, așa cum știți, sunt absolvent de economie agrară și prima dragoste nu se uită.

• Primul nostru rector, Anton Davidoglu, la discursul începerii anului universitar, spunea că această Academie s-a înființat pentru ca în ea să se dezbată problemele principale ale economiei României. Eu zic că este normalitate și vă așteptăm cu drag de fiecare dată.

• Uitându-mă un pic pe teme, cum configurăm bugetul? Doresc Guvernului și miniștrilor, în principal domnului ministru Nazare, să poată să elaboreze și să fundamenteze un buget care să contribuie la funcționarea normală a României. Nu este un an ușor, înțelegem cu toții și cred că toți trebuie să ne unim eforturile ca să trecem peste acest moment. Nu este nimic imposibil. Le mai doresc colegilor noștri să se și realizeze previziunile. În ultimii ani, ne-am propus ceva și, din păcate, nu am reușit să ne încadrăm în buget, și nu este un lucru chiar bun.

• Doleanțele din zona noastră, a educației: noi am avut un Consiliu Național al Rectorilor, organizat în sistem mixt, două zile la Chișinău, două zile la Iași, cu frații noștri de peste Prut, și am discutat și problemele legate de finanțare. Dacă avem bugetul de anul acesta, nu cred că vom avea o problemă ca să ne desfășurăm activitățile în condiții normale. Rugămintea ar fi ca la Educație să se aloce cel puțin bugetul de anul acesta; nu cerem nici mai mult, nici mai puțin. Eu vorbesc pe date concrete, analizele pe care le facem noi în interior. Și noi suntem în acest moment în etapa de finalizare a bugetului Academiei, am strâns din toate departamentele propunerile și săptămâna viitoare ne vom întâlni într-o echipă restrânsă ca să mergem în Consiliul de Administrație cu o propunere de buget.

• Fiecare dintre noi, dintre universități, trebuie să ne ocupăm ca să și găsim alte surse de finanțare. Stând cu mâna întinsă către buget nu cred că este o soluție; avem variante: a realiza studii, analize în baza parteneriatelor cu mediul economico-social, avem proiecte de cercetare, finanțate din FSCI (Fondul Științei și Cercetării Instituționale, n.r.), dar și din fonduri europene, de ce nu și sursa de finanțare prin taxele școlare și așa mai departe.

• Aș mai spune câteva cuvinte despre bugetul agriculturii, pornind de la ceea ce se discută în cadrul Politicii Agricole Comune, acolo unde, aparent, s-ar putea să avem impresia că bugetul este mai mare, dar el este mai mic față de perioada precedentă, când am avut aproape 14 mld. euro. În perioada 2028-2034, alocarea este 16,570 mld. euro, înseamnă cu aproape 2,6 mld. euro mai mult, 18%, dar dacă ne uităm un pic mai atent în regulament, vedem că dispare susținerea dezvoltării rurale, ceea ce nu cred că este bine. Înțeleg că Parlamentul European a făcut o notificare către Consiliul Europei să ia în calcul pentru țările care au aderat în etapa a doua să mai aloce câte ceva și nu numai pe componenta de mediu.

• Nu trebuie să stingem incendii, ci trebuie să gândim în perspectivă, iar bugetul să asigure dezvoltare sustenabilă.

Dragoș – Nicolae PÎSLARU, Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene

• Prezentarea mea venea după ce colegul meu v-ar fi liniștit cu privire la buget, pentru a da un element de optimism, așa că o să vin invers. O să încerc să vă povestesc cum se văd lucrurile din prisma investițională și mai mult partea aceea ce ține de așteptările economiei. Distinșii colegi care vor urma vor clarifica și zona de buget și fiscalitate.

• Discutăm de trei zone fundamentale: o zonă de stins incendii și, da, cred că paradigma este corectă. La venirea acestui Guvern, cel puțin pe fonduri europene, aveam fondurile din PNRR fără o perspectivă foarte clară. Programul se tot revizuiește din 2021, dar ultima revizuire a PNRR începuse în august 2024 și tot continua. În iunie 2025, lucrurile erau relativ blocate și, evident, discutăm de stingere de incendii. Am negociat pe ce sume realist ne putem concentra, am avut o ordonanță celebră care a scos supracontractarea și a permis prioritizarea proiectelor. Am discutat apoi de reforme și am scos vreo 120 de jaloane și ținte în ceea ce cred că a fost una dintre cele mai ambițioase revizuiri pe care le puteam face pentru PNRR, ca să putem avea încă zece luni de acum încolo pentru a implementa jumătate din PNRR. Ne-a luat cinci ani să implementăm jumătate și mai avem cinci luni să implementăm cealaltă jumătate.

• În acest moment suntem într-o situație în care, pentru faptul că am închis și avem aprobarea Comisiei Europene și cea a Consiliului de pe 13 noiembrie, deci peste câteva zile – este o formalitate –, am închis zona de lipsă de claritate, iar în spate, ceea ce nu s-a văzut, este că am închis inclusiv universul acesta al PNRR. Au fost foarte multe legende despre ce e PNRR, ce finanțează.

• Țara este un șantier și vreau să vă ofer o perspectivă ca să înțelegeți cum depășim zona de stingere de incendii și, acum, trecem în zona de construcții și predictibilitate, iar după vă voi vorbi foarte succint despre ce va urma.

• E foarte grăitor să ne uităm puțin la imaginea aceasta a PNRR-ului folosind un tablou de bord care în spate are acum ceva ce nu exista, și anume o bază de date indexate cu toate proiectele PNRR. Șocul meu cel mai profund în aceste patru luni a fost faptul că Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene nu avea o listă cu privire la proiectele din PNRR, ca să știi fiecare proiect unde e și ce face. Exista o delegare către ministerele de linie care gestionau portofolii de proiecte. De aia, după cinci ani, suntem la jumătate din implementare.

• În sfârșit, cele două ministere-cheie, Finanțele și MIPE, conlucrează ca să avem predictibilitate, să știm ce facem. Avem, pe de o parte, o restrângere cumva a cheltuielilor și o creștere a taxelor, dar atenție, nu a investițiilor. Ministrul de Finanțe a găsit modalitatea prin care putem păstra investițiile la nivelul la care avem nevoie ca să putem implementa proiectele pe fonduri europene.

• Ca să înțelegem generic, discutăm de 21,4 miliarde de euro pe PNRR, la care se adaugă 31 mld. pe coeziune și, cu cofinanțarea națională, sunt 43. Deci 43 plus 21 înseamnă undeva la 65 mld. euro, din care, pe coeziune, s-au cheltuit vreo 5,6 mld. euro și pe PNRR, vreo 7,8 mld. euro. Dacă stați să vă gândiți, România stă pe un sac de bani și are cu adevărat o perspectivă investițională extraordinară.

• Spre deosebire de trecut, când aveam bani și aveam idei, acum avem șantiere. Țevile de absorbit bani europeni sunt deschise, sunt cu proiecte răspândite în toată țara. Am croșetat acest tablou de bord. Să vedem școlile, unde sunt în PNRR – e beta (programul de monitorizare, n.r.) –, dar vreau să înțelegeți: acestea sunt proiectele PNRR. Fiecare din școlile din România a primit câte 16.000 de euro, o sută de mii, 80.000, pentru ce? Mobilier, lucruri care țin de mici echipamente, laboratoare de informatică, și toată această hartă pe care o vedeți sunt proiectele referitoare la școli. Ca să înțelegem mai clar despre ce discutăm, putem vedea lista de proiecte. Similar, dacă am vrea să vedem care sunt proiectele legate de sistemul medical și să zicem selectăm spital, toate aceste proiecte sunt legate de intervenții pe sistemul spitalicesc. Practic, întreaga țară este atinsă de aceste proiecte PNRR, care toate sunt în implementare în acest moment, cu un stadiu care depășește în general 30%, până la proiecte deja finalizate.

• Avem un PNRR în care am încasat 10,7 mld. euro și am plătit 7,8 mld. Plățile se actualizează destul de rapid în perioada asta. Aș zice că am depășit acum 8 mld.

• Acum poți monitoriza inclusiv geografic unde sunt proiectele, care sunt și ce se întâmplă cu proiectele respective. Pentru cei care doresc să urmărească structura, toate informațiile sunt în date deschise, se pot descărca, și cu această facilitate puteți face situații. În spate, avem componentele, putem vedea progresul pe componente. Datele sunt încă în completare, de aceea nu am ieșit public încă. Vedem date cu privire la progresul fizic. Datele se completează, dar vedem pentru fiecare componentă. Am făcut un sistem similar și pentru coeziune.

• Faza în care orbecăiam, care sunt proiectele, pe unde sunt, e depășită. În acest moment, Guvernul are o înțelegere foarte clară ce avem, ce implementăm, unde, cine implementează și, evident, cu sprijinul Ministerului de Finanțe, avem resursele să plătim acele proiecte.

• Până la sfârșitul anului probabil că o să ajungem la plăți de vreo 10 miliarde și anul viitor mai avem de plătit încă vreo 10 miliarde. Dacă stați să vă gândiți, coeziunea absoarbe deja undeva peste 5 miliarde, 15 mld. euro în cursul anului 2026, maximul istoric al României – 8,6 mld. și 6,3 mld. în 2022 și 2016 – capete de ciclul financiar multianual când, de obicei, se închid lucruri, similar și acum, dar pe o sumă dublă.

• Am plecat de la stingere de incendii, creare de predictibilitate, închiderea negocierilor cu Comisia, asigurarea faptului că rezolvăm lucrurile. Am și o veste pe care v-o pot comunica astăzi și anume: nu doar că avem această aprobare a PNRR-ului, dar vom avea probabil cea mai rapidă cerere de plată pe care o vom procesa vreodată pentru PNRR, de 2,6 mld., cererea de plată 4, ceea ce ne pune într-o cu totul altă situație, încasări de peste jumătate. Sărim de media UE; comparația cu alții nu e neapărat ceva ce-mi place să fac, dar România nu va mai fi arătată cu degetul. Și avem chiar potențialul să devenim una dintre poveștile de succes, dacă societatea se mobilizează pentru a putea implementa aceste proiecte și a avea acea absorbție de 15 mld. pe care eu o consider absolut realizabilă.

• Dacă ne ținem de treabă, nu există risc să intrăm în recesiune, cu o gestiune bună și așezată a fondurilor europene și o gestiune pe care o să o vedeți că este foarte bine așezată la Ministerul de Finanțe. Mai mult, ne pregătim pentru perioada următoare, să-i răspund domnului rector la problema negocierii multianuale 2028-2034. Negocierile se află în derulare în acest moment. Președinția daneză a prezentat negoboxul, deci cadrul de negociere. România, de data aceasta, are un rol de actor crucial în proces. De când am venit la minister, mi-am propus să contribuim direct în negocieri, fapt pentru care am imaginat o reuniune ministerială în care să-i aducem pe toți miniștrii de coeziune, sau câți mai mulți dintre ei, la București.

• Lucrurile acestea s-au întâmplat. Pe 28 noiembrie avem o întâlnire ministerială în care participă 10 miniștri ai coeziunii și secretari de stat și directori generali din restul statelor membre. Vom avea chiar o masă rotundă ministerială înainte de conferință, care va explora importanța coeziunii și de ce avem nevoie de coeziune puternică și de bugete puternice pentru coeziune în continuare. România joacă un rol important. Pe lângă acest trio de organizatori – Finanțe, MAE și MIPE – în care ne coordonăm pentru aceste lucruri, avem raportorul pe MFF, deci pe cadrul financiar multianual, Siegfried Mureșan, avem președintele Comisiei de Dezvoltare Regională, Dragoș Benea, europarlamentar român, și, evident, încă două poziții de vicepreședinți în Parlamentul European. Suntem bine așezați în instituții.

• În România, noi nu trebuie să așteptăm finalizarea negocierilor la nivel european; trebuie să începem acest proces de programare. O să vă descriu din nou această viziune pe care v-o propun împreună cu colegii din Guvern și această viziune pleacă de la ideea de a nu încerca să ne limităm doar la acei 60 mld. și la lucrurile care ar putea să se contureze, ca, de exemplu, agricultura să fie limitată la 16 mld.

• Pentru prima dată de la aderare, să avem o abordare de tipul „la un euro pe fonduri europene să punem un euro din bugetul național”. Oricum trebuie să venim cu cofinanțări. Ne uităm nu doar la 60 mld., plus încă zece poate din fondul de competitivitate pe instrumente financiare – deci nu la 70 să zicem –, ci la 140 mld. Eu zic că ar fi fezabil. În șapte ani ar însemna să ai circa 10 mld. euro pe an investiții din bugetul național.

• Pentru că ai un singur fond, ar presupune reguli flexibile, nu-ți cere Comisia să te duci pe anumite tipuri de investiții, ai lejeritate între finanțare bazată pe performanță și tiparul clasic. Poți finanța cam tot ce vrei să ai nevoie de programe naționale, pentru că poți finanța punând lucrurile în comun.

• Cireașa de pe tort este că există posibilitatea să… asta voi încerca să susțin: spre deosebire de trecut, să nu avem o consultare a mediului privat, care poate să fie mai bună sau mai puțin bună, ci să avem următoarea propunere: pentru fiecare euro de la UE, pentru fiecare euro de la bugetul național cerem ca sectorul privat să vină cu un euro. 70 de mld. e greu să-i strângi, dar o să am 10 mld. instrumente financiare cu levier – spre 40 se cam strâng din levierul pe care îl ai pe instrumente financiare; 30-35 mld. investițiile strategice, ISD plus investiții pe care cei care sunt deja în economia românească sunt dispuși să le facă într-o perspectivă de șapte ani – este mai mult decât fezabilă.

• Dacă ai un plan de țară de peste 200 mld. euro, now we are talking. Merită să avem acum pachetul 1, pachetul 2, dacă, începând cu ianuarie-februarie anul viitor, nu prin consultare, ci prin parteneriat direct cu mediul privat, punând și resursele europene și fondurile naționale în perspectivă, putem într-adevăr să planificăm un mod în care România nu doar prinde din urmă, ci devine un actor crucial la nivel european. Este fezabil. Sunt aceste resurse disponibile? Absolut da.

• Dintr-o abordare de tipul acesta, agricultura nu are de ce să fie limitată la 16 mld.; poate fi 25 mld. liniștit. Pentru zona de programe regionale, poți să aloci liniștit 40 mld., de patru ori mai mult decât ai alocat și tot îți rămân bani să te uiți la marile provocări ale României: demografie, capital uman, competitivitate, partea de apărare și dual-use, tehnologie, digital, AI șamd.

Alexandru NAZARE, Ministrul Finanțelor

• Sunt onorat să fiu împreună cu dvs. astăzi, într-un moment deosebit de important pentru România, aș putea spune. În primul rând, la un pic peste 100 de zile de la învestirea Guvernului suntem într-o cu totul altă realitate, cred eu, față de realitatea pe care o parcurgeam în vară, în iunie-iulie, când discutam despre un posibil downgrade, o pierdere a calificativului de investiții, moment în care ne uitam la analiza agenției Fitch din august și ne gândeam… Cel puțin în agenda publică apăreau tot felul de mesaje legate de ce s-ar putea întâmpla dacă Fitch ne downgradează. Adevărul este că un downgrade, la acel moment, ar fi avut niște efecte devastatoare pentru economie, pe toate planurile, foarte greu de evaluat (precis) la acest moment.

• Ce s-a întâmplat până la urmă: am avut o analiză anticipată de la S&P, cu 2 săptămâni înainte de publicarea analizei Fitch, care ne-a menținut ratingul. Și Fitch și Moody’s ne-au menținut ratingul, după care S&P a venit cu raport final în care ne-a menținut ratingul. Deci, practic, 4 validări consecutive ale ratingului, ceea ce bineînțeles că stabilizează aceste rapoarte și aceste mesaje din partea pieței, a agențiilor, stabilizează finanțele publice din România, din această perspectivă. Bineînțeles că nu ar trebui să ne mulțumim să fim pe ultima clasă de rating, dar în situația în care eram nu aveam cum să ne setăm alt obiectiv, decât să rămânem acolo. Obiectivul nostru trebuie să fie, permanent, să ne creștem ratingul. Cu cât îl creștem, cu atât scad costurile de finanțare ale României, cu atât scad costurile private de finanțare și cu atât crește economia (și scade inflația – n.r.). Este un argument extrem de important pentru finanțarea privată a economiei. De aici conlucrarea între stat și privat și practic acest indicator al ratingului reflectă întregul efort al statului, al guvernului și performanța pe toate palierele.

• Ce s-a întâmplat în aceste luni este că am restabilit relația de încredere cu agențiile de rating și cu Comisia Europeană pentru că tot atunci, în lunile acelea, discutam despre o posibilă suspendare a fondurilor europene – care nu era doar posibilă sau probabilă, ea se materializase deja, scriptic, în adrese. Se formalizase între Comisia Europeană și Consiliul ECOFIN, între Consiliu și Parlamentul European, mai departe. S-a și materializat – scrisoarea a fost transmisă de la Consiliu către Parlament și a intrat în procedura efectivă de discuție în Parlamentul European, perspectiva macro-condiționalitate, iar riscurile erau destul de clare: 10% din angajamentele pe fonduri europene pentru 2026. Nu mai suntem, astăzi, în acel pericol. În pericolul în care să fim sancționați pentru 2026 și sper ca imediat după Consiliul Miniștrilor de Finanțe (ECOFIN) din 13 noiembrie și după evaluarea Comisiei Europene CFIN de la sfârșitul lunii noiembrie să avem și un diagnostic oficial din partea Parlamentului și din partea Comisiei în privința acestei proceduri.

