Putin și Xi au creau o cauză comună pentru Axa revizionistă, cu o agendă explicită. Războiul din Ucraina nu poate fi rupt de situația din Indo-Pacific, iar Occidentul are o problemă de reorganizare: atât în fața celor doi dictatori, cât și de reorganizare din interior – spune profesorul Michael Clarke, unul dintre cei mai importanți comentatori pe probleme de apărare din Marea Britanie, într-un interviu pentru numărul 73 al revistei CRONICILE CursDeGuvernare.
Michael Clarke condus vreme de 8 ani Royal United Services Institute (RUSI), un influent think tank la nivel global și predă la King’s College London.
În opinia sa, Taiwanul, statele baltice și statele de la Marea Neagră sunt cele mai vulnerabile la testele de reactive pe care le pot întreprinde Rusia și China. Occidențul – și mai ales, societatea de bază occidentală trebuie să înțeleagă și să accepte ideea că ”am avut o „vacanță de la istorie” din 1990 până prin 2014–2015. Vacanța s-a încheiat, iar acum trebuie să ne pregătim pentru o fază a istoriei europene mult mai tipică.”
Preluăm mai jos câteva extrase din interviul publicat în CRONICILE CursDeGuvernare:
***
CRONICILE:
Cum ar trebui să înțelegem natura alinierii ruso-chineze după trei ani de război? Atât secretarul general al NATO, cât și comandantul suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) avertizau recent despre riscul unei agresiuni simultane pe două fronturi.
Michael Clarke:
În primul rând, este clar că Rusia și China sunt mult mai apropiate acum decât erau înainte de 2022.
În al doilea rând, China este, fără îndoială, puterea dominantă în această relație. Rusia este veriga mult mai slabă. A fost întotdeauna așa, sau cel puțin în ultimii 20 de ani, dar acum slăbiciunea Rusiei în raport cu China este absolut evidentă. Chinezii știu acest lucru și exploatează această realitate.
Și, deși vorbim despre o alianță – una foarte puternică -, acest lucru se datorează și faptului că Xi Jinping și Putin chiar se plac reciproc, iar Xi Jinping simte o afinitate reală pentru Putin, ca doi dictatori aflați de aceeași parte a baricadei. Au creat în mod deliberat o cauză comună, cu agendă explicită – subminarea ordinii globale dominate anterior de puterile occidentale.
Astfel, ei provoacă în mod deschis lumea liberal-democratică, în favoarea modelului lor autoritar, pe care îl consideră, oricum, mai dinamic din punct de vedere economic.
În al doilea rând, Putin depinde în mod esențial de China pentru a putea continua războiul. Am spus încă de la început că Putin a comis o mare greșeală – o eroare strategică majoră – și că doar China îl poate salva. Exact asta s-a și întâmplat: China l-a salvat. Din perspectiva Beijingului, războiul este un lucru favorabil, pentru că, în primul rând, le aduce profit.
Totodată, este un conflict care distrage atenția aliaților occidentali și, mai mult, începe să fragmenteze alianța transatlantică. Mai mult, le dă chinezilor sentimentul că acest război slăbește Occidentul, nu îl întărește.
Și, în al patrulea rând, China poate susține acest război la un preț relativ scăzut: nu trebuie să se implice direct, ci doar să continue să furnizeze componente industriei ruse și să ajute Rusia să eludeze sancțiunile – ceea ce și face.
Astfel, cu un angajament redus, Beijingul poate provoca o situație care, din punctul lor de vedere, nu are dezavantaje, păstrându-și în același timp beneficiile strategice. Realitatea este că războiul din Ucraina face parte din strategia pentru Indo-Pacific. Chinezii beneficiază de o libertate de acțiune câtă vreme atenția NATO este concentrata pe războiul Rusiei, iar relația transatlantică este fracturată sau pe cale să se fractureze.
(……………………………………..)
CRONICILE:
Pentru că ați menționat din nou acest aspect al simultaneității strategice, credeți că dacă ar exista o criză în Indo-Pacific, în primul lanț de insule, Beijingul s-ar coordona și l-ar împinge pe Vladimir Putin să destabilizeze simultan Europa? Ați menționat diferența de putere dintre cei doi actori în prezent și faptul că unul este, într-un fel, complet subordonat celuilalt. Este plauzibil?
Michael Clarke:
Este plauzibil ca Beijingul să caute cu siguranță o astfel de oportunitate. Dar mă întreb ce ar putea face rușii în plus față de ceea ce fac deja.
