Cristian Grosu / Maurul care nu poate să moară

Ceea ce șochează în acest foarte amplu proces de redresare financiară a țării e singurătatea în care se află premierul Ilie Bolojan, într-o întreprindere în care toți reprezentanți partidelor care susțin guvernul ar fi trebuit să-și bage capul în poză. În poza reformei.
Dar, cu excepția unor miniștri de la USR, toată lumea, de la Nicușor Dan la minoritățile din Parlament, fuge de asocierea cu măsurile pe care premierul se încăpățânează să le ia, sub uriașa presiune a timpului pe care-l are la dispoziție pentru a evita nervozitatea agențiilor de rating și usturimea dobânzilor la care ne împrumutăm.

Da, era de așteptat o tensiune și o revoltă generală:

asta pentru că nimeni nu scapă neatins de măsurile nepopulare pe care le presupune orice schimbare:
dacă s-ar fi făcut numai în sănătate, profesorii n-ar fi zis nimic;
dacă s-ar fi făcut numai în educație, primarii n-ar fi zis nimic;
dacă s-ar fi făcut numai în companiile de stat, magistrații n-ar fi zis nimic;
iar dacă s-ar fi făcut numai în administrație, nimeni din celelalte sectoare ale societății n-ar fi zis nimic.

Dar nu asta e neapărat problema – că lumea politică pro-guvernamentală fuge de asocierea cu Bolojan: ci faptul că premierul nici măcar nu e lăsat să ia măsurile nepopulare pe care le presupune o reformă. O REFORMĂ, adică.

Iar asta va avea 3 consecințe, la care cei ce așteaptă să le vină rândul la rotativă ar trebui să reflecteze, pentru că nu li se va mai oferi ocazia de-a găsi ”maurul” din piesa lui Schiller, dispus să-și facă datoria:

1, Prima consecință e că Reforma s-ar putea rezuma – ca efecte – doar la creșterea fiscalității și micile gesturi de politețe față de echitatea socială – cum ar fi modificarea (de-a lungul a 15 ani) a vârstei de pensionare la magistrați și plafonarea pensiei, oricum mult peste modul de calcul al unui cetățean contributor obișnuit.

Pentru că, de fapt, la nivel de efecte, în acest punct suntem: reforma structurală nu dă niciun semn că se poate petrece, în ciuda determinării pe care o arată Ilie Bolojan.

Atacul lui Sorin Grindeanu la adresa premierului, din Parlament, arată că, de fapt, suntem într-un punct la fel de periculos precum cel de acum 2 ani, punctul din care am lunecat în marasmul fiscal-bugetar de azi:

PSD deja vede reforma pe trei sferturi încheiată, odată cu creșterea fiscalității și cu inflația care umple visteria cu bani inexistenți ca pe vremea premierilor de sinistră amintire (Nicolae Ciucă – cel mai slab premier de la Deceneu încoace, și Marcel Ciolacu – cel mai agresiv-incoștient premier de la Deceneu încoace).

Astfel încât Guvernul Bolojan e lăsat doar să cosmetizeze puțin efectele ultimilor 2 ani, dar cauzele rămân neatinse, iar ele ne vor readuce în criză în primul an de după alegerile viitoare.

2, A doua consecință este anihilarea prin amânare pe termen nedefinit a reformei până la rădăcină a statului și administrației:

Administrația locală trebuie reconfigurată INTEGRAL, astfel încât să se poată întreține singură, și nu lăsată să funcționeze ca pe vremea lui Ceaușescu – când partidul asigura totul într-o comună – și profesori, și medici (trimisi cu totii acolo prin repartitie oblogatorie), și investiții, și locuri de muncă – situație comparativă pe care am detaliat-o aici-LINK. Nu degeaba, polonezii au început imediat după 1989 regimul liberalismului capitalist prin reforma administrativă – iar după 10 ani aveau, la un teritoriu cu 40% mai mare decât România și la o populație de 2,5 ori mai mare, un număr de 1400 de comune rurale, iar România are și azi 2850.

Acest desen va anula în 3 ani toate efectele măsurilor pe care guvernul Bolojan le ia – cu mari tensiuni și nemulțumiri și suferințe – astăzi: 3 ani, adică momentul în care generația decrețeilor iese la pensie, adică la ”deficitul din sistemul de pensii”.