• De ce spun asta: pentru că pe 13 noiembrie sunt 2 lucruri importante care se întâmplă. Primul, faptul că avem o evaluare asupra situației macro din România, în procedura de deficit excesiv. Este foarte importantă această evaluare, noi am transmis un raport – România nu a mai transmis în acest an un raport deși era cerut, în ianuarie, în aprilie a tot fost cerut acest raport. Noi l-am trimis, la timp de această dată, deci am intrat într-o relație de normalitate cu ECFIN-ul pe acest subiect, iar în acest Consiliu de pe 13 noiembrie va fi evaluat acest raport, pe de o parte, și mă aștept la o evaluare pozitivă. Cât de pozitivă se poate în condițiile date pentru că intrăm într-o nouă logică în care comunicăm cu Comisia: când ni se cere un raport îl transmitem, când avem lucruri de livrat le livrăm, când promitem lucruri le facem. Iar al doilea lucru foarte important se referă la aprobarea PNRR.

• Nu am tratat această aprobare a PNRR ca un act formal. Nu am ratat nicio posibilitate la vreunul din aceste ECOFIN-uri, inclusiv la cel informal de la Copenhaga, să nu vorbesc cu toți miniștrii de Finanțe (din UE) despre ce facem noi în privința renegocierii PNRR. Pentru că trebuie să ne asigurăm că nu vom avea din partea niciunei țări, din partea niciunui ministru, nu vom avea pe 13, asupra proiectului nostru de PNRR renegociat, niciun fel de comentariu. Orice fel de comentariu poate să transforme un act formal într-o problemă și nu vrem să se întâmple acest lucru. Am comunicat, inclusiv în parteneriat cu Ministerul Fondurilor, eu pe zona ECFIN și ministrul Pîslaru pe zona Recover, astfel încât acest PNRR renegociat să fie aprobat și din momentul în care este aprobat să declanșăm, în paralel, o altfel de atitudine. Odată renegociat și clarificate proiectele care rămân pe împrumuturi și care pe granturi, chestiune de mare dificultate în aceste luni, va fi mult mai clar ce avem de făcut, în privința livrării de resurse către aceste proiecte. Mai avem 10 luni de zile (din PNRR) și este esențial în aceste 10 luni de zile să cheltuim banii, cât mai mult din banii pe care îi avem la dispoziție și de acest lucru depinde inclusiv performanța din acest an și din 2026. Iar ministerele de linie trebuie să se mobilizeze masiv în acest sens și împreună cu Ministerul Fondurilor suntem deciși să cooperăm.

• Este extraordinar de bine că avem un tablou de bord ca să știm unde suntem și cât am absorbit în orice moment. În paralel, Ministerul Finanțelor pregătește aplicația de Buget care practiv va prelua, digital, datele legate de bugetul anului 2026 de la fiecare Minister în parte. Deci fiecare ministru și fiecare Minister va încărca date în această aplicație și vom avea în sfârșit o aplicație digitală pe care să lucrăm Bugetul. A fost o dorință de-a mea din 2021. Am pornit acest proiect în 2021 și l-am pornit din cauză că, la momentul când am făcut bugetul atunci în 2021 – a durat vreo 3 luni să facem bugetul atunci – trebuia să aștept o zi jumătate-două până când rulam o nouă versiune în sistem. Și mi s-a părut, la vremea respectivă, că nu mai putem să așteptăm atât de mult să rulăm versiuni sau scenarii din buget pentru că nu era nimic digitalizat. Și atunci am pus niște bani în PNRR pentru acest proiect de aplicație digitală și proiectul abia acum se finalizează, după câțiva ani buni. Când am revenit la minister am aflat în ce stadiu este și l-am accelerat cât se poate de mult, astfel încât la sfârșitul acestui an să avem un prim pilot și Ministerele să înceapă să folosească această aplicație. Nu este vorba numai despre viteză, ci și despre transparență pentru că toate datele sunt introduse digital și este cu totul altceva când ai datele introduse digital și poți să faci operațiuni direct în platformă și nu mai folosești hârtie între ministere… Acest lucru ne va ajuta foarte mult.

• Repet, mari câștiguri când vorbim de încredere. Am restabilit relația de încredere cu piețele și acest lucru se vede inclusiv în privința dobânzilor: am avut pentru prima oară în acest piața internă la sub 7%. 6,98% – este în continuare mult, dar e un semnal. E prima oară în acest an când coborâm sub 7% ca dobândă. Am restabilit relația cu Comisia. S-a văzut din vizita comisarului Dombrovskis la București, s-a văzut din mesajele pe care le transmite Comisia, s-a văzut din modul în care am renegociat PNRR, din atitudinea Comisiei în renegocierea jaloanelor. Acest lucru ne ajută foarte mult.

• Acum trebuie să ne concentrăm pe ce facem din 2026 încolo. În primul rând, după Consiliul ECOFIN din 13 noiembrie va trebui să începem construcția bugetului pe 2026 care nu va fi deloc un exercițiu simplu, pentru că presiunile pe investiții sunt foarte mari. Noi și la rectificarea din acest an am proiectat spațiu de investiții de 152 de miliarde de lei. Este mult și am vrut să menținem nivelul investițiilor cât de ridicat posibil astfel încât toate ministerele care aveau investiții să nu sufere în momentul în care am prioritizat resursele la rectificare. Am acordat resurse tuturor ministerelor, mai ales pentru zona de împrumuturi din PNRR care era epuizată la luna august. Vorbim aici de Ministerul Dezvoltării, de Ministerul Transporturilor, de Ministerul Mediului și Ministerul Economiei – au acești bani acum la dispoziție astfel încât sumele prognozate pentru 2025 să fie și cheltuite. Deci următorul pas este Consiliul ECOFIN și construcția unui buget pe alte premise, pe premise realiste. Un buget autentic care să arate exact situația în care ne aflăm și care să prioritizeze PNRR-ului. 2026 trebuie să fie anul PNRR, în care să ne concentrăm cu toții să absorbim acești bani. Iar la sfârșitul acestui exercițiu să tragem lecțiile de care avem nevoie astfel încât din momentul de concepție, de design a unui program, să-l construim ca să nu mai ajungem în această situație. Să nu mai ajungem să avem întârzieri, tăieri de fonduri foarte mari cum am avut în această renegociere – sunt 7 miliarde de euro pe care România i-a pierdut. Să nu ne mai putem vreodată în această situație. Trebuie să ne învățăm această lecție și să o învățăm din momentul în care planificăm un program. Foarte bine că ministrul Fondurilor a evidențiat acest lucru în privința viitorului cadru multianual. Trebuie să tragem aceste lecții pentru că, altfel, vom ajunge, repetitiv, fix în același punct. Dacă nu gândim lucrurile cu ani înainte, dacă nu le așezăm în acord cu nevoile reale ale economiei noastre, și în consultare cu tot ce înseamnă privat, piața privată, business, care are nevoie de acești bani și trebuie să îi oferim, mai ales acolo unde sunt nevoile esențiale ale noastre, atunci nu o să reușim și nu o să trecem peste acest blocaj care a fost la începutul acestui program și chiar pe parcursul PNRR-ului.

• Lucrurile pleacă în primul rând de la o recunoaștere a problemei. Acestea au fost problemele și așa încercăm să le depășim. Mulțumesc și eu ministrului Fondurilor Europene pentru efortul pe care l-a făcut în construcția acestor memorandumuri, în prioritizarea proiectelor și în presiunea pe care o pune pe fiecare ordonator în parte pentru a crește absorbția.

Sesiune de întrebări și răspunsuri:

Întrebare din sală: Istoria ne învață că este un foarte bun predictor pentru viitor. Ce am putea învăța din modul în care s-au desfășurat lucrurile până acum și cum putem face ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple, referitor la modul deficitar în care nu au fost organizate finanțele publice, lipsa mecanismelor de calcul, de previziune, poate unele modalități foarte superficiale de alocare a fondurilor. Și încă o întrebare: este adevărat că nu trebuie să ne uităm în grădina altora, dar poate putem învăța. Italia, deși avea un credit financiar extraordinar de bun, totuși, după o ușoară scădere, nu numai că a revenit dar a avut un credit și mai bun. Cum putem și ce putem învăța din această revenire foarte bună a Italiei?

Răspuns:

• Cred că ar fi trebuit să acordăm o mult mai mare atenție pe componenta de împrumut a PNRR, să utilizăm componenta de împrumut pentru nevoie de investiții din zona privată. Italia și Grecia, încă din 2021, și-au proiectat programele încercând să maximizeze zona de împrumut spre zona de privat. Adică să gândească tot felul de programe pentru zona privată din banii care proveneau din împrumut.

• Cred că un exemplu foarte concret despre ce am făcut altfel acum s-a și materializat. Dacă nu am fi cooperat, ministerele, nu am fi putut avea astăzi Autostrada Moldovei finanțată din fonduri nerambursabile. Ceva ce nu am reușit în 2021. Ce nu am reușit la nicio renegociere din 2021 până astăzi. Adică să punem argumentele strict legate de fonduri împreună cu cele legate de spațiul fiscal, de proiecție, de traiectorie fiscal-bugetară. Le-am pus împreună. Și când le-am pus împreună laolaltă și au funcționat bine împreună, am putut să argumentăm împreună că Autostrada Moldovei trebuie să intre pe grant și că Comisia Europeană are toate motivele să o accepte pe grant și să o considere inclusiv de la începutul anului 2025 pe grant. Astfel că avem prima autostradă finanțată pe fonduri nerambursabile din PNRR și cred că avem toate șansele ca aceasta să se finalizeze la finalul anului 2026. Și nu e vorba doar de această autostradă, e vorba și de Valul Renovării și de toate proiectele pe care le-am gândit să fie relocate, care practic prin relocare au creat spațiile fiscale pentru a putea acoperi alte nevoi de finanțare pe aceste programe. E doar un mic exemplu, dar nu putem construi programe fără sincronizare de argumente, fără o coordonare. La momentul 2021, Ministerul Finanțelor nu a fost inclus în construcția PNRR. Dar acum, cu toate…Nu înseamnă că suntem aliniați în opinii pe absolut toate subiectele, e foarte greu să facem acest lucru, dar cel puțin mergem în aceeași direcție și deja primele rezultate s-au materializat prin această negociere.

Întrebare din online: Aveți dl. ministru un studiu care să arate impactul fiscalității asupra afacerilor din România?

Răspuns:

• Nu e vorba de un studiu, e vorba de o obișnuință de a face studii. E vorba de o obișnuință a relației, atât a Ministerului de Finanțe, cât și a ANAF-ului, de a lucra cu zona academică, de a avea o relație de lucru normală, constantă, permanentă, de a construi împreună cu mediul academic. Am făcut în acest sens un colegiu academic încă de 3 luni, în Minister, în care am luat toate universitățile de business din România tocmai pentru a construi o cu totul altă relație cu mediul academic. Pentru că această deconectare între Guvern și mediul academic a avut din punctul meu de vedere efecte pe care le vedem cu toții. Cu cât reușim pe subiecte importante unde chiar e nevoie de input tehnic important, atât ANAF-ul cât și Ministerul de Finanțe va lucra și lucrează deja prin Colegiul academic pe care l-am creat pentru a avea studii de impact, studii legate de lucrurile pe care vrem să le facem în viitor. Aceste lucruri le discutăm acolo. Nu e vorba doar de un subiect anume, ci de un alt mod de lucru.

Daniel DĂIANU, Președinte, Consiliul Fiscal

• Tema mea este una dintre obsesiile României din ultimii ani și pre-opinenții mei, domnul ministrul Dragoș Pîslaru, domnul ministru Alexandru Nazare, într-un fel au dat o dare de seamă prin intermediul dvs. și foarte bine, cu informații la zi.

• Eu voi căuta, în timpul care mi-a fost alocat, să ofer o perspectivă mai puțin legată de tumultul foarte concret al funcționării economiei și detaliile execuției bugetare, detaliile PNRR-ului renegociat. Am 3 chestiune pe care le voi aborda: 1. România, cele mai mari deficite, bugetar și de cont curent; 2. O corecție bugetară absolut necesară a început; 3. Contextul internațional în deteriorare, volatile, incert.

• Unele sunt platitudini, dar precum picătura chinezească este bine să fie aduse în atenția noastră, pentru că frecvent nu se înțelege de ce acest Guvern a început o mare operațiune de corecție a unui deficit bugetare care a fost cel mai mare din UE anul trecut și care și anul acesta, dacă nu debuta această corecție, putea să rămână la un nivel similar celui din 2024.

• Am niște comparații în care se vede că există o tendință de scădere a creșterii economice cam peste tot în regiune și în zona Euro, din motive simple, elementare, întrucât am avut o suită de șocuri. Ce e mai important la noi e că, deși dominanța fiscală este o caracteristică a economiei globale aș îndrăzni să spun, și a economiei europene – sunt țări mari care sunt blocate din cauza deficitelor bugetare, UK, Franța – dar la noi este foarte pregnantă această dominanță fiscală. O să revin asupra ei, în relație cu politica monetară, pentru că această dominanță fiscală reduce și gradul de libertate al politicii monetare, la noi.

• Inițierea acestui proces de corecție contează enorm, se vede și în evoluția costurilor de finanțare. Deși și aici trebuie ca tendința să fie validată prin execuția bugetară care va fi. Tendința dobânzilor a fost supusă unor șocuri precum rundele de alegeri care au fost.

• Ce este de subliniat este că România are deficitul bugetar cel mai mare din UE și un deficit de cont curent fără egal în regiune. Mai grav, finanțarea deficitului de cont curent se face prin împrumuturi în proporție de peste jumătate. Alte țări pot să aibă deficite de cont curent semnificative, dar dacă grosul finanțării este prin investiții directe lucrurile se schimbă. Este adevărat că banii europeni ajută balanța de plăți a României. Deci a început această corecție, am menționat că avem acest sindrom de deficite gemene, pe care noi îl discutăm între economiști și chiar și media discută despre faptul că deficitul bugetar trăiește împreună cu deficitul de cont curent și îl explică în largă măsură. Avem și venituri fiscale foarte joase despre care uităm, se face referire în mod constant la cheltuieli și într-adevăr trebuie să cheltuim mai eficient. Să avem poate cheltuieli mai mici, mai ales în condițiile de acum. Pe de altă parte să nu uităm că avem cele mai joase venituri fiscale din Uniune, dacă excludem Irlanda.

• Ce e important: corecția fiscală a început. Nu a fost simplu pentru că a existat și un mare zgomot și o mare dispută cu societatea românească, între grupurile care pun presiune pe politica publică, pe politica economică. Ai cercurile de afaceri, întreprinderi mari, iar apoi întreprinderi mici. Ai cetățenii, care nu se rezumă doar la cei din sectorul bugetar, ci sunt toți cetățenii. Deci veniturile sunt afectate de un program de corecție oriunde se găsește cetățean, fie în sectorul bugetar, fie în sectorul privat. E un fapt ignorat.

• Iar corecția dorită este de amploare. Este fără egal în Uniune, să te duci de la peste 9% la 3% din PIB. Și avem nevoie de această corecție pentru a stabiliza datoria publică întrucât dacă nu am fi început această corecție am fi asistat la o creștere sistematică a cheltuielilor cu dobânzile: finanțare, refinanțare… Și ar fi fost foarte rău pentru că nu am fi putut să stabilizăm datoria publică.

• Este bine că există această gândire de programare, de schimbare a programării financiare, de gândire privind utilizarea fondurilor europene. A fost exprimată și de ministrul Dragoș Pîslaru și de ministrul Alexandru Nazare, dar eu vreau să atrag atenția că se termină PNRR-ul. Deci dintr-odată o bucată mare din fondurile europene nu vor mai fi disponibile pentru România. E posibil ca și banii pe fondurile de coeziune, ca pondere în PIB, să fie diminuate și în plus, în structură. Ministrul Pîslaru a făcut o aluzie. Fiindcă există și aici o nevoie mare. Ai nevoi legate de apărare, de competitivitate. De aceea s-a creat acest grup: Prietenii Coeziunii.

• Deci s-ar putea să ne confruntăm cu un șoc pentru că nu știm cum va reacționa economia. Dacă ai creat un fel de adicție la mulți bani europeni și dintr-odată nu îi vei mai avea îți dai seama că trebuie să îi înlocuiești cu altceva. Dacă ai Parteneriate Public-Private (PPP) ar putea într-adevăr bani privați să intervină. Oricum, reducerea masivă a banilor europeni poate să accentueze această capcană posibilă numită capcana venitului mijlociu (middle income trap – eng.).