Nu cred că Beijingul va invada insula printr-un atac-fulger, din senin. Nu cred că va fi un atac brusc. Dar ceea ce putem deja observa este ceea ce eu numesc „Strategia Anaconda”: constrângerea/sufocarea treptată, inclusiv prin exerciții militare tot mai provocatoare și mai amenințătoare la adresa Taiwanului.
În cel mai recent exercițiu, acum aproximativ o lună, și-au plasat forțele atât de departe spre est încât, practic, au constituit o blocadă maritimă pentru orice nave americane care ar veni în ajutorul Taiwanului. Cu alte cuvinte, asta exersau – împiedicarea americanilor să se apropie de Taiwan.
Totuși, nu cred că va exista, ca să spunem așa, o ofensivă comună – una în Europa și una în Taiwan. Cred că ar fi mai degrabă un proces pe termen lung. Dacă ar exista, să zicem, un armistițiu în Ucraina care să dureze un an sau doi, acest lucru ar fi mai puțin favorabil agendei chineze de intensificare a presiunii asupra Taiwanului. Atât timp cât războiul din Ucraina va continua – până în 2027, termenul pe care presupunem că și l-a stabilit Xi Jinping -, vom vedea tactici de tip „Anaconda” mult mai agresive din partea Chinei în raport cu Taiwanul.
CRONICILE:
Nu cred că am fost vreodată mai aproape de o Europă post-americană decât suntem astăzi. Echipa de la Pentagon solicită cu insistență un moment de tip „întoarcerea legiunilor” și redistribuirea forțelor către teatrul de operațiuni decisiv (Indo-Pacific). Care sunt pericolele unei arhitecturi de securitate europene post-americane?
Michael Clarke:
Cred că este probabil ca Statele Unite, după ce își vor finaliza această evaluare – lucru care se va întâmpla în această toamnă -, să decidă retragerea a aproximativ 25% din forțele lor. Este o estimare, dar una pe care o fac mulți. Și nu ar fi chiar schimbare decisivă, pentru că aceste forțe, în funcție de tipul lor, ar putea oricând să fie readuse. Ar putea reveni dacă bazele ar fi menținute și toate celelalte condiții ar fi îndeplinite.
Europa ar putea supraviețui fără 25% din forțele terestre americane sau chiar fără 25% din puterea lor aeriană, dacă ar fi nevoie.
Problema este că, de fapt, este mai scump să le retragi din Europa și să le readuci în Statele Unite. Costă mai mult să staționezi trupe în SUA decât în Europa. Așadar, este mai ieftin să le lași acolo unde sunt.
Cred că o reducere de aproximativ 25% este plauzibilă în cursul anului viitor. Aceasta ar lăsa totuși bazele americane în Europa. Însă problema esențială sunt capabilitățile-suport (enablers).
Nu este atât vorba de numărul trupelor, cât de tehnologiile și mijloacele care le permit să opereze eficient. Iar aici apare îngrijorarea, pentru că americanii vor dori din ce în ce mai multe dintre aceste capabilități în Indo-Pacific, iar pe măsură ce ele dispar din Europa, forțele europene vor deveni mult mai puțin bine coordonate. Este foarte dificil pentru Europa să compenseze aceste tehnologii pe termen scurt, motiv pentru care ne gândim deja la acest aspect.
Nu există nicio îndoială că, dacă Statele Unite își retrag mai mult de 25% din forțe și/sau retrag simultan o mare parte din aceste capabilități-suport, atunci Europa se va afla într-un moment de maximă slăbiciune, într-o poziție extrem de lipsită de putere cel puțin până în 2030. Iar forțele militare europene vor întâmpina mari dificultăți în a se apăra eficient împotriva oricăror testări sau provocări rusești.
Nu cred într-un război total, dar cred în acțiuni de tip probing, fie în sudul Europei, în zona Mediteranei, fie în regiunea baltică.
(………………………………………………..)
CRONICILE:
Devine Europa tărâmul „minilateralismului”? Regatul Unit a semnat primul său acord bilateral de apărare cu Germania de la cel de-Al Doilea Război Mondial, axat pe asistență reciprocă în cazul unui atac. În același timp, Germania a început un parcurs strategic de consolidare a descurajării pe continent, separat de Statele Unite, incluzând o clauză de asistență reciprocă cu ambele puteri nucleare ale Europei. Cum ar trebui interpretate aceste mișcări?
Michael Clarke:
Cred că în NATO au loc două mari schimbări structurale. Prima ține de angajamentul american. Și nu este vorba neapărat că acest angajament nu va mai exista, ci că nu mai este necondiționat. Asta e ideea – va depinde de circumstanțe. Poate că vor fi acolo, poate că nu. Aceasta este prima schimbare majoră.
