Angela Roșca / Bugetul fără chip

De ce nu sunt bugetele publice administrate cu aceeași disciplină și atenție precum cele ale companiilor private?
E o întrebare fundamentală care alimentează, de decenii, dezbateri aprinse – inclusiv în mediul academic – și care merită revizitată acum, în contextul în care mediul de afaceri susține argumentat că reducerea deficitului bugetar trebuie să vină în principal din tăieri de cheltuieli, mai degrabă decat din majorări de taxe.

• Există doar patru moduri de a cheltui banii. Cel mai confortabil e să cheltuiești banii altora pentru alții.

• Gradul de îndatorare a statului a crescut accelerat, în lipsa unei crize majore.

Milton Friedman, una dintre figurile emblematice ale libertarianismului economic, o spune fără ocolișuri: „există doar patru moduri de a cheltui banii”.

Când îi cheltuiești pe ai tăi pentru tine, vrei un preț bun, dar și calitate.
Când îi cheltuiești tot pe ai tăi, dar pentru altcineva, cum ar fi un cadou, încerci să te încadrezi în buget, fără să urmărești neapărat calitatea.
Când folosești banii altuia pentru tine, alegi ce e mai bun, fără să te uiți la costuri.
Iar atunci când cheltuiești banii altora pentru alții, nu îți pasă nici de cost, nici de rezultat. Ei bine, în această a patra ipostază (ingrată), susține Friedman, se află guvernele.

Desigur, poate părea o viziune dusă la extrem – una care derivă din filosofia minimizării drastice a rolului guvernelor și pune accentul pe libera inițiativă. Dar în spatele ei stă un adevăr greu de ignorat: una e să-ți administrezi propriile resurse, fie ca individ, fie ca firmă și cu totul alta să gestionezi „banii publici”.

E cumva natural ca preocuparea pentru eficiență să slăbească atunci când banii nu sunt ai tăi și consecințele nu te ating direct.

De dragul dezbaterii, merită menționat că există și o altă școală de gândire care susține exact contrariul: e fundamental greșit să compari finanțele publice cu bugetul unei afaceri.
Argumentul central este că statul funcționează după o logică distinctă de cea a actorilor economici privați. În timp ce o companie urmărește în mod firesc maximizarea profitului, statul are ca obiectiv prioritar bunăstarea colectivă (welfare) – un scop nobil care poate justifica cheltuieli aparent ineficiente.

Când însă tocmai această bunăstare e amenințată de gestionarea neglijentă a finanțelor statului, rezonăm mai bine cu abordarea lui Milton Friedman.

Guvernele nu dau faliment în sens juridic.

În esență, guvernele își permit să cheltuiască mult peste cât încasează – un exces reflectat în deficitul bugetar, tema recurentă a acestor zile – dintr-un motiv simplu: spre deosebire de companii, ele nu dau niciodată faliment în sensul juridic al termenului.

Cel mult, pot intra în incapacitate de plată (default), așa cum s-a întâmplat în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat cu țări precum Rusia (1998), Argentina (2001), Grecia (2012), Venezuela (2017) sau Sri Lanka (2022). Dar, în cele din urmă, se găsesc soluții – adeseori, Fondul Monetar Internațional e cel care taie și spânzură, la finalul petrecerii.

Jucătorii din economie, în schimb, sunt constrânși de regulile pieței să mențină constant un echilibru între costuri și venituri.
Desigur, companiile aflate la început de drum, mai ales dacă ne referim la startup-urile inovatoare, își pot permite să funcționeze o perioadă de pierderi finanțate de fondatori, investitori sau creditori. Dar, până și în cazul lor, vine un moment al adevărului: ori devin profitabile, ori dispar.

Nu tot ce crește e și bun.

Cercetând rapid statisticile Eurostat, obținem o imagine clară a exceselor României din ultimii ani. Cheltuielile publice au urcat constant, apropiindu-se în 2024 de 45% din Produsul Intern Brut (PIB), în timp ce veniturile au rămas plafonate sub pragul de 35% din PIB, așa cum reiese din graficul de mai jos. Tot anul trecut, cheltuielile guvernamentale au depășit cu aproximativ 27% veniturile.

Partea frumoasă în universul bugetar e că, pentru o vreme, creditorii finanțează aceste dezechilibre, mai ales când toate condițiile sunt favorabile: economie în creștere, grad de îndatorare redus, stabilitate politică și un climat internațional liniștit.

Când însă planetele nu se mai aliniază sau când apar crizele suprapuse, ca să folosim o formulare la modă, încep să se vadă și fisurile.

Prin comparație, merită subliniat că, prin contrast, băncile sau investitorii în obligațiuni corporative nu împrumută companiile private ca acestea să acorde majorări salariale, sau să organizeze evenimente de genul celor din filmul „Teambuilding”.

Revenind, contextul local s-a schimbat semnificativ în ultimii ani. Economia crește modest – cu sub 1% în 2024, cel mai redus nivel postpandemic –, instabilitatea politică și dezechilibrele macroeconomice au pus sub presiune costurile de finanțare ale statului, iar tensiunile geopolitice din regiune par să se transforme într-o poveste fără sfârșit.

De adăugat și faptul că gradul de îndatorare a crescut accelerat (vezi graficul de mai jos), în condițiile în care această evoluție nu a fost determinată de o criză majoră.

În definitiv, e și o chestiune de responsabilitate. Dacă e permisă paralela, atunci când „recrutezi” managerii care vor chetui banii altora pentru alții, ideal ar fi să aplicăm unul dintre principiile lui Ray Dalio, fondatorul Bridgewater Associates, cel mai mare fond speculativ din lume.

„Când încredințezi cuiva o responsabilitate – spune Dalio –, asigură-te că recompensa este aliniată cu atribuțiile și că suportă consecințele deciziilor.” Sună logic. De aceea, remuneratia acestor manageri ar trebui legată principial de niște indicatori de performanță personalizați. La modul concret, nu am putea aplica astfel de indicatori și în sistemul nostru public?

Un test de gândire într-un ipotetic interviu de angajare cu acest manager ar suna așa: dacă ai conduce o companie care pierde bani de ani buni (deficitul bugetar al României depășește limita admisă de 3% din PIB încă din 2019, iar in 2024 a ajuns la 9.3%!) și te-ai duce la bancă pentru un credit ca sa iti continui afacerea, ce crezi că ți s-ar cere înainte de toate – să crești subit veniturile sau să iti reduci cheltuielile mai intai? Și, mai ales, cât timp crezi că ți-ar mai acorda banca să alegi si ce dobanda ti-ar cere?

* Angela Roșca e Managing Partner la Taxhouse

***