• Vedeți cât de importante au fost fondurile europene în investițiile publice din România, cu nivel foarte înalt în 2025 și 2026 și, din păcate, după nu vom ști cum va fi ca pondere.

• Voi face câteva constatări care eu zic că sunt relevante: corecția este un proces dureros, dar inevitabil, pentru că downgrade-ul era iminent în primăvară. Iar corecția se face, în largă măsură, prin taxa prin inflație. Sună cinic ce spun acum, dar altfel nu se putea. Nu pentru că Guvernul a dorit să creeze inflație pentru a se realiza o bună parte din corecția din 2025 și 2026, ci pentru că nu exista altă cale. Această teză cu reducerea puternică a cheltuielilor, vedeți și dvs. foarte bine. Noi, la Consiliul Fiscal, am dezavuat-o pentru că nu credeam în ea – iar viața a arătat că am avut dreptate. Pentru că dacă se putea face o reducere dramatică a cheltuielilor, să nu recurgi la creșteri de taxe și impozite, se făcea așa ceva. Viața a arătat că nu se poate.

• Această creștere a inflației este așa cum a fost inflația surpriză din 2022, cu invadarea Ucrainei și creșterea costurilor energiei. E o prostie ce spun unii, că trebuie să încercăm să depreciem leul, să facem un fel de devalorizare externă pentru a ajuta corecția și pentru a reduce deficitul bugetar. Există și această teză. În primul rând ar fi foarte periculoasă pentru stabilitatea financiară a țării și nu știm nici ce eficacitate ar avea. Există și teza care iar este năucitoare a unora: că ”s-a văzut că piața finanțează și deficite de peste 8%, chiar 9%, deci să nu ne facem griji că noi ne dezvoltăm prin aceste deficite”. Este o prostie. Piața o singură dată îți închide ușa și nu mai ai acces deloc la finanțare. Se întâmplă.

• Și teza că ”de ce nu colectăm mai bine pe termen scurt și cu asta rezolvăm problema”. Nu se poate, domne, nu se poate. Dovadă că nu se poate. Colegul Ionuț Dumitru a spus să desființăm ANAF-ul. Într-un fel are dreptate, prin modul în care ANAF funcționează. Dar nu poți să desființezi ANAF-ul și să construiești un altul. Țara asta trebuie totuși să colecteze taxe și impozite. Ce cred este că ai nevoie de o revoluție la ANAF pentru că această instituție, din date publice și din ce mai știm și noi, pare o instituție capturată de grupuri de interese. Vedeți câte date avem cu oameni din ANAF care sunt sub control judiciar, sunt prinși… Deci e foarte grav ce se întâmplă. Și nici digitalizarea nu este suficientă, pentru că este vorba despre voință politică și instituțională.

• Deci nu cred în tăierea masivă a cheltuielilor, cred că ele trebuie eficientizate și tăiat acolo unde sunt privilegii. Pentru că se vorbește despre casta privilegiaților, deși nu sunt de acord cu aceste denumiri. Dar sunt salarii, venituri greu de explicat prin performanță. Pe de altă parte, să nu cădem nici în populism, pentru că avem companii mari, de pildă, controlate de stat. Dacă vrem performanță acolo nu se poate ca oamenii de acolo să aibă jumătate din veniturile pe care le obțin cei care conduc companii din aceleași domenii, în privat. Dar mesajul din partea Guvernului este corect, transmite că nimeni nu e mai presus de lege. Deși în țara asta unii sunt, de facto, oricât s-ar spune că nimeni nu e deasupra legii. Deși trăim într-o democrație, ea este ciuntită.

• Deficitul bugetar ține politica monetară ostatică. Pentru că nivelul înalt al ratelor de politică monetară numai în Ungaria îl mai găsim – 6,5%. Este foarte înalt și mulți se întreabă de ce. Pentru că ai un deficit bugetar foarte mare și ai o inflație ieșită din comun. Acum avem și acest spike provocat de pachetul de măsuri, care era inevitabil. Nici nu poate să scadă rapid rata de politica monetară. Eu cred că ar avea sens și ar fi de considerat să nu se producă o liberalizare a tarifului la gaz natural în 2026 pentru că Banca Națională se luptă cu așteptări inflaționiste care ar putea scăpa de sub control. De aceea, în momentul în care inflația se va consolida pe un trend descendent clar și execuția bugetară va arăta că acea țintă a deficitului în apropiere de 6% va fi atinsă se va putea recurge și la o scădere a ratei de politică monetară. Ea nu poate fi slăbită acum. Pentru că există și această teză, scădeți rata de politica monetară ca să ajutăm și să stimulăm economia. În primul rând, această teză cum că ar trebui să stimulăm economia în contextul în care vrem să facem o corecție de amploare este ceva de… Am stimulat destul economia și am ajuns cu oiștea în gard, să ajungi la un deficit de 9%…

• Vedem foarte bine creșterea inflației. Sunt date ale BNR. A vrut BNR așa ceva? BNR de ani de zile spune în comunicate: marea dificultate a noastră și în conduita noastră este legată de faptul că avem întrebari mari despre conduita politicii bugetare. Adică un deficit care tot creștea, argumentul fiind că noi ne dezvoltăm, că noi investim.

• Încă o chestiune, care eu cred că este bine să o subliniez din nou: corecția bugetară din acest an este negativă. Faptul că ținta a mers de la ținta fantezie de 7% la 8,4% nu înseamnă că rectificarea este pozitivă. Pe execuția bugetară noi ne duceam la peste 9% din PIB. Guvernul nu a avut ce să facă. Cred că este prima dată și nu cred că am mai vorbit vreodată vizavi de o guvernare ca și cum aș fi sub pălărie guvernamentală. Este ceea ce constatăm și noi la Consiliul Fiscal, că este ceea ce ce se cerea. Putem comenta desigur unele măsuri, dar direcția e bună.

• Avem o rectificare bugetară negativă. De aceea au țipat și miniștri, și sectoare economice. Salariile și pensiile vor rămâne în 2026 ca în 2025.

• Cheltuielile de apărare complică ecuația bugetară și programarea bugetară, în viitor, va trebui să țină cont de așa ceva. Să te duci de la un 2-2,3% din PIB cât vor fi în acest an la 3,5% în 2-3 ani nu este simplu. La 5% nici nu mă gândesc. Vă dați seama ce înseamnă să dublezi cheltuielile de apărare. Ar trebui să ai o colectare magistrală a taxelor și impozitelor și mare parte din ce câștigăm să alocăm în apărare.

• Cu o corecție întinsă pe 6 ani, vedem că ajustarea balanței structurale primare ar fi de peste 8% din PIB. Nu este țară în Uniune care ar avea de realizat o asemenea corecție. Este foarte dificil. Noi dacă în 2026 ajungem la 6% din PIB deficit este o mare realizare. Nu mai suntem unici, pentru că și Polonia e lipită la în jur de 6%. Mai e și Franța. Asta nu e o virtute, pentru că nu putem să rămânem cocoțați la 6%. Noi nu suntem în zona euro, deci riscul valutar există chiar dacă BNR are rezerve internaționale 76 miliarde de euro.

• Revin la stimulare: corecția nu poate coabita cu stimulare fiscală și monetară. Nu ai cum. Impulsul fiscal este negativ, anul viitor va fi și mai puternic impulsul fiscal negativ. Iar politica monetară este prizonieră, ea nu poate să facă așa ceva. Policy-mix-ul, la noi, nu poate să jongleze cu instrumentele pe care le are în condiții de relativă normalitate. Fondurile UE pot atenua impactul contracției, asta este adevărat. Iar politica industrială prin bani europeni poate să țintească anumite sectoare. Chiar din 2026 poți să ai așa ceva. Poți să spui că și spitalele și drumurile sunt măsuri de politică industrială, dar asta e o accepțiune foarte largă. Eu mă refer la anumite sectoare care pot să tracteze și economia pe zona de exporturi mai viguroase, în domenii cu valoare adăugată mai înaltă. Poți să ai credite fiscale, intervine apoi și rolul Băncii de Dezvoltare și Investiții și apoi SAFE pentru industria de apărare. Dar nu ne salvează SAFE acum, pentru 2025 și 2026.

• După 2026, trebuie să creștem colectarea. Adică ANAF să treacă printr-o schimbare profundă de mental colectiv, de la cei care conduc până la oameni. Asta înseamnă și redistribuire de prerogative, poate schimbarea statutului funcționarului, regim sancționatoriu… Trebuie să spargi ceva care operează pe întreg teritoriul țării. ANAF nu colectează de pe întreg teritoriul și sunt rente care se extrag din bugetul public. Bani care nu sunt colectați.

• Ce poți să mai faci este să ai o creștere a PIB nominal care să fie superioară creșterii cheltuielilor publice. De aceea este important să ai creștere economică, dar depinde foarte mult de contextul european.

• Să ai o eficiență mai bună a investițiilor și o prioritizare, ceea ce încearcă acest guvern.

• Și apoi reformele structurale, vedem și aici ce opoziție teribilă există. Pentru că există structuri de rezistență în care nu poți intra cu tancul. Nu se poate. Trebuie cu inteligență, cu o coaliție de interese care vor într-adevăr reforme să reușim.

• Diversificarea relațiilor economice externe. Există și acest spectru, ca Europa să nu înregistreze câștigurile de productivitate de care vorbește Mario Draghi. Pentru că Europa este strivită între SUA și China.

• Și trebuie să avem venituri superioare din venituri nefiscale, posibil din redevențe, dar nu vreau să intru în această discuție.

• Legat de contextul internațional și instituțional, el este în deteriorare în opinia mea. Se sesizează un nou val de dereglementare în industria financiară care pune sământă pentru o altă criză. Este o nebunie a activelor crypto… Să dereglementăm din nou că așa stimulăm economia, prin dereglementarea sectorului financiar. O nebunie pentru că iar apar datorii în marjă mari, opacitate, complexitate.

• Și peste tot avem dominanța fiscală. Nu mai comentez ce se întâmplă în UE, dar pericolul este ca UE să nu ne tragă în sus. Ea ne oferă bani europeni, dar dacă ai cvasi-stagnare economică, dacă UE nu crește…

• 2 concluzii: să ne ajutăm singuri mai mult, adică să facem această corecție bugetară, într-o lume tot mai complicată și incertă, în care real politik creează șocuri, incertitudini și sfere de influență formale și informale. În plus, UE și NATO contează foarte mult pentru noi, dar este nevoie să avem politici deștepte acasă, pe care din păcate nu le-am avut.

• Țara a crescut, s-a dezvoltat. Este o nebunie să zici că România… România nu e o oaie neagră. De aceea are și un venit per locuitor care e în jur de 80% din media UE. Dar în guvernanța publică sunt mari neajunsuri, din care unele au fost punctate și de către cei doi miniștri.

Ionuț DUMITRU, Economist-șef, Raiffeisen Bank

• O să vorbesc despre câteva mituri versus realități în ajustarea fiscal-bugetară prin care România trece astăzi. Și o să încep cu mitul nr. 1 care circulă în spațiul public destul de frecvent – se putea evita austeritatea. După mine, afirmația este complet falsă. Alternativa la austeritatea rațională pe care încercăm să o implementăm era corecția brutală impusă de piețele financiare. Austeritatea sau ajustarea prin care trece România era inevitabilă și existau două scenarii: o facem rațional, prin politici publice raționale, sau o lăsăm în seama piețelor financiare, adică ajustarea ar fi fost mult mai brutală pentru că, până la urmă, un deficit bugetar mare există numai dacă este finanțat, iar dacă nu mai este finanțat, dacă piețele financiare nu te mai finanțează pentru că nu mai au încredere, în momentul respectiv va trebui să te limitezi la veniturile încasate, adică să faci o ajustare mult mai brutală, la modul extrem: veniturile trebuie să fie egale cu cheltuielile. Ce vedem noi astăzi, o ajustare de câteva procente, unu-două puncte procentuale anul acesta, putea să fie o ajustare mult mai mare dacă era făcută brutal de piețele financiare.

• Care este scopul acestor ajustări? În primul rând, să reducem deficitul bugetar uriaș pe care l-am atins în ultimii ani; să nu uităm că în 2019 aveam deficite foarte mari, în medie peste 7% din PIB; să oprim creșterea nesustenabilă a datoriei publice, care va continua să crească chiar dacă ajustarea va continua, dar cu o rată de creștere mai încetată, până reușim să o stabilizăm; să refacem încrederea investitorilor și a partenerilor internaționali și europeni, agenții de rating; și, nu în ultimul rând, să refacem stabilitatea macroeconomică – o precondiție pentru o convergență reală sustenabilă. Am ajuns la 78% din media UE în termen de PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare. A fost și rezultatul unor politici expansioniste fiscal-bugetare, dar nu cred că cineva crede că România este la paritate cu Polonia în termen de PIB/capita sau că suntem peste Ungaria. Lucrurile au luat-o un pic pe repede înainte, iar deficitele pe care le-am avut în ultimii ani și îndatorarea excesivă în sectorul public au jucat un rol. Trebuie să revenim la convergență, dar una care să poată fi susținută, nu una forțată de îndatorare. Avem dezechilibre foarte mari, deci faptul că am acumulat dezechilibre în ultimii ani face ca ajustarea să fie inevitabilă. Dacă ne uităm la nevoia de finanțare pe care o avem în sectorul public/privat, ce ne diferențiază astăzi față de criza financiară este că astăzi doar sectorul public este dezechilibrat puternic, în timp ce înainte de criza financiară aveam o dezechilibrare serioasă și în sectorul privat. Astăzi pare că sectorul privat stă pe picioarele lui mai bine, nu are o nevoie de finanțare, dimpotrivă, are un plus, în timp ce sectorul public este responsabil pentru deficitul extern. Avem o situație clară de deficite gemene.

• Am avut în ultimii ani o creștere foarte rapidă a deficitelor în sectorul bugetar. Ceea ce s-a reușit în perioada anterioară a fost doar o stopare a creșterii deficitului bugetar. Avem o schimbare de direcție, dar e mult până departe; până ajungem la 3% deficit bugetar avem o cale foarte lungă de parcurs. 9,3% deficit este uriaș; Polonia și Franța urmează, dar ele sunt în zona de 6%. Ar fi un rezultat foarte bun dacă anul viitor reușim să ieșim din această zonă extremă pe care o avem în momentul de față în clasamentul european.

• Datoria publică a crescut foarte mult. Dacă ne uităm la poza din 2007, când aveam 12% din PIB, și ne uităm la poza de astăzi, când avem 57% din PIB datorie publică, chiar cu reducerea de deficit pe care o avem anul acesta și pe care o prognozăm pentru anul viitor, datoria publică continuă să crească: CE prognozează 59,4% în acest an și 63,3% anul viitor. Datoria publică continuă să crească pentru că deficitele publice rămân foarte mari; chiar și la 6%, deficitul rămâne ridicat.

• Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani și dezechilibrele la care am ajuns au fost rezultatul unor stimulente fiscale foarte puternice, care au determinat o creștere a veniturilor disponibile. Din 2015 a început expansiunea fiscală; dacă vrem să găsim cauza, trebuie să începem cu 2015, când au început măsurile de relaxare fiscală, urmate de creșteri de cheltuieli. Consumul populației a crescut în perioada aceasta cu 59%, în termeni reali. A fost o creștere a veniturilor disponibile în termeni reali din salarii și pensii de 90%. A fost o expansiune fiscală care a determinat o creștere puternică a veniturilor din salarii și pensii în termeni reali, care au alimentat o creștere a consumului cu 60%, respectiv a vânzărilor cu amănuntul de 111%. În final, ceea ce am realizat cu aceste stimulente foarte puternice în economie a fost o creștere a valorii adăugate, a PIB-ului, de 132%.

• Dacă ne uităm la cifrele de creștere a veniturilor, de creștere a consumului și ne uităm la valoarea adăugată, se vede clar că am acumulat niște dezechilibre foarte mari, adică am suprastimulat cererea fără să avem contraparte pe ofertă, și asta se vede în acumularea deficitelor externe. Am stimulat practic îndatorându-ne economiile altora, nu propria economie.

• Mitul nr. 2: dacă se reduceau cheltuielile bugetare și nu creșteau taxele, nu am fi avut recesiune. În primul rând, nu știm dacă avem recesiune. În momentul de față, avem o creștere economică modestă, de 0,3% pe primele șase luni ale anului, dar afirmația este falsă pentru că, dacă ne uităm la studiile de specialitate, există un studiu al OCDE care face o sinteză a măsurilor de consolidare fiscală care pot fi adoptate – reduceri de cheltuieli sau creșteri de venituri bugetare – și le cuantifică în termen de impact asupra creșterii economice, pe termen scurt și lung, și le ierarhizează în funcție de impactul mai redus. Dacă ne uităm la măsurile de consolidare, fie că e vorba de reduceri de cheltuieli sau creșteri de venituri, toate măsurile de consolidare fiscal-bugetară au efecte negative asupra creșterii economice, adică au un efect recesionist.

