Prostănacul şi Prostuţul

„Va trebui să avem o discuţie cu activul de partid, să nu mergem pe excluderi din astea, şi să vedem cum îmbunătăţim climatul”. E clar: domnul Ion Iliescu n-a reuşit să coboare de pe genunchii lui Gheorghiu-Dej – la vremea lui un domn care-şi măsura succesul politic în victime, iar etapele „modernizării” în cincinale. Şi sunt sigur că arivismul avea – deşi nu s-ar fi zis, nu-i aşa? – şi pe vremea aia o copie a ceea ce înseamnă astăzi Adrian Năstase pentru „partidul celor mulţi”.

Nu ştiu ce-o să se întâmple în PSD după acest incident cu încercarea de debarcare a lui Mircea Geoană din fruntea Senatului şi cu toate consecinţele pe care le-a dezlănţuit. Ştiu însă ce NU o să se întâmple.
Le-ar putea păsa domnilor Iliescu şi Năstase atât de mult de excluderea lui Mircea Geoană? Aş! Atunci de ce au votat în prima instanţă?
Un Geoană exclus i-ar lăsa lui Victor Ponta şi grupusculului format în jurul său victoria şi determinarea de-a schimba regulile jocului şi feţele adunate în jurul mesei de la vârful partidului.

Problema e alta: „Scandalul Geoană” încheie cei 3 ani în care Victor Ponta a avut în mână toate – absolut toate – cărţile de-a amenda erorile guvernului Boc (sunt mai coerenţi cei din PDL când formulează critici la adresa propriului guvern) şi de a specula politic privaţiunile pe care cetăţenii le-au suportat în faţa „tăierilor” cu care guvernul navighează prin criză. Dar acest timp s-a dus, tocmai intrăm în anul electoral – adică în acea perioadă în care raţiunea şi coerenţa oricărui politician scad, şi când şi cele mai pertinente argumente se pierd în marea de populisme.

Victor Ponta ar fi trebuit să privească această confruntare liniştit.
Orice lider de stânga ar fi avut argumente precise în faţa unui Cod al Muncii făcut de dreapta – desigur, altele decât mârâielile din PSD că „Boc e un bou”.
Orice şef al celui mai mare partid de opoziţie – un partid cu infrastructura PSD! – ar fi afişat pe toate gardurile un plan propriu de rezolvare a problemei fondurilor europene, o schemă în 7-8 puncte concrete – desigur, alta decât cea cu o singură propoziţie: „Băsescu e un dictator”.
Oricare din forţările pe Constituţie pe care le-au făcut guvernele Boc – în această orgie a „asumărilor de răspundere” – şi orice afront adus mediului de afaceri de deciziile lipsite de viziune ale miniştrilor economiei puteau primi versiuni de rezolvare; desigur, altele decât miştourile perpetue la adresa Elenei Udrea.
Orice lider politic cu pretenţii vehement formulate la postul de prim-ministru ar fi ieşit să vorbească despre criză după amănunţite consultări cu specialiştii în economie ai partidului – şi n-ar fi căzut în capcana populismelor care dovedesc o neînţelegere a evenimentelor care frizează, uneori, inconştienţa.

O viziune închegată, promovată de pe poziţia de om tânăr şi dezinhibat, i-ar fi putut asigura junelui PSD-ist o anume infailibilitate: atât în faţa grupului care tace şi numără în spatele lui Mircea Geoană, cât, mai ales, în faţa fosilelor politice al căror spirit politic se hrăneşte, ca la fantome, din temerile şi erorile celor doi.
Să ne închipuim un Ponta având în spate un alt fel de electorat – creat de necesitatea de-a formula şi o altă viziune la ieşirea din criză – şi un grup de politicieni care să mizeze şi pe altceva decât pe recompensele de încasat în eventualitatea câştigării alegerilor. Nu-l vedem, iar tânărul lider al PSD (de fapt, ar putea fi al oricărui partid) a ratat, tocmai prin lipsa de aderenţă la o soluţie, desprinderea decisivă de algoritmul anacronic al politicii româneşti .
Scurt şi concret spus, greşeala lui Victor Ponta a fost că el s-a adresat, mereu, electoratului lui Ion Iliescu, şi a semănat prea mult cu Radu Mazăre. Iar asta o să-l facă vulnerabil indiferent dacă o să reuşească să-l dea sau nu afară pe Geoană din partid.

Dar poate că asta nu e un lucru rău. Lipsa de viziune şi competenţă a liderului PSD – ajuns astăzi să trateze infecţiie din partid cu ceaiuri, când putea să-şi fabrice antibiotice – reprezintă şi catalizează totodată un proces de disoluţie – un fel de boală autoimună – a tuturor partidelor noastre politice.
Nu foarte diferit stau lucrurile şi în PDL – doar că acolo lucrurile nu se tranşează pentru că, fiind la putere, oamenii au încă un os de ros şi numai prin solidaritate şi-l pot păstra.
Inutil să vorbim de partidul trans-sexual al lui Crin Antonescu (Dinu Patriciu nu doarme), sau de versatilitatea congenitală a UDMR – un partid swinger şi foarte pragmatic când vine vorba de interesele liderilor săi.
Să mai spunem că, la o atare încărcătură de trotil care aşteaptă doară scânteia care se prelinge de-a lungul fitilului, orice mişcare greşită în PSD poate duce la dezintegrarea USL? În afară de amiciţia cu Victor Ponta, ce altă activitate politică serioasă a avut domnul Crin Antonescu – a cărui belicoasă pasivitate (nu-i un oximoron) e pândită de vivacii săi adversari din PNL?

Să fi intrat oare în etapa intermediară a trecerii de la partidul care-şi crează (uneori din nimic) parlamentarii, la partidul creat ca sumă a unor oameni care nu mai intră în politică de foame sau de necesitatea de-a-şi păstra afacerile? Ar fi una din ultimele şanse ale politicii româneşti de-a-şi mai păstra în ochii electoratului statutul de îndeletnicire onestă.  Până una-alta, avem de-a face (vorbim de cazul Ponta-Geoană – dar regula funcţionează în toate partidele) cu lideri făcuţi lideri de interesele conjuncturale din interiorul sistemelor, şi nu de competenţă şi carismă, pe de o parte – şi de electoratul care caută din ochi un lider autentic, pe de alta.

Revenind la problema din PSD: e de mirare că, înainte de a-şi începe noul joc în partid şi de a-şi alege următoarea victimă, Ion Iliescu n-a zis despre Ponta că e „cam prostuţ” – aşa cum la rândul său Geoană a primit eticheta de „prostănac”. Probabil că nici pe genunchii lui Gheorghiu-Dej nu există tinereţe fără bătrâneţe.