Malformaţia congenitală a partidului lui Ungureanu şi tratamentul post-natal al Mişcării Populare

Indiferent care va fi rezultatul moţiunii de cenzură, lucrurile sunt avansate în ce priveşte mişcarea politică în fruntea căreia se va aşeza premierul Ungureanu.
Iar ce se petrece în PDL (fuga parlamentarilor şi înregimentarea în opoziţie) catalizează fenomenul şi blochează orice drum de întoarcere.

Acest text este pentru superstiţioşii care mai cred că ce s-a petrecut în România în ultimii 10 ani în materie de guvernare are vreo legătură cu ideologia. Şi care, în baza acestei credinţe, caută din ochi un partid care să ofere guvernării o soluţie ideologică.

Evoluţiile sunt vizibile: atunci când un domn ca Valeriu Stoica iese din atâta amar de tăcere ca să atragă atenţia că mişcarea lui Ungureanu nu se poate face fără PDL asta înseamnă două lucruri:

1. Viitoarea Mişcare Populară – indiferent cum şi cu cine va fi ea alcătuită – nu va putea obţine un scor rezonabil fără infrastructura electorală, banii, oamenii şi mecanismele organizatorice ale PDL. Iar pentru a face un pas lateral, partidul îşi cere preţul său.

PDL este în plin proces de împărţire a posturilor din teritoriu către oamenii săi care nu vor mai avea loc pe liste. Iar o bună parte din cei care demisionează din partid sunt cei care au ieşit, pur şi simplu, din cărţi. Ceea ce vedem este falimentul controlat al partidului. Pentru că nici nu avea cum să fie altfel:

2. Dacă va fi aşa, viitoarea Mişcare Populară Nu va fi un partid politic în sensul greu al cuvântului, ci va fi ceea ce tot dl. Valeriu Stoica numea (când se străduia să aducă laolaltă PNL şi ApR), în urmă cu vreo 12 ani, „o construcţie politică”. Iar consecinţele pe termen mediu nu sunt mici.

Pentru că vorbim, înainte de toate, de osatura ideologică şi de contagiunea pe care o transmite PDL.

Nici PDL Nu este/a fost un partid politic propriu-zis: el a fost „construcţia politică” a lui Traian Băsescu – personaj în esenţă antiideologic – , al cărei „drang” a fost nu o doctrină, ci ambiţia personală a unui om. De aceea nici nu s-a putut dezvolta: a fost o chestiune de oportunitate că s-a raliat la Mişcarea populară europeană, după ce PD-ul părăsise cu seninătate stânga declarată. Şi din această cauză, în ciuda dezertărilor masive din ultimele zile, acest PDL va dispărea prin implozie.

Pronunţi nume, îţi vin în faţa ochilor chipuri şi în urechi voci şi discursuri: Stolojan, Ioan Oltean, Valeriu Stoica, Vasile Blaga, Elena Udrea, Emil Boc. În fruntea unei adevărate faune „politice” locale – liberali şi FSN-işti cu state vechi pe care nu o ideologie îi poate ţine la un loc, ci doar credinţa în liderul care deschidea pârtie (numai el ştia cum) spre putere.

Sigur, nu-i un lucru nemaivăzut: dar nu vii cu mâna goală în jurul unui lider, mai ales când el însuşi, în afară de instincte şi ambiţie nu mai are nimic.

Asta e malformaţia congenitală pe care încă nenăscuta Mişcare Populară tocmai o moşteneşte de la despletita sa mamă. Discursul de dreapta – care va fi primul său scâncet – riscă să valoreze tot atâtea parale câte făcea rumeguşul stilistic al dlui. Emil Boc, în vreme ce clasa de mijloc era decimată nu de criză, ci de lipsa oricărei politici fluente.

Pentru că ăsta e şi stângul cu care a început Ungureanu: politica reactivă, gestiunea aproximativă, guvernarea prin manipularea bugetelor nu prin politici pe termen mediu şi lung.

Două şanse va avea Mişcarea Populară să-şi corecteze neajunsul cu care porneşte la drum – cu atât mai mult cu cât i se va alătura, cu siguranţă, din mers şi o altă „dreaptă”, a nemulţumiţilor din PNL care abia aşteaptă „adevărata dreaptă”. 

Prima şansă constă în empatia şi comunicarea pe care le va avea cu mediul de afaceri autentic – nu cu cercurile de „afaceri” cu statul ale partidului, şi nici cu mafiile care gestionează fondurile europene în timp ce antreprenorii care vor să urnească ceva concret mor neascultaţi de nimeni. Altfel, degeaba te înconjori cu oameni cu bună imagine – în genul Monicăi Macovei – dacă înţelegi din economie cât şi mai ales cum a înţeles dl. Emil Boc. Sau, şi mai rău, cum a înţeles dna. Udrea.

Cea de-a doua şansă este conceperea şi aplicarea unor politici care să definească (ba, chiar să personalizeze) şi să reconstruiască clasa de mijloc.

Eu, unul, în loc de „dreapta”, de ideologie, valori şi alte atari volute stilistice, vreau să aud în spaţiul public şi în comunicarea care vine dispre guvern tot mai mult această formulare: „clasa de mijloc”. Tocmai pentru că în ultimii ani de guvernare „de dreapta” ea e segmentul care a murit (la propriu) la datorie. Căci şi aici speranţele cu care îl măsurăm pe Ungureanu abia pâlpâie: lefurile se „reîntregesc” la bugetari – din datorii peste datorie, căci salariile  celor din privat care finanţează „reîntregirea” rămân pe loc, acolo unde mai există – iar un judecător penal ia pensie (nu-i nicio glumă) cât un CEO de corporaţie privată.

Abia cu cele două condiţii îndeplinite, un lider în genul în care speră M.R. Ungureanu să fie va putea într-un orizont de 2-3 ani să privească guvernarea de la înălţimea unei ideologii. Indiferent ce se va întâmpla la moţiunea de cenzură de vineri – când va avea posibilitatea fie să încalece partidul (în cazul că moţiunea va trece), fie sa-şi vadă liniştit de proiect. Altfel, noua sa clasă politică o să se nască – asemeni tinerilor din 2005 ai lui Traian Băsescu – gata bătrână.