• În plus, ideea că ar fi fost mai bine să reducem cheltuielile decât să creștem veniturile este la fel de falsă, dacă ne uităm la literatura de specialitate, care lucrează cu așa-numiții multiplicatori fiscali. Dat fiind faptul că toate măsurile de consolidare fiscală sunt negative pentru creșterea economică, arta este să jonglezi cu aceste măsuri pentru a optimiza impactul negativ, adică să te uiți la multiplicatori și să vezi care ar avea impactul mai puțin nociv asupra economiei. Sunt studii chiar ale unor colegi de catedră care arată că multiplicatorii veniturilor sunt mai mici decât multiplicatorii cheltuielilor. Adică dacă ai crește taxele, impactul e mai mic asupra economiei decât dacă ai reduce cheltuielile.

• Toți multiplicatorii fiscali, în toate studiile pe care le-am văzut, pentru economia noastră și pentru economiile în dezvoltare, arată că aceștia sunt foarte scăzuți și subunitari. Bagi un leu în economie prin cheltuieli sau venituri bugetare și scoți mai puțin de atât, ceea ce arată că politica fiscală este ineficientă în stimularea economiei. Sunt multe studii care arată și de ce. De exemplu, noi avem o problemă majoră de eficiență. Avem o țară plină de șantiere. Nu știu cât se vede în creșterea economică. Am văzut și eu astfel de șantiere; te plimbi prin mijlocul Bărăganului și între două localități vedem șanțuri unde există piste de biciclete. Cine le folosește, nu știm, dar acestea sunt șantiere despre care discutăm. Ele nu au un efect multiplicator foarte mare în economie și se vede în cifre. Când ai multiplicatori fiscali atât de scăzuți, se vede că politica ta fiscal-bugetară nu e atât de eficientă. Ai o situație în care multiplicatorii sunt mai puternici pe partea de cheltuieli decât pe cea de venituri.

• Mitul nr. 3: se putea reduce deficitul bugetar altfel, prin introducerea impozitului progresiv și a taxei de solidaritate pentru veniturile mari, în loc de majorarea TVA. Fals din perspectiva creșterii economice. Sigur că pot fi alte rațiuni legate de echitate, dar din perspectiva creșterii economice, dacă ne uităm la același studiu OECD, o să vedem că impozitul pe consum, când trebuie să crești taxe, se recurge la cele pe consum – TVA/accize, impozitul pe mediu și cele pe proprietate – care sunt mai puțin negative din perspectivă economică. O creștere a taxelor pe consum, mediu și proprietate are efecte negative mai puțin nocive asupra creșterii economice decât ar aduce-o creșterea impozitelor pe venit/profit.

• Mitul nr. 4: s-au blocat investițiile. Era să cad de pe scaun când am auzit asta. Investițiile publice în România sunt foarte mari. România are programate pentru anul acesta 8% din PIB investiții publice, cele mai mari din istorie, din UE. Există un volum de investiții uriaș. Mi se pare eronat, chiar tendențios, să spui că s-au blocat. Anul trecut am avut 5,7% din PIB investițiile publice și abia am avut o creștere economică de 0,9%; anul acesta avem 8% din PIB și abia dacă avem o creștere economică de 0,3%, apropo de eficiența cheltuirii banilor publici.

• În 2024, componenta cea mai importantă a fost cheltuielile de capital din bugetul statului național, faimoasele Anghel Saligny și CNI, unde vedem că există o rezistență politică foarte mare. Sigur că lista de dorințe e foarte lungă, dar trebuie să ne raportăm și la putințele reale, care nu sunt chiar atât de mari, și atunci trebuie raționalizate acele cheltuieli. E greu să explici celor de la CE de ce România cheltuie atât de mulți bani pentru investiții; arătăm ca o țară care încearcă să se recupereze după ceva – după un război, după o calamitate – iar când investești atât de mult și nu prea vezi rezultate în economie, trebuie să îți pui întrebări și despre eficiența cheltuirii acelor bani.

• Mitul nr. 5: de ce nu scade mai mult deficitul bugetar în 2025 dacă s-au luat măsuri de austeritate. Toată lumea se uită la acel 8,4% și spune de ce nu e mai puțin. Bugetul pentru 2025, acea țintă de 7%, era nerealistă pentru că s-au subbugetat cheltuielile în mod voit și s-au suprabugetat veniturile, de asemenea în mod intenționat. Am văzut la rectificarea bugetară că au fost necesare 12,4 mld. lei pentru dobânzi – dobânzi pe care le ai destul de clare de la începutul anului, știi cam ce cupoane ajung la maturitate, cam care sunt cheltuielile cu dobânzile, ai o predictibilitate destul de bună în această zonă. Dar, cu toate acestea, s-au sub-bugetat cu 12 mld. dobânzile; s-au sub-bugetat cheltuielile cu asistența socială și pensiile (destul de predictibile), 3,2 mld. la bunuri și servicii – nu ai o reformă serioasă acolo și trebuie să le ajustezi. În total, 1,3% din PIB. Mai adăugăm pe venituri 9,7 mld. puse în buget dintr-o iluzorie îmbunătățire a colectării, pielea ursului din pădure. În total avem 1,33 + 0,5% din PIB, adică 1,82% din PIB.

• Dacă nu s-ar fi luat măsuri și măsurile de consolidare s-au introdus destul de târziu – sunt câteva luni din an afectate de noile măsuri, pachetul 1 și 2 – dacă ne uităm la estimarea de impact, împreună aduc 3,6% din PIB într-un an întreg; unele se aplică din august, altele de la începutul anului viitor. Cred că nu greșim dacă spunem că fără măsurile care s-au luat anul acesta, deficitul ar fi fost mai mare decât în 2024, probabil peste 10%, chiar mai mult. Fără măsuri, deficitul ar fi fost mai mare. Reducerea la 8% nu e un efort mic, ci unul destul de mare, de mai bine de două puncte procentuale din PIB, ceea ce nu e puțin.

• Mitul nr. 6: se pot implementa măsuri ample de stimulare economică. Revin la tabelul din studiul OECD din 2013 – o sinteză a studiilor care s-au făcut în literatură – care arată efectul măsurilor de consolidare fiscală la nivel global. Toate studiile ulterioare arată același lucru. În termen de impact asupra creșterii economice, toate măsurile de consolidare fiscală aduc un impact negativ. La întrebarea „cum avem măsuri de stimulare fiscală concomitent cu măsuri de consolidare fiscală”, răspunsul este foarte complicat. Cred că, dacă rămânem realiști, măsurile de stimulare economică care sunt compatibile cu reducerea deficitului bugetar sunt destul de puține: cel mai important instrument sunt fondurile europene și PNRR, pentru că au un impact bugetar destul de mic; deci poți să faci investiții și să stimulezi economia folosind resursele europene, deoarece ele nu-ți afectează foarte mult deficitul bugetar. Celelalte măsuri sunt măsuri care țin de reforme: reforma administrativă, debirocratizare, digitalizare, susținerea IMM-urilor și antreprenorilor locali prin scheme de garantare, politici industriale și energetice inteligente.

• Mitul nr. 7, ultimul: investițiile nu cresc pentru că există un sentiment negativ. Aș spune că este parțial adevărat. Ce cred eu că blochează cu adevărat investițiile private sunt câteva lucruri. În primul rând, IMCA (impozitul minim pe cifra de afaceri), care face ca rata efectivă de impozitare să fie foarte mare pentru multe companii – acel 1% pe cifra de afaceri, sau care obligă companii care nu au profit din motive obiective să plătească impozit. Am făcut calcule care arată că principalii jucători din industria auto au o rată efectivă de impozitare după acest IMCA de 30 și ceva la sută, cea mai mare rată efectivă din Europa. Nu cred că poți să păcălești pe nimeni spunând că ai rată de profit de 16%, printre cele mai mici din Europa, când în realitate impozitezi cu peste 30%, cea mai mare din Europa. Sunt multe companii care au o rată de impozitare care se duce spre 80%, chiar 90% pe IMCA.

• Întrebarea legitimă a antreprenorului este: de ce să investesc când trebuie să împart banii cu statul? Statul ia 50% din profitul meu; eu de ce aș continua să investesc dacă sunt atât de penalizat cu acest impozit foarte mare pe businessuri care nu au marje mari, dar care nu fac nimic ilegal? Taxa pe stâlp, la fel, o taxă pe investiții, coturile foarte mari de finanțare și nevoia de finanțare a statului. Acest proces de consolidare fiscală este necesar și din această perspectivă, că statul face un crowding-out în sectorul privat.

• Faptul că statul are o nevoie mare de finanțare și la costuri ridicate ține costul de finanțare al economiei foarte sus. Dacă statul român se împrumută pe 10 ani la 7%, cum ar putea o companie privată să se împrumute mai ieftin? Care ar trebui să fie marjele ca să-ți acoperi un cost de finanțare atât de ridicat? Birocrație, instabilitate legislativă, probleme juridice și lipsa de încredere în justiție – apropo de pensiile magistraților – trebuie să avem și discuția despre rezultatele muncii din justiție, pentru că foarte mulți antreprenori și cetățeni de rând au o lipsă de încredere în justiție. Deficit de forță de muncă calificată, lipsa de competitivitate pe partea de ofertă. Apropo de stimulentul fiscal pe care l-am alimentat în ultimii ani, care a crescut consumul și nu s-a văzut în oferta internă. Oferta noastră internă are o problemă majoră de competitivitate: creșterea costurilor de producție din ultimii ani, din cauza creșterii costurilor la energie și a salariilor. Salariile în sectorul public au crescut cu 20% anul trecut și cu 10% în sectorul privat. Ca să ai competitivitate trebuie să ai câștiguri de productivitate foarte mari ca să le acoperi. O creștere de salariu minim, când ai o problemă majoră de competitivitate, când ai avut un deficit de peste 9% și creșterea economică a fost doar 0,9%, cred că trebuie să conștientizăm că problema nu este pe cerere, ci pe partea de ofertă.

Q&A

• Dacă ne uităm la 2026, cred că va fi configurat în primul rând de succesul programului de ajustare fiscală. Cu măsurile care s-au implementat până în momentul de față, probabil că putem să mergem cu deficitul bugetar la 6–6,5%. Mai sunt necesare măsuri pe partea de cheltuieli, iar partea de cheltuieli trebuie adresată în primul rând prin prisma eficienței cheltuirii banilor publici, pentru că, dacă ne uităm la nivel cantitativ, cu câteva excepții, în general, cheltuielile publice pe diverse componente sunt mai mici decât mediile europene. Avem o problemă de eficiență acolo, să reușim să cheltuim mai mult în anii viitori, dar mai eficient, ceea ce este obligatoriu și pentru îmbunătățirea colectării, pentru că trebuie privite împreună.

• Anul viitor o să trebuiască să ne uităm mai mult pe partea de colectare, pentru că nu vom mai avea discuția „ce taxe vor crește anul viitor”. Economia nu mai are nevoie de așa ceva și nu cred că mai sunt necesare, dar ca să putem continua procesul de ajustare bugetară de la 6 și ceva în 2026 până în anii următori să ajungem la 3%, cred că trebuie să apăsăm pe cele două pedale.

• Din perspectiva indicatorilor macro, cred că, dacă reușim să facem această ajustare fiscală și încrederea piețelor se reface, probabil că și costurile de finanțare vor scădea și putem să avem o revenire a activității economice, dar destul de încetată; o creștere de 1–1,5% anul viitor pare realistă în momentul de față.

• Trebuie să rezolvăm însă partea de competitivitate. Degeaba stimulăm cererea dacă nu avem competitivitate și produsele românești sunt supuse unei presiuni foarte ridicate din partea importurilor mult mai competitive la preț; aici avem mult de lucrat. Avem o problemă și pe partea de fiscalitate cu acel IMCA; noi, la bancă, în miile de întâlniri pe care le-am avut cu antreprenori străini și români, nu am auzit pe nimeni să nu zică ceva negativ despre IMCA. Toată lumea este extrem de supărată, pentru că penalizează foarte mult și nu încurajează antreprenorii să facă investiții.

• Inflație: odată ce efectele creșterii TVA și a prețului la energie se vor disipa, începând cu iulie anul viitor, inflația va trebui să aibă o scădere semnificativă; o vedem la 4% la sfârșitul anului.

• Cursul valutar: cred că suntem într-o zonă apropiată de echilibru. Am văzut opinii prin presă că ar trebui să se deprecieze foarte mult cursul valutar; nu sunt de acord. Probabil că leul este ușor supraevaluat, dar nu dramatic. Dacă reușim să facem consolidarea fiscală, sentimentul piețelor se va îmbunătăți și presiunea pe curs va scădea.

• Acolo unde există probleme de externalizare a profiturilor, ANAF trebuie să își facă datoria. Are toate instrumentele; ANAF are acces la aproape toate facturile din această economie, stă pe un munte de informații, trebuie doar să le proceseze și să se ducă cu controalele mai țintit acolo unde există riscul de evaziune. Dar să penalizezi un întreg mediu de afaceri pentru că sunt unii care nu joacă corect nu mi se pare o abordare corectă.

• Sunt și companii românești care nu repatriază nimic, nu au companii-mamă, fac trading sau distribuție cu marje mici; asta este businessul, ce problemă avem cu el? De ce să îi iau 70%? Am văzut cazuri de 90%. 90% din profitul companiei – antreprenorul acela mai are o motivație să meargă mai departe dacă statul îi ia 90% din profit? Nu e vorba numai de multinaționale.

• Ordonanța-trenuleț e în fiecare an și de multe ori nu o băgăm în seamă; o băgăm mai mult în seamă atunci când se uită de ea, pentru că ar intra în vigoare mai multe lucruri pe care nu ne-am dori să intre. Ce nu înțeleg: dacă sunt lucruri pe care le prorogăm an de an pentru că nu avem bani pentru ele, de ce nu le anulăm pur și simplu? Dacă cineva uită în decembrie să proroge nu știu ce lucru și intră în vigoare…

Alex MILCEV, Partener, Liderul Departamentului de Asistență Fiscală și Juridică, EY România & Moldova

• Mi-aș propune o zonă mai îngustă de discuție: investițiile străine. Știm foarte bine ce rol important au în istoria noastră economică în ultimii 30 de ani, nu doar cantitatea de bani care a intrat în țară – avem un stoc de peste 120-130 mld. euro la acest moment, ISD –, dar a contat foarte mult și infuzia de know-how, skill-set, educație și R&D care a venit în România. Fără investiții străine nu am avea economia pe care o avem în acest moment.

• Suntem o destinație atractivă. Avem forță de muncă încă relativ ieftină, în ciuda unui sistem de fiscalitate care nu este tocmai competitiv. Nu vorbesc de impozitul pe venit, care este printre cele mai reduse în UE (10%), printre altele – să spunem că avem și 16% impozit pe dividende –, vorbim de un sistem nu tocmai competitiv de asigurări sociale, dar, per total, forța de muncă este încă competitivă. Per total, a fost și încă este un atu.

• Avem avantajul geografiei: suntem cu acces și la Marea Neagră, și la Dunăre. Suntem în Schengen, infrastructura și logistica se îmbunătățesc. E un avans economic care e observat și de investitori. Piața de desfacere – suntem a doua după Polonia. Chiar dacă suferim la comparabilitate per capita, totuși populația semnificativă e un avantaj din acest punct de vedere. O afirmație poate controversată: avem un sistem fiscal mai puțin împovărător, însă relativ simplu. Dacă ne uităm în jur, nu stăm așa de rău la acest capitol. Există, în vecinătatea noastră, situații și mai dificile, sisteme fiscale mai dure pentru investitori. Aș pune asta la atuuri.

• Unde ne-a adus acest lucru? Aș vrea să citez un studiu EY – companie pe care o reprezint –, un studiu realizat la nivel european în fiecare an privind atractivitatea economiilor. Se compară și România, desigur; comparația se face cu toată Europa, inclusiv țări din afara UE. În anul 2025 – studiul e făcut în mai 2025, acum câteva luni –, România a urcat patru locuri din punct de vedere al atractivității, de pe 17 pe 13. De ce precizez „mai”? Pentru că, atunci când s-a făcut studiul, nu se cunoștea rezultatul alegerilor. Investitorii străini – toți investitorii, nu doar cei străini – votează cu banii, investesc în țară. Atunci când votează cu banii, este foarte clar ce părere au.

• Ca și specialist în fiscalitate, poate aș fi tentat să spun că politica fiscală contează foarte mult și investitorii vin în România pentru fiscalitatea redusă. Nu este adevărat; știm foarte bine că investitorii vin și în țări cu fiscalitate foarte crescută. Dacă vă uitați în Franța, 50% din PIB se colectează la buget – se fac investiții incomparabil mai mari decât în România. Se fac. Deci, în România nu se vine pentru fiscalitate redusă sau impozit pe profit de 16%, se vine pentru oportunități de afaceri. Însă politica fiscală nu poate fi ignorată; e un factor care influențează decizia investitorilor.

• Evoluția investițiilor străine în ultimul deceniu indică un spike în 2022, anul când a început războiul în Ucraina, când am anticipat – și vă spun că noi, firma noastră, anticipam – o scădere semnificativă a investițiilor străine în România. Cum știm acum, nimic mai fals. A fost anul record de investiții străine în România, cu tot felul de explicații. De atunci, din păcate, ne-am dus în jos. Conform ultimelor informații, se pare că trendul se stabilizează și s-a reversat puțin în 2025.