A doua mare schimbare structurală este că NATO, cu cele 32 de state membre, începe de fapt să conțină cel puțin două alianțe diferite: un grup nordic și un grup sudic.
În cadrul grupului nordic, Marea Britanie lucrează intens la crearea unui „minilateralism”. Avem o nouă relație între „cei trei mari” – Franța, Germania, Marea Britanie -, la care se adaugă conducerea britanică a Forței Expediționare Combinate (Joint Expeditionary Force), formată din 10 țări.
Dacă în acest format intră și Polonia, și Canada, și eventual Germania, atunci vom avea ceva ce seamănă cu vechiul NATO al celor 12 membri fondatori – o structură militară foarte puternică. Și cred că exact asta se întâmplă acum.
Din punct de vedere structural, NATO, ca alianță militară funcțională cu 32 de membri, este foarte greu de menținut unită. Este nevoie de circumstanțe „foarte specifice” pentru a o ține împreună. Așa că nu mă miră deloc că alianța devine, cum să spunem… oarecum multipolară în interiorul său. Multistratificată.
Care era expresia folosită în trecut pentru Uniunea Europeană? „Geometrie variabilă”. Aveai Uniunea Europeană, dar în interior existau multe forme de „geometrie variabilă”. Ei bine, cred că exact asta se întâmplă acum în NATO.
(………………………………………………………..)
CRONICILE:
Ce ar trebui să învețe Europa din războiul Rusiei împotriva Ucrainei? Care sunt lecțiile pentru China? Pare că teoria victoriei lui Putin este să își epuizeze adversarii printr-un război de uzură.
Michael Clarke:
Cea mai importantă lecție pentru Europa este că „dividendul păcii” s-a încheiat și că ne-am întors la o situație mult mai tipică pentru politica europeană – tipică pentru ultima mie de ani – în care războiul de amploare este o posibilitate reală.
La sfârșitul Războiului Rece am crezut că războiul industrial a dispărut din Europa și că, indiferent de tipul de conflict în care ne-am implica, acesta nu ar mai fi un război industrial total. Dar acum ne confruntăm din nou cu această posibilitate, iar Ucraina și Rusia duc între ele un război industrial total, în care suntem, de asemenea, implicați.
Istoria revine la tiparul său obișnuit; așa cum s-a spus, am avut o „vacanță de la istorie” din 1990 până prin 2014–2015. Vacanța s-a încheiat, iar acum trebuie să ne pregătim pentru o fază a istoriei europene mult mai tipică.
A doua lecție, pentru chinezi, este că războaiele la scară industrială sunt extrem de distructive. Poate că uneori ele trebuie purtate, în funcție de mizele care sunt în joc. Dar dacă China ar recurge la o agresiune militară pentru a domina Indo-Pacificul, există șanse foarte mari să plătească un preț mult mai mare decât își imaginează. Dintre toate civilizațiile, chinezii ar trebui să fie cei mai conștienți de acest lucru.
Max Hastings, istoricul și jurnalistul britanic, spune adesea că, dacă cineva l-ar fi întrebat ce lecții ar trebui să învețe China din secolul al XX-lea, ar fi răspuns astfel:
„Dacă te-ai fi uitat la Germania și Japonia la sfârșitul secolului al XIX-lea, ai fi spus că aceste două puteri vor fi cele mai importante în politica mondială pentru următorii 150 de ani.
Dacă te-ai fi uitat la ele în deceniile secolului al XX-lea, ambele erau implicate în războaie de agresiune extrem de distructive – iar prețul a fost imens: și-au frânat propriul potențial de dezvoltare cu peste un secol, din cauza războiului industrial pe care chiar ele l-au inițiat”.
De aceea, Hastings spune mereu că mesajul său către China este: uitați-vă la ceea ce li s-a întâmplat altor puteri aflate în situația voastră de acum și gândiți-vă la soarta lor, atunci când vă imaginați propriul viitor.
(………………………………………………………)
Înterviul integral poate fi citit în numărul 73 al revistei CRONICILE CursDeGuvernare – publicație exclusiv print – 200 de pagini – si cu un conținut diferit de cel al platformei cursdeguvernare.ro.
(Citiți și: ””Tichia de mărgăritar a Reformei”: Au apărut CRONICILE 73: Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)
(Citiți și: ”Cristian Grosu / Al cincilea călăreț al Apocalipsei”)
***
Urmărește-ne pe Google News
