14 ianuarie, 2011

Își mai aduce cineva aminte ce au însemnat anii 90 pentru PNL, după intrarea, in 91, la guvernare alături de FSN? Nu vorbim și de coabitarea mascată PNL-PSD în timpul guvernului Tăriceanu, pentru că pe acel val turbure s-a și ridicat Crin Antonescu, cu al său ”un alt fel de politică”.

Săptămâna care se încheie contabilizează câteva prejudicii politice provocate de gestul liderului PNL de-a impune în partid alianțele cu PC și cu PSD. Unul – mare – pentru PNL și două pentru politica românească în ansamblu.

Mai întâi pentru liberali. Judecând pragmatic și la rece – așa cum pretinde Crin Antonescu că a facut-o – fără emoții și ”abstracțiuni” gen Felix și ”partidul antenelor”: PNL a ratat, în numai o săptămână ocazia rarisimă de-a-și adjudeca electoratul PDL și o bună parte din cel al lui Băsescu însuși.

Pe de o parte, ca partid de dreapta. Pe de alta, ca soluție liberă și degajată pentru cei care l-au votat pe Băsescu numai ca să nu-i aducă la putere pe Vântu, Patriciu, Voiculescu. În fine, i-a pierdut definitiv și pe parlamentarii și politicienii din PDL care s-au săturat de EBA/Ridzi/Udrea/Berceanu – fiecare din aceste nume reprezentând un fenomen și un principiu de funcționare în PDL-ul momentului.

Liberalii ratează, dizolvându-se în aceste alianțe, tocmai posibilitatea de-a fi o alternativă distinctă la guvernare. Și lasă, în acelși timp, acest atu PDL-ului, care primește oportunitatea unei relansări: de la un simplu partid ajuns la 15%, devine el însuși o alternativă la mastodontul fistichiu și zgomotos creat de Antonescu-Voiculescu-Ponta. Eu în locul lui Băsescu m-aș îmbăta deseară de bucurie.

Dar acest conglomerat politic aduce prejudicii și scenei politice în ansamblu. În primul rând, actului firesc de guvernare. Haideți să ne închipuim cum ar funcționa o coaliție nu doar atat de eterogenă politic, ci și atât de înfometată după anii de opoziție. Celor care se vor grăbi să spună că PSD-ul lui Năstase a guvernat singur și a fost între cele mai corupte – sau invers, că PNL-ul lui Tăriceanu a reușit să guverneze fără scandal cu PSD-ul în umbră, le pot spune că situațiile nu se compară.

In guvernarea lui Năstase, PSD era atât de puternic încât nu doar orice tabără, ci orice ”grup de interese” din partid era mai influent pe scena politică decât toate opoziția la un loc.

Iar cât privește coabitarea dintre liberalii lui Tăriceanu și PSD: ea a fost funcțională doar datorită unui catalizator care în curând nu va mai exista: ura față de un președinte care, iată, se apropie deja de jumătatea ultimului său mandat. Cum va arăta guvernarea unor partide atât de diferite și cu interese atât de divergente, când nu vor mai avea înainte dușmanul care să le țină complice? Sau nu abia am ieșit din ”solutia imorală” PDL-PSD-UDMR-PC ?

Și mai e un prejudiciu pe care alianța pusă la cale săptămâna asta îl produce vieții politice. PNL-PC-PSD oprește din evoluție coagularea după principii și doctrine a sistemului nostru politic și ne blochează în aceeași vraiște și atitudine rudimentară în care ne complacem de 20 de ani: poziționarea față de un singur om, considerat reper. Cu sau contra lui Iliescu în anii 90, cu sau contra lui Băsescu în ultimii 6-7 ani. Nu-i cam mică miza asta pentru niște partide care pretind că se adresează unui electorat deștept și activ?

Acum: judecata de mai sus e o privire dintr-o singură direcție asupra ultimelor evoluții din politica românească. Mai există o variantă de-a vedea lucrurile – mai neliniștitoare din punctul meu de vedere. Cea potrivit căreia Crin Antonescu are dreptate și procedează corect: varianta că strategia de alianțe și coerența politică sunt fițe și mărunțișuri inutile aici, la București; că guvernarea pe baza unor principii și viziuni specifice identității partidelor nu e un deziderat politic, ci doar stilistica unui anume fel de discurs; și că Crin Antonescu a descoperit aceste lucruri – ce inabilitate! – mult după ce a descoperit-o electoratul său.

Și atunci privesc cu nostalgie la ceea ce scriam – aici și, mai apoi, aici – în urmă cu ceva mai mult de un an.