• Cărui factor s-a datorat această scădere? Sunt multe explicații macroeconomice – problemele economiei europene, problemele din Germania, putem discuta foarte mult pe tema asta –, însă un factor care s-a enunțat și în prezentările anterioare este legat de politica fiscală. Nu neapărat de niște procente, ci o stare, cred că rar văzută, ca să nu zic nemaivăzută, de impredictibilitate și imprevizibilitate a politicii fiscale. Nu am statistici ca să pot spune că din cauza asta nu s-au făcut X locuri de muncă sau nu s-a investit nu știu câte sute de milioane de dolari, dar știu empiric, de la companii, colegi, din piață, despre investiții amânate, investiții anulate și locuri de muncă necreate.

• Nu știu de vreun studiu care să fi calculat câte investiții au fost amânate din cauza acelui IMCA, ICAS – companiile din energie. Dacă sunteți în retail și aveți o marjă de profit de 1% și acel 1% vi se ia… rata de impozitare pe profit poate fi 100%. Distorsiunea pieței care s-a creat în mai multe industrii a fost neneglijabilă, și acolo chiar s-au pus pe hold mai multe investiții.

• E o diferență între investitorii străini și români. De ce? E particularitatea României, dacă doriți, diferența României față de celelalte țări. Suntem importator net de capital. Investițiile vin la noi, dar, spre deosebire de multe alte țări din regiune – Ungaria, Polonia ș.a.m.d. –, România aproape că nu exportă capital. Investițiile românești în străinătate le numărăm pe degete. Este neglijabil ceea ce se exportă. Un investitor român nu prea are de ales în mod serios decât să investească în țară. În ce să investească? Într-o afacere în care pierde banii? Companiile multinaționale nu au această dilemă, și asta este o problemă. Capitalul de investit al românului eventual stă într-un cont bancar din România – produce sau nu bani –, dar nu pleacă din țară. În cazul investițiilor străine, companiile multinaționale prezente în 30, 50, o sută de piețe, această dilemă nu există. Dacă nu se investește în România pentru că investiția nu produce randament în 2025-2026-2027, acele capacități de producție se fac în altă parte. Aici este o problemă, pentru că nu e vorba despre o amânare, ci banii investitorilor străini care sunt alocați în alte țări nu mai ajung în România. Oportunitatea e pierdută – știm o grămadă de exemple. Automotive construiește la granița României, în Ungaria, din cauza infrastructurii ineficiente din România, chiar dacă în Ungaria costurile de producție sunt mai mari.

• Avem cea mai mică densitate de investiții, și investițiile noastre contribuie cel mai puțin la export. Partea bună este că, dacă bulgarii, cehii și polonezii au reușit să urce mult mai departe pe această scară, este știută calea cum să urcăm mai departe pe această ierarhie. Dacă eram în top, era complicat să avansăm. Luați asta ca pe partea plină a paharului, că avem această oportunitate să creștem.

• Antreprenorii străini și români trebuie lăsați în pace să-și facă treaba, să nu fie încurcați. Cea mai bună politică a Guvernului pentru sectorul privat este să fie lăsați să-și facă treaba. Revin la formula foarte uzată în ultimele două decenii: predictibilitatea și stabilitatea cadrului fiscal sunt foarte importante. Nu trebuie să speriem investitorii – nici pe ai noștri, nici pe cei străini.

• Exemple sunt prea puține de export de capital românesc. Dacă ne comparăm cu Ungaria, Cehia și Polonia, diferența e de la cer la pământ. De ce? Cred că sunt metehnele noastre românești despre cât de prost am implementat economia de piață. În anii ’90, când majoritatea vecinilor au ales terapia de șoc, noi am luat-o pe un capitalism cu față umană, și, din păcate, nu ne-a servit bine. Am pierdut 10-15 ani cu acest decalaj. De aceea, calitatea și cantitatea capitalului românesc nu au ajuns la un nivel comparabil. Sunt chestii din trecut pe care nu putem să le corectăm; putem să recuperăm – și nu am recuperat prost, dacă vă uitați în ultimii 30 de ani. Economia României a crescut cu cel mai rapid ritm. În anii ’90 aveam PIB-ul 24-25 de miliarde de dolari; gândiți-vă cât îl avem acum.

• În era informației, în secolul schimbului de informații, cele mai bune practici se copiază foarte repede. Oamenii de afaceri, sectorul privat nu au nevoie, de regulă, să fie împinși din spate. Sunt niște sectoare unde ajutorul statului ajută – am văzut asta în industria IT. Fără acele facilități, probabil nu aveam 5-6% din PIB IT, față de 0,5% acum 15 ani. Și statul joacă un rol, dar trebuie să-l joace selectiv, acolo unde intervenția nu este nocivă. Batem o cărare pe care au bătut-o multe țări înainte. Suntem mai în spate, doar trebuie să învățăm din greșelile altora și să parcurgem acel drum mai repede. Putem. Se știe deja, nu suntem pionieri.

Iulian LOLEA, Economist șef, Confederația Patronală Concordia

• Ma voi concentra asupra competitivitătii economiei românești. După această perioadă în care ne-am confruntat cu tot felul de discuții, dezbateri referitoare la fiscalitate, suntem de acord că trebuiau luate măsuri care să evite un downgrade al ratingului, și care să ne ducă într-o zonă mai confortabilă cu bugetul. Dar toată această perioadă a afectat mediul de afaceri, a afectat încrederea și acestea s-au văzut și or să se mai vadă atât în consum cât și în investițiile pe care mediul de afaceri le face și este posibil să vedem mai multe firma în dificultate.

• Dar ceea ce este cel mai important pentru atragerea de investiții, sau pentru bunul mers al economiei, pentru ca o companie să aibă o activitate profitabilă în România revenim la baza teoriei economice: la factorii de producție și actorii implicați în activitatea firmei. Deci, pentru ca o firmă să investească în România are nevoie de impozite la nivele acceptabile. Din acest punct de vedere, chiar dacă au crescut unele taxe în ultimul timp, relativ la Uniunea Europeană ne situăm într-o zonă bună. Însă mai este important și ritmul de creștere al impozitelor. Vreau să subliniez că o problemă foarte mare este impozitul de dividende, care în decurs de doi ani a crescut de la 5% la 16%, care încă este rezonabil. Dar acest ritm accelerat de creștere și lipsa de predictibilitate au creat probleme. Dar așa cum au subliniat și antevorbitorii mei, avem nevoie de predictibilitate, capitol la care stăm foarte prost, avem nevoie de digitalizarea instituțiilor statului, alt capitol la care stăm foarte prost.

• Revenind la factorii de producție este îngrijorător că prețul energiei electrice pentru firme a ajuns ca în România să fie cel de al treilea cel mai mare din UE, deci avem o lipsă de competitivitate maximă, industria prelucrătoare nefiind competitivă cu aceste prețuri. La prețul gazelor ne situăm undeva la mijlocul clasamentului european. Însă deși la prețul unitar al forței de muncă, ne situăm pe ultimele locuri în UE, venim după cinci în care salariul minim s-a majorat cu 85%. Vă puteți imagina ce firmă poate să susțină în mod profitabil această creștere. La care se adaugă vecinătatea unui conflict armat, care reprezintă pentru investitorii din afara Europei o îngrijorare suplimentară. Plus instabilitatea politică. În concluzie e foarte greu de spus ce avantaje mai are România în raport cu alte state din UE.

• Toate aceste elemente s-au transpus într-un sentiment negativ în economie. Indicatorii de sentiment economic ai Comisiei Europene (ESI) atât pentru consumatori cât și pentru firme sunt la valorile minime post-pandemie și se apropie de minimul din pandemie.

• Evident că economia nu o duce atât de rău, doar că în comunicări și în spațiul public, atât în main media cât și social media este prezentă această frică mereu și răspândește această panică mai mult sau mai puțin voit. O parte din vină o poartă și guvernul. Comunicarea nu a fost suficient de bună. Trebuie neapărat să avem și o comunicare pozitivă să se vadă luminița de la capătul tunelului.

• Pe partea de dialog social, pentru că s-a vorbit foarte mult despre acel IMCA (Impozitul Minim pe Cifra de Afaceri). Pachetul cu măsuri fiscale numărul doi a fost blocat la Curtea Constituțională a necesitat o muncă din partea noastră foarte asiduă, iar în tot acest pachet IMCA nu mai apărea.

• A fost o poveste care îmi place să o spun, ca exemplu de așa nu. Vineri a fost Consiliul Național tripartit, IMCA nu mai exista pentru că știm cu toții că a făcut foarte mult rău și totodată nu a adus nici veniturile scontate. Ulterior, luni, impozitul minim pe cifra de afaceri a apărut din nou fără consultare, o surpriză neplăcută pentru toată lumea. Este o dovadă de lipsă de predictibilitate și de nerespectare a dialogului social. În acest context este foarte greu să vinzi această poveste unui investitor străin sau antreprenor român să continue investițiile.

• IMCA afectează foarte mult și antreprenorii locali, în special companiile mari pe zona de distribuție, comerț. Cred că guvernul nu a înțeles anumite modele de business din piața românească. Mă refer la cum acest IMCA poate să afecteze centrele de servicii, de exemplu. Am văzut tot felul de luări de poziții greșite în spațiul public, referitoare la companii precum Amazon, conform cărora ele nu plătesc impozit în România. Pentru că nu au profit. Dar ele nu sunt înființate ca să aibă profit. Sunt practic externalizarea unor departamente, unde se plătesc salarii mari, contribuții și impozite la stat. Fără aceste salarii nu s-ar mai putea plăti multe salarii în mediul public.

• Însă este și o parte pozitivă. În România se pune foarte mult accentul pe atragerea de capital străin. Dar nu trebuie să uităm că avem dispunem și de capital autohton. Sunt doi indicatori importanți care arată acest lucru:

• Raportul credite/depozite din sistemul bancare care este 70%. Aceasta înseamnă că sunt foarte mulți bani în bănci care stau degeaba. Băncile au capacitatea de a da credite, doar că cererea nu se ridică la nivelul ofertei, și dacă ar fi mai mult curaje există capital.

• Pe de altă parte avem fondurile de pensii, pilonul II în special, care finanțează deficitul statului în mare parte și câteva companii listate la BVB foarte mari. Acele fonduri europene de 50 miliarde de euro vor reprezenta anul viitor circa 13% din PIB, imens pentru economia românească. Sunt niște bani care trebuie folosiți.

• Pentru ca o economie să crească și avem exemplul țărilor din regiune este nevoie ca firmele românești să iasă în afară. Nu putem să creștem doar stând la noi în țară și vânzându-ne între noi bunuri. Doar făcând export ne putem dezvolta. Și aici am văzut câteva exemple. Fără să fac reclamă, dar Digi de exemplu care s-a extins în afara țării este pe cale să fie cumpărată de o companie spaniolă pentru o sumă uriașă. Cu siguranță mai sunt și alte exemple mai mici și pe zona de IMM-uri.

• Pentru a redresa economia este important sentimentul și existența unei stategii, un plan de țară, la care și noi vom lucra și pe care îl vom comunica. Depinde foarte mult de partea de comunicare și de deschidere din partea guvernului.

Q&A

• Spuneați că nu există cerere de finanțare. Nu este cumva o problemă că oferta băncilor nu este calibrată la cerere? Au avut foarte multe finanțări cu garanții de stat și nu oare băncile s-au dezvățat să dea finanțări mai riscante?

Problema este împărțită. Nu că s-au obișnuit cu un risc scăzut, ci că acele finanțări se acordau la programe care aveau dobânda subvenționată, astfel că nu erau costuri pentru client. Există și acum programe subvenționate de stat dar la care dobânda nu este subvenționată. Astfel, cererea a scăzut.

A doua problemă este lipsa de eligibilitate. Multe dintre IMM-urile noastre nu sunt eligibile pentru că nu au capitaluri proprii. Și de cealaltă parte din mediul bancar, ar trebui să se uite și către companii care sunt la început de drum.

• Băncile sunt comode cu a cumpăra titluri de stat și nu mai dau credite cu risc mai ridicat?

Da. Băncile au multe titluri de stat în portofoliul lor comparativ cu media europeană. Și acesta vine din competiția neloială pe care o face statul. Dacă statul emite titluri de stat cu dobânzi de 7 – 8%, pentru că are un deficit imens care trebuie finanțat, pentru bănci e avantajos. De ce să dea credite impobiliare cu dobânzi de 5,5% când poate împrumuta statul cu 8% și risc zero.

Dan BĂDIN, Partener Servicii Fiscale, Deloitte România

• Sunt multe lucruri care trebuiesc repetate, tot timpul, pentru a fi înțelese. Voi încerca să explic meniul fiscalității din perspectiva contribuabilului. Probabil că una din problemele majore ale fiscalității din România este că se schimbă, dramatic, tot timpul. Aș vrea să subliniez că asta nu este reformă. Faptul că avem 10, 20, 50 de schimbări în fiecare an nu înseamnă reformă fiscală. Asta nu înseamnă că s-a făcut reformă fiscală în fiecare an până acum.

• Există acea vechere zicere care spune că în viață 2 lucruri sunt sigure: moartea și taxe. În România mai există o a 3-a certitudine: că fiscalitatea se va schimba de câteva ori și anul acesta. Aici este una din zonele majore pe care mediul de afaceri le consideră ca fiind extrem de importante. Desigur, nu doar mediul de afaceri, ci și persoanele fizice ca plătitori de taxe.

• Pe de altă parte, noi suntem de acord că trebuie făcută o reformă fiscală. Vedem deficitele bugetare și dacă nu e destul de clar pentru toată lumea, 8-9% din PIB deficit bugetar înseamnă cam un sfert spre o treime din buget. Dacă bugetul e cu veniturile undeva la 32% din PIB, atunci 8-9% înseamnă că un sfert din cheltuielile statutului nu sunt acoperite din venituri. Asta este într-adevăr o problemă majoră adresată și antevorbitori. Înțelegem, dar este nevoia de a face lucrurile așa cum trebuie și suntem de acord că este nevoie de o astfel de reformă.

• Pe lângă schimbările acestea multiple, fiscalitatea mai are și alte forme. S-a vorbit înainte despre fiscalitatea prin inflație. Atâta timp cât statul se împrumută la niște dobânzi care sunt sub rata inflației, plătește la bănci mai puțin și deci el câștigă din inflație pe seama economiei. Pe de altă parte, face și această competiție neloială business-urilor care doresc să se împrumute de la bănci. Dar este un fel de fiscalitate mascată.

• Prețurile crescute la energie. Faptul că am avut firme cu capital majoritar de stat care au avut profitabilități extraordinar de mari în ultimii ani și au distribuit dividendele este, la fel, o formă mascată de taxare a economiei.

• Există pe de altă parte și un fel de cvasi-fiscalitate: cerințele de raportare și costurile contribuabililor pentru raportările fiscale au crescut dramatic. Costurile pentru implementarea de soluții tehnologice au costat foarte mult contribuabilii și costă în continuare ca să le mențină și să facă raportările.  

• Deci vedem că există extrem de multe lucruri care sunt pe agenda oricărui plătitor de taxe din România, în ultimă instanță a oricărui cetățean. Este evident că pe lângă faptul că avem multe schimbări, acestea nu sunt întotdeauna clare. Este nevoie de norme (de aplicare) care nu se dau, cerem clarificări de la autorități și câteodată acestea nu vin, sau dacă vin nu aduc nicio clarificare. Nu există o abordare unitară în interpretare. Vedem că, eventual, ANAF-ul zice într-un fel când vine în control, dacă te duci în Justiție e altă opinie. Eventual, consultanții fiscali au altă opinie… Deci lipsa aceasta de clarificare a legii este unul din marile semne de întrebare și marile zone de incertitudine pentru contribuabili. E nevoie de claritate în modul în care se aplică legislația fiscală și aceasta, din păcate, nu există în foarte multe zone.

• Avem zona de inovare fiscală, care ține nu numai de predictibilitate. Avem impozite care au fost introduse poate în foarte puține țări din lume sau în niciuna. S-a vorbit despre IMCA, am vorbit despre impozite prin energie și altele. Acestea clar afectează apetitul investițional, vin cu costuri suplimentare și impozitează profiturile, am văzut, la rate inimaginabile. Chiar impozitează și pierderile. Atunci, de ce să vină investitorii aici, la noi, în România? Chiar ne dorim să vină acești investitori?

• Colectarea. O altă mare problemă. Plătitorii corecți de taxe au această cerință continuă făcută către guvernanți: dacă eu îmi plătesc corect taxele, de ce tot mie îmi crești impozitele în loc să te duci să colectezi din marea zonă de economie gri/neagră, unde estimările sunt între 10-30% din economie, că ar fi în zona aceasta unde nu se plătesc taxe.

• Se știe de către ANAF în ce zone se face evaziune? Construcții, servicii? Nu știu în ce zonă, dar există o astfel de analiză? Dacă da, de ce nu se luptă împotriva acestei zone de evaziune fiscală?