E drept, PSD și PNL au cei mai mulți primari – însă acest lucru stă pe o anomalie profundă:
dacă acum 20 de ani ”Partidul” câștiga alegerile bazându-se pe dependența socială (cu o mână de grăunțe aruncată unui sat culegea voturile cu lopata), dependență socială care s-a estompat odată cu emigrația și remiterile de bani din străinătate către familii,
și dacă acum 10 ani ”Partidul” câștiga alegerile bazându-se pe dependența administrativă – primarii și administrațiile locale care garantau, în schimbul alocărilor de bani de la centru, un anumit număr de voturi,

azi, după ce Marcel Ciolacu a ajuns la alegeri pe locul 3 având cea mai sofisticată și mai mare infrastructură de primari, PSD ar trebui să înțeleagă că această structură NU mai funcționează: nici administrativ (adică în interesul României) și nici măcar politic (adică în interesul de partid).

Și așa ajungem la viitorul iminent:

3, A treia consecință este intrarea PSD în faza de disperare, în care ar putea sacrifica totul pentru supraviețuirea partidului, și reîntoarce România la dezechilibrele din care ne zbatem să ieșim azi:

”Noi nu guvernăm cu pistolul la tâmplă”, spunea ieri Sorin Grindeanu, atacând guvernul din care partidul face parte.

Dar PSD chiar e deja cu pistolul la tâmplă – dar nu e pistolul lui Bolojan, sau al PNL, sau al USR:

Pistoalele – că sunt mai multe – sunt ale AUR (care i-a luat jumătate din electorat), ale administrațiilor locale de partid care-și încasează banii și nu se mai zbat pentru voturi, și ale alegătorilor, care, ieșiți, fiecare în felul său, din sărăcia de acum 20 de ani, nu mai au nevoide pumnul de grăunțe aruncate în anii electorali, și care, aflați sub presiunea războiului hibrid rusesc, au azi alte criterii de-a-și alege demnitarii.

Or, dacă PSD crede că poate concura cu AUR la naționalisul populist, și își poate întoarce alegătorii și primarii aruncând, când va reveni la putere, cu bani și cu favoruri electorale – în loc să facă ce trebuie pentru reformarea statului până la rădăcină – se înșală:
social-democrația se adresează unor oameni conștienți de statutul lor, a căror inteligență nu e bine să fie insulttă indiferent din ce pătură socială fac parte – să se uite unde a ajuns SPD-ul german si unde i-au plecat alegătorii.

Dealtfel, una din problemel acestei reforme (REFORME) este că ea se anunța a fi atât e amplă, încât era nevoie să se facă după încheierea alegerilor, având în față 4 ani la dispoziție:

Or, în România alegerile NU s-au încheiat: mai există alegerile de la PSD, amânate, iar actualei conduceri numai de reforme care să supere primarii și clientela politică nu-i arde... .

*

Să mai adăugăm la toate acestea jocurile de politică pură – etică, la limită, sau profund imorale – care se fac în partidele din arcul guvernamental, cu tabere, cu sabotori, cu intrese exterioare interferând cu politicile de partid – precum și șerpăraia de interese din jurul companiilor de stat și din sofisticatele rețele de business patronate sau tolerate de companiile care au în spate servicii de informații de toate petlițele (astea sunt, deja, ele însele teme de discuție separate) –

și vom înțelege de ce clasa politică nu-l vrea pe Bolojan nici măcar în rolul maurului care trebuie să ia deciziile drastice, după care să moară politic.

”Maurul și-a făcut datoria – maurul poate să moară” – repetă personajul lui Schiller.

Dar dacă maurul nostru va muri înainte de-a-și face datoria, PNL se evaporă, iar PSD face implozie sau ”falanga caviar” a AUR. Cât despre România …. .

PS:
Am setat tema CRONICILOR de toamnă (LINK_AICI) chiar pe această problemă: dacă nu redesenăm România administrativ-comunistă după un design capitalist și bazat pe autonomie locală reală, și dacă nu reunțăm la politicile pro-ciclice care ne provoacă odată la 5 ani o criză pe care o plătește până și cel mai sărac om prin inflația produsă de dezechilibre, reforma e doar o tichie de mărgăritar pe capul pleșuv al lui Dănilă Prepeleac. Ieșim din povestea lui Schiller și ne întorcem la Ion Creangă al nostru.

(Citește și: ”Cristian Grosu / Reforma, capitalismul și democrația României desenate de Ceaușescu”)

(Citește și: ””Tichia de mărgăritar a Reformei”: Au apărut CRONICILE 73: Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)

***