• Capacitatea administrației fiscale, în sine. Capacitatea de a face controalele fiscale și de a face controalele profesionist și focusat pe riscurile identificate. Sistemele din spatele celor de la ANAF: din câte știm nu există un sistem unitar. Există zeci, sute de sisteme informatice care nu sunt puse unitar și de multe ori contribuabilii vor să afle care este situația fiscală, iar la Fisc cer o evidență și bineînțeles ea este diferită față de ce au ei.

• Deci există foarte multe probleme care duc în zona de reformă. Atunci, dacă este nevoie de reformă și avem nevoie de claritate, de stabilitate, de certitudine, ce lipsește? Ce credem noi că lipsește în primul și primul rând este lipsa unei direcții strategice, în ceea ce privește fiscalitatea din România. Ca un comentariu suplimentar, nu prea există strategie pe termen lung pe mai nimic în România. Chiar am scris în CursDeGuvernare, acum câteva săptămâni sau luni, un articol în care vorbeam despre acest lucru: lipsa unei strategii să zicem a României pentru anul 2050. Noi nu știm încotro vrem să ajungem, nu știm pe ce să punem accent, nu știm ce măsuri să luăm acum ca să ne fie bine atunci… La fel este și în zona de fiscalitate: nu există o astfel de strategie. Singura zonă nde am văzut o abordare pe termen lung a venit tocmai din perspectiva PNRR-ului care a cerut un program multianual pentru a face investițiile și acolo am văzut mai multă coerență în politicile publice. Dar și PNRR-ul, care printre altele a cerut și reforma fiscală, se va termina la anul, iar atunci chiar suntem curioși, cu toate modificările politice – și vedem câți prim-miniștri am avut în ultimii 10 ani, câți miniștri de finanțe, câți președinți ai ANAF și așa mai departe – să vedem de unde o să vină continuitatea dacă nu există o astfel de strategie pe termen lung.

• Mai mult, măsurile vedem că sunt pro-ciclice. Și înțelegem că, în momentul acesta dificil în care trebuie să însănătoșim finanțele publice, au  fost necesare și măsuri de creștere a taxelor. Dar când spuneam acum 7-8-9 ani, câ aveam creștere economică și atunci se reduceau taxele, că se iau măsuri pro-ciclice, nu anti-ciclice, și vom ajunge în situația când vom fi într-o criză să creștem taxele că nu avem de unde (altundeva)… Atunci nu asculta nimeni. Noi, mediul de business și academic, am repetat asta și din păcate am ajuns în această situație și spunem: da, suntem în criză și acum luăm iar măsuri pro-ciclice. În contextul în care trebuia încurajată economia noi nu avem cu ce și creștem fiscalitatea.

• Digitalizarea este un alt aspect pe care contribuabilul și-l dorește. Pentru că dorim un acces cât mai simplu, cât mai inteligibil, eventual plăți online, depuneri de declarații online și așa mai departe. Să se facă această conformare în ceea ce privește fiscalitatea cât mai simplă. Din păcate, ce vedem în realitate, este că toată această campanie pentru digitalizare, care s-a făcut în ultimii ani pe relația ANAF-contribuabili a însemnat de fapt foarte multe investiții din partea contribuabililor, atât din perspectiva sistemelor informatice, din perspectiva muncii efective pentru a implementa acele sisteme, iar din păcate, după aceste investiții, nu vedem prea multe rezultate. Nu vedem că raportăm mai puțin. Dimpotrivă, raportăm mai mult. Nu raportăm mai ușor.

• Deci în loc să aducă niște beneficii această digitalizare, pare că lucrurile au mers în direcția opusă. Avem mai multe raportări, mai mult de lucru și costuri de conformare mai mari. Deci digitalizarea este un lucru pe care contribuabilul și-l dorește, dar să se facă cu contribuabilul, nu pe seama lui. Pentru că vrem ca digitalizarea să simplifice, nu să complice lucrurile.

• Un alt aspect care este clar pe agenda contribuabililor: faptul că reformele care s-au făcut până acum nu aduc prea multă încredere. De ce: pentru că se vede că măsurile recente s-au concentrat în zona de creștere a fiscalității, iar pe de altă parte cheltuielile publice, cum spunea și domnul Dăianu, au rezistență și nu prea scad. Sunt tot pe acolo. Și crește sentimentul că este un efort unilateral: adică efortul vine din partea contribuabilului, care trebuie să plătească mai multe taxe, dar nu se vede în oglindă ceva care să vină în susținerea acestui efort crescut.

• Nu vedem servicii publice mai bune. Serviciile publice au cam aceeași natură.

• Există privilegii și excepții și asta doare. Pare că sistemul favorizează pe unii și alții și nu este în beneficiul tuturor. Și atunci, din această problemă a percepției – amplificată clar și de media, că e oficială sau social-media – ne duce la scăderea conformării voluntare și a solidarității fiscale. Oamenii nu mai au dorința, interesul, să își plătească corect taxele. Și dacă vă uitați la persoanele fizice, mici comercianți și mici lucrători ș.a.m.d., pare că din păcate este un sport național în a încerca să eviți plata taxelor, în foarte multe zone. Atunci, defapt, ideea este cum să cresc încrederea cetățeanului că ceea ce plătesc eu către stat se va întoarce către mine în beneficiul meu ca plătitor de taxe.

• În concluzie, o reformă autentică ar însemna claritate: să fie reguli simple, clare, cu o abordare unitară în implementare. Să existe predictibilitate și vorbim de zeci de ani despre acest lucru. Politica fiscală în alte țări se face pe ani, pe zeci de ani. Dau exemplul Bulgariei unde în ultimii 10-15 ani modificările lor fiscale au venit în mare parte de la UE, dar local legislația au ținut-o foarte stabilă, deși e lângă noi, la sud de Dunăre. Nu ne uităm la Danemarca sau la alte țări mai dezvoltate, unde când se modifică o legislație fiscală încep discuțiile cu 2-3 ani înainte și se implementează cu 1 an înainte ca lumea să fie pregătită pentru ce urmează. La noi apare pe 30-31 decembrie cu aplicare de la 1 ianuarie. Când ai timp să te pregătești pentru modificările acelea fiscale?

• Bineînțeles, se dorește simplificare, mai puțină birocrație și digitalizare. Echilibru: statul să își asume să își reducă și el costurile, sau cel puțin să le eficientizeze. Respect: contribuabilul vrea să vadă respect din partea statului, că este considerat ca partener și nu ca un suspect care are doar interesul de a face evaziune fiscală.

• Atunci, stabilitatea fiscală și parteneriatul real între stat și contribuabil par ca principalele domenii în care se poate construi încrederea între contribuabil și autorități.

• România are nevoie de o reformă fiscală care să fie predictibilă, echitabilă, să nu fie doar despre colectare, ci despre cooperare. Contribuabilul cere reguli clare, transparență, predictibilitate și reciprocitate.

• Un sistem fiscal solid nu se clădește prin constrângere, ci prin încredere și respect reciproc.

Sesiune de întrebări și răspunsuri:

Întrebare din online: Ați văzut o analiză, un studiu sau un raport referitor la valoarea investițiilor sau volumul lor, investiții amânate din cauza impozitului pe cifra de afaceri (IMCA)?

Răspuns:

• Este aproape imposibil să se facă o astfel de statistică pentru că ar trebui luați în parte, fiecare investitor în parte și văzut fiecare a dorit să vină în România și care nu a mai venit. Deci nu există o astfel de statistică, dar din discuții pe care le-am avut cu diverși investitori – unii deja cu prezență în România, alții interesați de România – a fost în ultimii ani o reticență mai mare în a investi în România.

• În special aceste inovații de la impozitul pe cifra pe cifra de afaceri, ca să nu mai vorbesc pe lângă alte aspecte. Pentru că o decizie de investiție nu ține numai de taxe. Instabilitatea politică, inflație, costurile cu forța de muncă, etc. Toate acestea sunt elemente care duc la decizia de investire. Deci fiscalitatea e numai o componentă. Nu există o astfel de situație, dar în mod cert potențialul de a investi în România este mult mai mare decât ce vedem acum.

Întrebare din sală: Povestea asta cu strategiile se aude de zeci de ani. Ce ar trebui totuși să se întâmple ca să se aplice cu adevărat?

Răspuns:

• Trebuie 2 lucruri: voință politică și profesionalism în implementarea politicilor publice.

• Acești politicieni pe care îi avem acum trebuie să înțeleagă mesajul. Situația în care suntem, noi ca țară și ei ca politicieni, nu e una din cele mai roz și probabil aceasta ar trebui să fie un moment în care să aibă loc o deșteptare. Să sune puțin clopoțelul și să ne apucăm să facem treabă. Din mesajele pe care le-am auzit anterior, de la domnii miniștri prezenți aici, a părut că lucrurile încep să meargă într-o direcție normală și potrivită. Bineînțeles, de la declarații… așteptăm și rezultatele acestor inițiative.

• Politicul conduce statul, economia, societatea și trebuie ca noi, ca cetățeni și contribuabili, să cerem mai mult de la politicienii noștri, mai mult profesionalism în administrarea treburilor publice.

Ruxandra JIANU, Tax Partner, Biriș Goran Consulting & Cofondator, The Tax Institute            

• Pe site-ul The Tax Institute puteți găsi un studiu făcut de noi anul acesta cu impactul impozitului pe cifra de afaceri în economia românească. Pe scurt, uitându-ne pe toate codurile CAEN din România și segmentând ramurile de activitate am ajuns la concluzia că (…) firmele care sunt până în 6,25% marjă de profit sunt toate afectate de IMCA. Într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de cât de apropiată este marja asta de profit de 6,25% sau apropiată de zero.

• Ce este hilar este că în strategia bugetară și în strategia economică a României pentru anul trecut se spunea că industria care trebuie impulsionată cel mai mult și care aduce cel mai mare plus-valoare în economie – că vorbeam de plus-valoare și am vorbit astăzi – este industria prelucrătoare. Ei bine, această industrie prelucrătoare este pusă în cap de IMCA. Nu contează că este străină, că este românească, că e capital mixt. Ea, toată, funcționează, pentru că asta e filosofia acestei industrii, cu marje foarte mici care sunt mâncate într-o proporție mai mică sau mai mare de acest impozit.

• Nici nu trebuie spus că este nevoie ca acest impozit să fie eliminat și asta urgent, până când efectele lui nocive nu încep să rostogolească bolovanul mai departe la vale și să atragă… Pentru că se creează un efect de bumerang. Tot ce înseamnă în jurul unei afaceri care începe să se restrângă din cauza IMCA afectează și pe orizontală și pe orizontală universul din jurul ei.

• Nu e nevoie să vă spunem că lumea, în disperarea de a găsi soluții, a aplicat tot felul de variante: hai să divizăm, să mutăm activitatea pe altă firmă. De ce trebuie să facem… Este un impozit introdus de noi și probabil că nu-l mai are niciuna dintre țările dezvoltate. În niciun caz vreuna din Europa. Este un impozit care, dacă stăm să ne uităm la esența tratatului de aderare, este împotriva tratatului care spune că singura taxă pe cifra de afaceri care poate fi aplicată în Uniune este TVA-ul. Deci le-am depășit pe toate. Am inventat iarăși apa caldă, rezultatele nu sunt spectaculoase. Rezistența politică este mare, dar noi continuăm să milităm pentru eliminarea acestui impozit.

• Și, din păcate, nu afectează multinaționalele. Nu multinaționalele sunt cele care sunt afectate de acest impozit sau nu într-o proporție atât de mare.

• Ca să sumarizez ziua, pentru că s-a tot vorbit de diverse frâne, piedici, am încercat să grupăm măsurile fiscale care există astăzi și pe care noi le considerăm un fel de bolovani atârnați de gleznele economiei naționale și care ar trebui eliminați. Sunt de acord cu antevorbitorul meu Alex Milcev care spunea că da, trebuie să lăsăm mediul de afaceri în pace și să nu-i mai schimbăm (prevederile) de pe o zi pe alta. Numai că sunt anumite elemente care trebuie eliminate, fără a da facilități, ci doar pentru a nivela terenul de joc pentru toată lumea și pentru a crea un mediu predictibil de la care să pornim și să începem să construim.

• Primul bolovan este IMCA.

• Al doilea este taxa pe stâlp. Care a apărut, a dispărut, a reapărut. Prima dată a apărut, a fost modificată de 3 ori, până la urmă a fost eliminată. Motivele eliminării ei, acum 7-8-10 ani, au fost că și-a dovedit o totală lipsă de eficiență. Anul trecut, într-un elan patriotic, a fost iar introdusă, exact în forma în care fusese prima dată introdusă, istoric, după care a fost modificată, apoi încă odată modificată. Ne așteptăm să pățească ca precursoarea ei pentru că efectiv este aceeași legislație scoasă dintr-un sertar, modificată exact în același scenariu și introdusă la fel.

• O altă piedică împotriva investițiilor este limitarea cheltuielilor cu dobânzile, inclusiv a celor cu creditele bancare. Înțeleg că există cheltuieli cu dobânzile de la afiliați, poate fi asta considerată o sursă de scurgere a profitului din țară prin niște dobânzi mai mari decât dobânda pieței sau mai știu eu ce mecanisme mixte de finanțare. Dar de ce dobânda bancară? Și așa creditele bancare sunt foarte scumpe, și așa finanțarea este destul de greu de accesat în economia noastră și așa România are cele mai mari rate ale dobânzilor. Noi venim și penalizăm încă odată jucătorii din economia națională nelăsându-i să-și deducă aceste dobânzi dacă ele, cumulate, depășesc un anumit plafon. Pot să înțeleg la afiliați. Nu putem înțelege la creditele bancare. Banca este o unitate terță, nu vorbim de scheme de scurgere a profitului.

• S-a scurtat perioada de recuperare a pierderilor fiscale de la 7 ani la 5 ani și s-a introdus acel plafon de 30%. Deci iarăși 2 frâne în calea unui plan investițional pe care orice investitor și-l face. Se vorbește acum în pachetul 2 de limitarea cheltuielilor cu servicii intra-grup la 1%, 3%, cât o fi. Să vedem dacă iese, dacă îl modifică, dacă îl elimină – slabe șanse din punctul nostru de vedere. Dar, iarăși, este o frână. De ce: avem reguli privind prețurile de transfer. Adică, ok: penalizăm contribuabilul pentru ineficiența organului fiscal de a controla și de a verifica dacă prețurile de transfer folosite în intra-grup sunt cele de piață sau sunt aberante sau sunt peste piață. Și atunci avem regulile de prețuri de transfer foarte bine implementate în legislația națională. Întregul ghid OECD privind prețurile de transfer implementat în full cu trimitere directă din legislația națională. Avem, teoretic cel puțin, o divizie de prețuri de transfer la nivelul ANAF care asta trebuie să facă. Încă ceva, ca o cireașă pe tort: aceste cheltuieli nu sunt limitate dacă am un acord de preț în avans. Știți câte acorduri de preț în avans a dat ANAF din momentul în care s-a creat această divizie? Vreo 20 și ceva. Deci cam cum am vrea noi să punem această regulă de a limita deductibilitatea, cu excepția celor care sunt certificate printr-un acord de preț în avans – care înseamnă mă duc la ANAF cu documentația și ANAF îmi spune că prețul e bun – deci cum aș putea să pun eu în sarcina ANAF-ului să dea APA (acord de prețuri în avans – n.r.) pentru toți contribuabilii care au tranzații intra-grup care în toții anii lor de existență au acordat vreo 20 și ceva?

• Și ultima și nu cea mai de pe urmă este taxarea excesivă a muncii salarizate. Care este o frână în fața investițiilor și este un motiv de disensiune în societate. Pentru că unii plătesc tot pe tot, unii plătesc mai puțin, unii și mai puțin, unii nu mai plătesc deloc.

• Deci toți acești bolovani trebuie analizați, fiecare în parte, și împinși la vale ca să scăpăm de ei și să încercăm să construim pe un fundament pe care acești bolovani nu mai există sau nu mai atârnă.

• Acum, potențiale soluții în sfera de investiții avem, clar: eliminarea impozitului pe cifra de afaceri, inclusiv acelei suplimentări pe petrol și gaze, eliminarea impozitului pe construcții (special – taxa pe stâlp), această poveste cu cheltuielile cu afiliații ar trebui să dispară – este contrară oricărei filozofii economice, contrară tratatelor de evitare a dublei impuneri, nu prea are nicio legătură cu nimic… Este tot din episodul inventăm noi apa caldă pentru că nu ne place apa caldă de peste drum. Ar trebui revenit fie la sistemul vechi de reportare a pierderilor, fără acest 30%. Sau dacă vrem să păstrăm acest 30%, că e nevoie de bani la buget, poate ar trebui să reportăm pierderile pe o perioadă mai lungă. Pe un calcul matematic, cu 30% plătit în fiecare an din profit și restul reportat s-ar duce la 10. Nu este neobișnuit în jurul nostru ca pierderea fiscală să fie mai mare de 5 ani, de 7 sau chiar de 10. În unele state este și nelimitat. Nu intrăm în amănuntele astea acum dar este o soluție care ar trebui luată în calcul.

• La fel, dobânzile pentru creditele bancare. Acolo vorbim de finanțare pură, nu de scurgeri de profit.

• Și vechea noastră… sunt 25 de ani de când toți o spunem într-o formă sau alta: aducerea în discuție a filosofiei impozitării muncii. Prin plafonarea bazei de calcul a contribuțiilor sociale. Și bineînțeles cumularea venitului și aplicarea acestor contribuții o singură dată, pe totalitatea veniturilor. Și vă explic pe scurt de ce: România se laudă cu 10% impozit pe venit. România are contribuții sociale pe salarii de 10+25%. Deci defapt vorbim de 42,…% (rata de impozitare a muncii salarizate). Rata efectivă efectivă de impozitare a salariului în România este jumătate din salariu, dacă ne gândim bine. Nu vorbim de toate celelalte taxe care sunt în prețuri și dacă facem și calculul acolo ne ducem în altă zonă. Dar vorbim strict de veniturile din muncă. Contribuțiile sociale, în filosofia lor, nu sunt taxe. Ele au fost introduse în Codul fiscal în 2012 pentru că Casa de Pensii și Casa de Sănătate nu erau în stare să colecteze și să administreze fiscal aceste … să adune banii din aceste contribuții. Nimeni nu plătea contribuții sociale în România până în 2012. Ele au fost mutate de la 1 iulie 2012 în jurisdicția de administrare a ANAF-ului și apoi introduse ca titluri în Codul fiscal. Ele n-au devenit taxe. Ele sunt contribuții. Ce înseamnă: ies la pensie, am plătit, statul îmi dă niște bani ca să pot să trăiesc atunci când nu mai pot să trăiesc. Sau: mă îmbolnăvesc, statul îmi suportă costurile de sănătate în sistemul public pentru că eu nu pot să muncesc, să produc și să plătesc.

• Este un sistem în principiu foarte bine așezat, foarte prost aplicat în România. De ce: dacă eu, Ruxandra Jianu, sunt angajat, plătesc odată impozit pe venit – îl dăm deoparte, îl plătește toată lumea, nu avem o problemă cu el. CAS și CASS pe venitul din salarii: dacă am și un PFA plătesc CAS, CASS pe venitul din PFA. Dacă cumva am și o casă pe care o închiriez, mai plătesc CASS și pe venitul din (chirie). Dacă cumva ies și la pensie și am pensie peste 3.000 de lei… Că probabil pe la 65 de ani voi mai putea munci, sper, și am pensie peste 3.000 de lei, voi mai plăti sănătate și acolo. Deci plătesc de 4 ori. Eu sunt un om. Mă îmbolnăvesc odată. Am nevoie de tratament odată. De ce ar trebui să plătesc de 4 ori? Eu nu vorbesc de mine că nu sunt în această situație, dar oricine altcineva care are cel puțin 2 surse de venit din coșuri diferite. Pentru că noi avem 4 coșuri diferite, cu tot cu pensiile, din care plătim aceste contribuții. Mai puțin pensia pe care o plătim și la salariu și la PFA. Dar (contribuția cu) sănătatea este peste tot. Și atunci nu mai bine le adunăm noi le toate într-o oală, stabilim un plafon care să fie suficient și rezonabil pentru a asigura veniturile bugetului celor 2 instituții, bineînțeles așezată pe o componentă de solidaritate socială – adică punem plafonul mai mare ca cei care obțin venituri mai mari să plătească mai mult decât poate ar avea ei nevoie să își plătească propria sănătate în așa fel încât să susțină sistemul. Numai că să mergem cu solidaritatea până la cer și dincolo de el nu este corect. Nici pentru cei care câștigă mult, nici pentru cei care câștigă mediu, nici pentru cei care câștigă puțin – care, apropo, sunt cei mai impozitați. La salariul minim este cea mai mare taxare din întreaga Europă. Deci acest sistem trebuie regândit și reașezat, cumulat și plafonat la o sumă.

• Apropo, bulgarii au plafonate contribuțiile la 1.100 de euro de 20 de ani. Bugetul lor de sănătate și bugetul lor de pensii funcționează și nu e pe deficit. Putem să mergem la bulgari să îi întrebăm cum au făcut. O să spuneți că poate ei sunt 8 milioane sau 6 și noi suntem 18 sau câți om mai fi. Nu cred că e foarte relevant sau se poate găsi un model matematic de ajustare – poate 1.100 de euro e puțin, poate 2.000 e suficient, poate 2.500. dar aceste calculi trebuie făcute și terminat odată cu toate combinațiile astea. Să nu mai vorbim de toate scutirile care vin și care macină din această problemă. Ai micro, iei dividende, plătești sănătate numai pe dividende. Ai PFA plătești mai puțin. Ai salariu, plătești cât cerul… Deci cumva toate astea trebuie eliminate și unificate odată pentru totdeauna și asigurat un sistem predictibil în care să știu cât am de plată, pe ce sursă de venit și la ce dată ș.a.m.d.

• Poate fi greu de administrat, dar vrem digitalizare. Adică facem digitalizare, ar trebui să fie simplu să cumulezi ce venituri are Ruxandra Jianu, din câte surse și să îi spui cât are de plată. În condițiile în care trebuie să știm, din ce date colectăm la ANAF, ce venituri încasează fiecare. Societate sau persoană fizică.

• Revenirea la cota unică: este iarăși o problemă pe care nu trebuie să o mai spun pentru că acum numai cotă unică nu e. 10% la venit, 16% la profit, 1% și 3% cât e acum la câștiguri de capital, nu mai știu cât la transferuri de proprietăți imobiliare din patrimoniu personal… Deci dacă asta e cotă unică… Nu știu de ce îi spunem unică. E cotă unică originală. Ca democrația originală. Suntem în aceeași zonă.

• Am putea lua în calcul – bineînțeles a fost o discuție în spațiul public – extinderea taxării inverse. Pe domenii pe care simțim că este o problemă sau chiar taxarea inversă generalizată pentru că, practic, România pierde 9 miliarde de euro în fiecare an – suntem campionii gap-ului de TVA din 2007 și până acum. Iar noi, în toată această perioadă, deși avem departamente în ANAF care studiază gap-ul de TVA, nu avem o structură a gap-ului de TVA. Noi, astăzi, habar nu avem ca stat sau ca administrație fiscală de unde pierdem bani. Știm că pierdem 9 miliarde de euro, că așa ne spune Comisia. Spunem că formula e proastă și va trebui să o renegociem sau să o rediscutăm cu Comisia. Dar eu am o întrebare matematică: dacă formula e proastă, dar ea e aplicată la fel pe 27 de state, cum de numai la noi dă rezultatul ăsta și toți ceilalți sunt la 5%, 6% maxim 10%. Ok, o fi proastă. Dar bulgarii au și ei autoconsum. Au aceeași formulă. La bulgari e 5% gap-ul de TVA. La noi este +30%. Sunt foarte curioasă cât va fi cel pe datele de anul trecut.

• Într-adevăr e nevoie pentru taxarea inversă de derogare de la UE. Dar derogarea de la UE puteam să o fi obținut dacă demonstram că 25% din frauda de TVA vine din comerțul intra-comunitar, din frauda intra-comunitară – așa-numita fraudă carusel. Dar noi nu am fost în stare să spunem de unde ne vine gap-ul de TVA, deci n-am putut să mergem la Comisie cu niște cifre ca să obținem o derogare. Intervalul de oportunitate s-a dus, dar nu cred că este pierdut dacă reușim să facem demersuri. Am renegociat noi PNRR-ul. Am reușit să obținem și o derogare de la Comisia de TVA.

• Și apropo de prorogări, haideți de redefinim odată și să revizuim sistemul de impozitare a clădirilor pentru că nu mai știe nimeni ce plătește: persoană fizică, rezidențial/nerezidențial, persoană juridică, sunt 4 cote în funcție… Nu pot fi unificate… Ideea e că nu contează proprietarul, că tu taxezi clădirea, taxezi imobilul, valoarea de piață. Nu contează că eu sunt pe firmă sau pe persoană fizică. Dacă e comercial trebuie să aibă o cotă, dacă e rezidențial trebuie să aibă o altă cotă ca să încurajezi cumva și să nu împovorezi sau să nu crești prețurile rezidențialului.

• Deocamdată, după modul în care sunt așezate taxele locale în Pachetul 2 avem o varză totală. Adică nu știm cine ce plătește și s-ar putea ca nerezidențialul să apară ca scutit pentru că au abrogat un paragraf și au uitat să pună ceva în loc. Deci nu intrăm în tehnicalitățile legii, eu vorbeam de principiul ei. Pentru că Pachetul 2 s-ar putea să mai fie ajustat că au avut oportunitatea cu body-cam-urile de la CCR.  

• În zona de evaziune fiscală mai spun un singur lucru, pe lângă taxarea inversă și toate celelalte: adevărata impozitare a sumelor care nu pot fi declarate sau a sumelor parcate prin cine știe unde, pentru că în momentul de față acele controale ale marilor averi sunt defapt un fiasco. Banii colectați de ei prin deciziile de impunere nu acoperă banii de salarii ale oamenilor din echipele acelea.

• Digitalizare cu sens: avem toate datele din toate balanțele, din toate registrele-jurnal, din toate facturile. Ok, nu vorbim de cei care nu emit facturi. Dar aproape toate, cu niște mici excepții, care sunt în e-Factura putem să facem analize de risc în timp real. Putem să știm exact că nu știu cine nu a emis factură sau că altcineva și-a dedus nu știu ce. Deci costurile au fost, implementarea s-a făcut. Rămâne acum să vedem cum se vor colecta aceste date. Marii contribuabili au deja 2 ani în programul pilot de SAF-T și e-Factura și totuși nu se vede nimic, în practica noastră.

• Sperăm să mai dregem ceva în așteptarea tradiționalei ordonanțe-trenuleț și poate unele din lucrurile menționate pe parcursul zilei vor fi rezolvate.

Sesiune de întrebări și răspunsuri:

Întrebare din online: S-a făcut vreun calcul despre cât câștigă statul din diferența dintre IMCA și impozitarea normală. Și altă întrebare: câte companii românești sunt afectate în raport cu companii străine? Pentru că ați spus că multinaționalele nu sunt atât de afectate.

Răspuns:

• Noi am făcut analiza pe coduri CAEN neinteresându-ne foarte tare procentul de participare la capital, dacă străin sau românesc. Estimările erau de 1 miliard de euro la nivelul anului trecut, s-a colectat defapt 1 miliard de lei. Anul acesta nu avem încă datele ca să refacem studiul. Așteptăm execuția bugetară pe T4 și atunci vom vedea ce se colectează. Estimările noastre spun că nu va fi vreo sumă uriașă adusă bugetului de stat, ci mai degrabă o mare povară (pe mediul privat). Adică povara e mult mai mare decât beneficiul pe care îl aduce bugetului de stat.

Întrebare moderator: Ce se întâmplă cu acele acorduri de preț în avans? Nu este și o problemă a companiilor, nu doar a ANAF-ului – poate nu se duc companiile sau nu se înțeleg cu ANAF-ul… Care este mecanismul?

Răspuns:

• Mecanismul e în felul următor. Noi a trebuit să implementăm aceste 2 instituții: acordurile de preț în avans și soluția fiscală individuală anticipată – care înseamnă: mă duc la ANAF, îi prezint speța cu absolut tot și ANAF îmi dă o decizie valabilă pentru mine și speța mea și dacă cumva vine cineva să mă controleze și eu am acționat conform cu decizia sunt ok și nu am niciun fel de problemă. Dar cum practica mănâncă teoria, o bună perioadă de timp cele 2 instituții nu au funcționat pentru că au fost efectiv blocate. Deci ele au fost inundate cu cereri, dar blocate. Durează 3-4 ani sau chiar mai mult să o obții. Se poate și într-un an-doi. Esența acordului de preț în avans și a soluției fiscale individuale anticipate este că trebuie să le iei înainte să te apuci. Păi cine stă 4 ani până să se apuce? Este un mecanism în favoarea contribuabilului, care ajută, dar doar dacă ar fi implementat și ar funcționa în România. El acum e o piedică. Dacă mă duc cu o cerere de astfel de acord și nu primesc acordul, eu teoretic nu pot să funcționez în baza a ce am scris acolo. Deci mâine, dacă vine să mă controleze, poate să spună că prețul meu nu e bun. Dar dacă a apucat să-mi spună că modelul meu e bun și că este în linie cu legislația prețurilor de transfer atunci nu mai poate să vină să-mi spună nimic. Deci problema e că nu funcționează.

Constantin Bratu, Director General, Asociația „Berarii României”

• Sectorul berii din România este un exemplu de urmat și un exemplu de analizat din perspectiva legislației fiscale. Este printre puținele sectoare la nivel național în care cererea este acoperită de producția națională în proporție de 97% constant, în ultimii 20 de ani. Este un sector în dezvoltare, în pofida fiscalității excesive la nivel de acciză. Este un sector care are minimum 77 de producători foarte mici de bere. Avem o prezență de fabrici în 31 de județe. Și un element important, validat de Ministerul de Finanțe – suntem printre puținele sectoare cu zero evaziune fiscală. Noi resimțim, la nivel de sector, toate aceste mișcări legislative, pentru că este un sector în care s-a investit exagerat de mult în ultimii 20 de ani – peste 2 miliarde de euro. Iar dacă ar fi să luăm investițiile producătorilor de bere, acestea au depășit 5 miliarde de euro.

• Unde ne situează toate aceste investiții și tot acest demers pe care producătorii l-au avut? Într-un binemeritat loc în topurile europene în ceea ce privește importul de bere. Suntem cu câteva țări care avem doar 3% import de bere. Din păcate, nu exportăm foarte mult pentru că piața berii este o piață de volum. Dar există țări cu tradiție, ca Irlanda, unde importul de bere este de 66% sau ca Italia – cu import de bere de 35%. Vecinii bulgari au import al berii de 15% din consum. Media europeană este undeva la 15%.

• Efectele sunt pozitive pentru bugetul național. Conform ultimului studiu realizat la nivel european, avem 3 miliarde de euro contribuție la PIB. Observăm că 1,7 miliarde de euro sunt în zona de producție și amonte și 1,3 miliarde de euro – în zona de comercializare. De ce atât de mult în zona de producție și amonte? Pentru că 70% din materiile prime agricole provin din România. Și ăsta este un motiv pentru care noi ne uităm foarte atent ca un efect de creștere a accizei cum se multiplică și care este efectul până la ultimul agricultor. Pentru că tot acest integrator de transformare a materiilor prime vine să genereze pe total lanț producător de bere peste 60.000 de locuri de muncă. 8.200 sunt la nivel de agricultură, 26.000 de locuri de muncă la nivel de comercializare și 5.700 în zona ospitalității. Berea este un produs convivial și ne-ar plăcea să se bea mai mult în HoReCa, mai mult cu prietenii decât acasă, așa cum se consumă.

• Avem un efect important la bugetul statului. Mai exact, 950 de milioane de euro reprezintă contribuțiile directe la bugetul statului, an de an. Avem 350 de milioane de euro doar din partea membrilor Asociației, dintre care o mare parte o reprezintă ponderea accizei. Avem parte de furnizori cu 200 de milioane de euro și aproximativ 350 de milioane de euro sunt colectați pentru că românii consumă bere – TVA-ul aferent.

• Atunci când crești o acciză cu 10% de sus până jos, la tot ce înseamnă produse accizabile, fără niște analize, nu poți să ai un efect scontat. Am mai trecut prin filmul ăsta și în 2022, și în 2023, când acciza a crescut în fiecare an cu 10% și se spera atunci că se vor încasa la bugetul de stat din accize mai mult cu 15 milioane de euro. Istoria ne-a dovedit că nu este adevărat: s-au încasat doar cu aproximativ 6,7 milioane de euro mai mult, în fiecare an. Dar ce s-a pierdut? S-au pierdut 150 de milioane de euro la formarea PIB-ului, s-au pierdut 300 de locuri de muncă, dintre care aproximativ 40 într-o agricultură în care noi venim și cu fiscalizarea. Pentru că orzul de bere, respectiv hameiul, este preluat și transformat în tot ce înseamnă sistem fiscalizat ca să ajungă la noi.

• Ce s-a mai pierdut? Doar din scăderea volumelor de bere, s-au mai scăzut 50 de milioane de euro. Și atunci întrebarea vine: de ce se iau niște măsuri fără să fac niște analize? Doar ca să schimb o percepție de rating pe care o înțelegem și care poate să fie necesară. Efectul ar putea să fie ca România să se transforme dintr-o țară producătoare într-o țară în care importurile să joace un alt rol. Și atunci, dacă ar fi să ne uităm la contribuția la PIB, partea aceea de 1,7 miliarde ar dispărea sau s-ar diminua, iar partea de 1,3 miliarde ar rămâne oarecum constantă. Avem așteptări de la economie din prisma fiscalității, de a dezvolta producții, prelucrare, orice este necesar în România.

Oana Claudia IACOB, Corporate Affairs Manager, JTI Romania

• În aceste zile, toată lumea vorbește de traiectoria fiscală pe care o va lua România în anul următor și am aflat foarte multe lucruri despre PNRR. Domnul ministru Nazare spunea că 2026 va fi anul PNRR. Știrile din ultima perioadă ne arată că din PNRR, în valoare de 21,4 miliarde de euro, am absorbit în aproape cinci ani 11 miliarde și ne mai rămân de atras în următoarele 10 luni încă 10 miliarde. Această realitate ne obligă să ne uităm către surse de venit sigure, iar industria tutunului este un pilon al stabilității. De ce spun acest lucru? Pentru că taxele și contribuția cumulată a industriei tutunului, în perioada aceasta de cinci ani de când se desfășoară PNRR, depășesc valoarea PNRR, atingând 105%, adică mai mult decât fondurile atrase prin acest mecanism european. Este o performanță fiscală care ne demonstrează că România are resurse de a genera venituri proprii consistente, atunci când există o politică fiscală echilibrată. Sau, mai bine spus, când ajustările fiscale sunt în limita de suportabilitate, atât pentru consumatori, pentru bugetul statului, cât și pentru industrie.

• Vreau să vă prezint industria tutunului nu doar ca pe un sector suprareglementat, așa cum suntem obișnuiți să fim, ci și ca pe un partener la sustenabilitatea bugetară. Contribuția noastră anuală se ridică la cinci miliarde de euro, jumătate din valoarea rămasă din PNRR, ceea ce este echivalentul a peste 1,4% din PIB, peste 7% din veniturile fiscale și 46% din veniturile din accize.

• JTI România este prezentă pe piața din România din 1993, iar facilitățile noastre de producție locală, alături de cele ale celorlalți doi producători, plasează România pe locul 2 în UE în ceea ce privește producția de produse din tutun, după Polonia și înaintea Germaniei.

• Compania noastră exportă circa 75% din producție. Sectorul tutunului virează anual la buget circa 5 miliarde de euro și angajează direct 6.500 de oameni.

• De asemenea, contribuim pozitiv la balanța de plăți, iar cele 6.500 de locuri de muncă directe, cu salarii medii nete peste media națională, unele dintre cele mai mari din economia României, în unele luni mai mari decât cele din sectorul IT, demonstrează că tutunul este un actor fiscal relevant, dar nu numai, și un actor social activ, care aduce impact în comunități și în societate.

• Pierderile din contrabandă, la nivelul anului trecut, ca valoare medie, au fost de 9% din piață, în jur de 400 de milioane de euro. Sunt bani care nu sunt în bugetul statului și este mai greu să vorbim cu autoritățile despre ceea ce nu ai în buzunar, dar rămâne realitatea că acești bani reprezintă o gaură la buget.

• Întotdeauna este o relație directă între fenomenul comerțului ilicit, care reprezintă o amenințare majoră la adresa bugetului, și este o relație directă cu creșterea accizelor. Privind evoluția fenomenul comerțului ilicit observăm că am avut maximul istoric din 2010 – 36%, contrabanda fiind principalul actor de pe piață, iar pierderile la buget erau în valoare de un miliard de euro. Apoi am trăit și un minim istoric – în perioada post pandemică -, în valoare de 6%. În luna august a acestui an, contrabanda a atins maximul ultimilor cinci ani – 11,9%. Din fericire, în luna octombrie am observat o temperare a fenomenului.

• Cu toate acestea, rămânem vigilenți, pentru că știm istoria. Dacă, cumva, am lua experiența din 2010 și o translatăm în ziua de azi, ar însemna că nivelul contrabandei de la acea vreme ar echivala cu o pierdere de peste 1,5 miliarde de euro la buget, adică bugetul cumulat al Ministerului Economiei și Ministerului Culturii, echivalent al 0,5% din PIB. Este un procent relevat, mai ales că azi, toți vedem eforturile din acest an făcute de România pentru a scădea deficitul bugetar. Un 0,5% din PIB chiar contează.

• În ceea ce privește sursele, acciza este unul dintre factori, iar diferențele de accize cu țările din jur reprezintă un factor important. Observăm că una din trei țigări provine din Bulgaria, ceea ce înseamnă că se pierd taxe și accize la venitul bugetului României. În același timp, zone ce tradițional erau afectate de comerțul ilicit – Nord-Estul României (granița cu Moldova și Ucraina) și granița de Sud-Vest (cu Serbia) – azi nu mai sunt pe primul loc, prima poziție fiind ocupat de zona de Sud (granița cu Bulgaria). Este efectul post-Schengen. Avem de-a face cu libera circulație a mărfurilor și a persoanelor, un principiu fundamental al UE, însă rămâne de văzut în ce măsură limita de patru cartușe pe persoană fizică este respectată sau nu. Pentru că, așa cum spuneam, diferența de acciză este destul de mare și față de Bulgaria – 105 euro pe 1.000 de țigarete, în timp ce în România acciza este de 140 de euro. Iar Bulgaria nu este țara cu cele mai mari accize dintre vecinii noștri: Republica Moldova, Ucraina și Serbia au accize sub 100 de euro pe 1.000 țigarete.

• Ce putem face noi, ca actori economici, este să continuăm să tragem semnale de alarmă, să continuăm parteneriatele cu autoritățile de aplicare a legii și să derulăm campanii publice, așa cum o facem de 15 ani. În aceste zile se derulează campania „Contrabanda aduce infractori în comunitate”, pentru că, de fapt, contrabanda nu este doar un cost, ea aduce un cost și în ceea ce privește criminalitatea, care costă bugetul.

• După cum spuneam, acciza din România nu este una dintre cele mai mici. Dacă ne raportăm în termeni nominali suntem pe locul 23 în UE, însă situația se schimbă radical în momentul în care raportăm acciza la puterea de cumpărare. Vedem cum România crește vertiginos în acest top, ajungând fix pe locul 6. Acesta este punctul de referință, pentru că vorbim de impactul fiscal asupra consumatorului și, cumva, pune lucrurile într-o nouă perspectivă prin care trebuie să privim politica fiscală. Pentru că, în aceste zile, la Bruxelles, se dezbate un proiect de directivă privind accizele la produsele din tutun și acest proiect propune niveluri foarte ridicate, mai precis un nivel minim al accizei de 215 euro pe 1.000 de țigarete, în vreme ce, așa cum spuneam, Bulgaria este în prezent la 115 euro, România la 140 de euro, iar fost directivă prevedea un nivel minim de doar 90 de euro.

• Sperăm ca România să susțină o abordare echilibrată în ceea ce privește proiectul de Directivă, care să protejeze veniturile fiscale și să nu stimuleze piața neagră. Ne dorim ca România să continue să transmită la Bruxelles că aceste niveluri sunt disproporționate față de realitățile socio -economice din această regiune a Europei. La nivel european, este esențial ca nivelurile de acciză ce vor fi stabilite să fie adaptate specificităților fiecărui stat membru. Altfel, ne putem trezi că ajungem în situația Franței, unde contrabanda e la 40%, ceea ce înseamnă 5 miliarde de euro la buget. În cazul României, un asemenea nivel ar avea drept consecință pierderi de peste 1,5 mld euro, o sumă care este echivalentul a două bugete de ministere, cel al Economiei și cel al Culturii. Veți spune că tot e mai puțin decât 5 miliarde euro, dar raportat la PIB-ul Franței înseamnă 0,1 %, iar pentru noi 0,5% din PIB. Dat fiind că încercăm să reducem deficitele, 0,5% ar fi un procent cu un impact economic mult mai mare

• România este văzută ca un exemplu de bună practică, are calendare de creștere multianuale a accizei, dar problema este că aceste calendare nu sunt respectate. Orice minune durează două zile, cam așa este și cu aceste calendare – după doi ani, ele sunt modificate. Acesta este ultimul calendar, al cincilea, pentru că ele au fost instituite din 2001. În 2022, în august, a fost adoptat, în 2024 acciza a fost devansată și mărită peste nivelul preconizat în calendar. Ceea ce observăm este foarte interesant: în 2023, acciza a crescut cu 31 de lei (5%) și a generat venituri mai mari, de peste 8%, în timp ce o creștere mult mai mare, în 2024, și aplicată pe întreg anul, din ianuarie până în decembrie, a generat venituri cu doar 5% mai mari. Aceasta demonstrează că nu întotdeauna o acciză mai mare aduce și venituri mai mari și că o politică fiscală echilibrată este mult mai eficientă decât politicile fiscale agresive.

• Toți investitorii avem nevoie de predictibilitate și de politici fiscale calibrate. În cazul nostru, am dori ca toate calendarele în vigoare să fie respectate și să avem parte în continuare de calendare multianuale care să fie respectate, pentru că acest lucru ar transmite un semnal de consecvență, ar reda încrederea și ar arăta că România are o bună guvernanță în ceea ce privește politica fiscală.

• Mai este importantă și stabilitatea legislativă, pentru că avem nevoie de reglementări echilibrate, iar noi fiind un sector suprareglementat, și  observăm în ultima perioadă cum există tot felul de inițiative de suprareglementare la nivel local, de către unele autorități locale. Ceea ce noi am transmis este că acest lucru nu e legal, pentru că autoritățile locale nu pot reglementa ceea ce nu este sfera lor de competență, și trebuie să țină cont de normele de tehnică legislativă, de Codul administrativ și de Constituția României.

• De asemenea, trebuie continuat efortul de combatere a contrabandei, pentru că este un factor important ce poate afecta sustenabilitatea bugetului și, nu în ultimul rând, este nevoie de recunoașterea rolului strategic al industriei tutunului, pentru că, așa cum vă spuneam, avem o contribuție semnificativă în PIB, suntem un mare exportator, suntem angajator de top și suntem și mare investitor, pentru că, de-a lungul anilor, investițiile acestei industrii au fost esențiale pentru economia României.

• Cu toții ne uităm în aceste zile la această traiectorie fiscală pe care România se va înscrie anul viitor și cu toții ne dorim planuri fiscale coerente, echilibrate și predictibile, cu calendare multianuale care să transceadă ciclurile politice și tentațiile de reformă făcute din impuls, care uneori produc mai mult rău, decât bine.

• Noi, ca industrie a tutunului, avem nevoie de politici fiscale predictibile și echilibrate, de stabilitate legislativă, de combaterea contrabandei și de recunoașterea rolului strategic pe care-l avem, pentru că, astfel, considerăm că provocările pe care bugetul României le are pot fi transformate în reale oportunități.

• Industria tutunului este o industria care nu cere, ea oferă, nu avem parte de subvenții și nu cerem niciun fel de sprijin. Vrem doar să ne putem continua activitatea, astfel încât să continuăm să producem și să investim în România. Sperăm ca România să transmită clar mesajul, în ceea ce privește proiectul de directivă, că nivelurile propuse sunt disproporționate, ele putând afecta sustenabilitatea veniturilor bugetare și chiar traiectoria de ajustare a deficitului bugetar agreată cu Comisia Europeană.

• În același timp, repetăm ce spun și alții: fără predictibilitate nu există încredere și fără încredere nu există investiții și nici creștere economică. Iar dacă obiectivele României sunt – pe termen scurt, mediu și lung – scăderea deficitului și consolidarea veniturilor bugetare, acest lucru nu se poate face decât prin consultare și dialog între mediul public și cel privat, pe bază de transparență, încredere și predictibilitate.

Liviu SAV, Co-fondator – BRIDGE-to-INFORMATION

• Voi prezenta o perspectivă a părții de taxare din punctul de vedere al IMM-urilor.

• Știrea lunii octombrie a fost potențiala plecare a Carrefour. Au fost diverse interpretări, cum că există o problemă la nivel mondial sau că sunt turbulențele economice din România. Eu vreau să prezint o altă perspectivă. Haideți să ne uităm cum a performat Carrefour în ultimii ani: avem o cifră de afaceri în creștere cu 71% din 2018 până în 2024, în același timp profitul companiei a scăzut cu 80%. Iar dacă ne uităm pe perioada 2021-2024 vedem un trend descrescător atât din punct de vedere al ratei de profit net, cât și pe partea de pondere a capitalurilor proprii în total active. Cum am menționat, avem în continuare o creștere a cifrei de afaceri pe această perioadă, dar dacă ne uităm la datele din 2024 avem o alterare puternică a IMCA asupra impozitului general pe care l-a plătit compania. În loc de un interval de 17%-21% cât a fost în cei 6 ani precedenți sărim la 70% în acest caz.

• Dar ce vreau eu să întreb: credeți că IMCA este singura componentă care care alterează modul de impozitare al companiilor românești?  

• Cum a performat mediul privat al României în ultimii 7 ani? Toate analizele pe care le am au în spate informații din atlasul interactiv al business-ului românesc. Ca idee despre sursa datelor.

• Pe de o parte, avem o creștere puternică a cifrei de afaceri și a profitului, cu 79%, respectiv 103%, în cei 7 ani – 2024 vs. 2018. Pe de altă parte, dacă ne uităm la variația dintre 2024 și 2023 vedem doar o mică creștere de cifră de afaceri, de 3%, dar partea de profitabilitate deja începe să sufere. Atât din punctul de vedere al profitului valoric, cât și din punctul de vedere al marjei profitului. Avem o reducere. Iar această tendință nu e pornită din 2023, ci putem să o regăsim și în 2022. Ca să vă reamintesc, Carrefour a avut o creștere similară, de 71% a cifrei de afaceri pe același interval, dar deja la Carrefour, partea de profitabilitate era mult sub nivelul din 2018.

• Haideți să vedem cum a evoluat partea de profit brut. Avem o creștere foarte puternică în 2021 față de 2022 cu un +44%, respectiv 35% în 2022 față de 2021. Apoi intrăm pe un punct de inflexiune. Începând cu 2022 profitul brut este în scădere. Pe de altă parte, în momentul în care ne uităm la evoluția impozitului de profit și pe venit vedem o stagnare între 2018 – 2020, după aceea o creștere în 2021 și apoi o creștere din ce în ce mai accelerată din 2022 până în 2024. Să ne uităm puțin la o corelație între cele 2: începând cu 2022 profitul brut e în scădere. Cu toate acestea, partea de impozit pe profit și pe venit a crescut. Și am făcut o defalcare pe cele 4 tipologii de companii, micro, mici, mijlocii și mari. Pentru a înțelege cum se sparge acest impozit plătit de fiecare categorie.

• Dacă facem un zoom-in pe perioada 2021-2024 puteți vedea că avem 2 etape de creștere: în 2022 față de 2021, unde a fost presiunea pe companiile mari cu un plus a profitului de 5,6 miliarde de lei și apoi avem un nou salt în 2024 față de 2023, dar de data asta presiunea a fost pe zona de IMM cu un plus de 4,7 miliarde de lei suplimentar.

• Am comasat cele 3 categorii de IMM pentru a vedea o comparație între IMM și mari pentru a vedea cum stăm din perspectiva acestui impozit în momentul în care îl analizăm, cumulat. Vedem că în 2022 și 2023 au fost grosso-modo la același nivel. În 2024 presiunea pe IMM a crescut, cea mai mare creștere pe partea de impozitare pe partea de impozitare a fost în 2024 pe zona de IMM-uri.

• În final vă prezint din nou această corelație prezentată și mai devreme, acum doar pe partea de IMM: în perioada 2022-2024 am avut o scădere de 8% a profitului brut realizat de IMM-uri, dar în aceeași perioadă a fost o creștere a impozitului pe venit și pe profit de 44% în ceea ce privește IMM-urile.

SPEAKERI:

Prof. univ. dr. Nicolae ISTUDOR, Rector, Academia de Studii Economice din București – ASE

Alexandru NAZARE, Ministrul Finanțelor

Dragoș – Nicolae PÎSLARU, Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene

Radu BURNETE, Consilier prezidențial pe probleme economice (TBC)

Daniel DĂIANU, Președinte, Consiliul Fiscal

Ionuț DUMITRU, Economist-șef, Raiffeisen Bank

Iulian LOLEA, Economist șef, Confederația Patronală Concordia

Reprezentant, Asociația Română a Producătorilor Internaționali de Medicamente (ARPIM) (TBD)

Dan BĂDIN, Partener Servicii Fiscale, Deloitte România

Alex MILCEV, Partener, Liderul Departamentului de Asistență Fiscală și Juridică, EY România & Moldova

Ruxandra JIANU, Tax Partner, Biriș Goran Consulting & Cofondator, The Tax Institute            

Oana Claudia IACOB, Corporate Affairs Manager, JTI Romania

Constantin BRATU, Director General, Berarii României

Liviu SAV, Co-fondator – BRIDGE-to-INFORMATION

Moderator: Constantin RUDNIȚCHI, jurnalist

NOTĂ: Atât pentru prezența fizică, cât și pentru urmărirea online, vă rugăm să vă înscrieti AICI-LINK.

Partener instituțional:

Academia de Studii Economice din București

Parteneri:

Raiffeisen Bank

EY Romania

JTI Romania

Deloitte Romania

Catena

BIRIȘ GORAN SPARL

Berarii României

Asociația Cronica Europeană

***