Cristian Grosu / Acum, ori niciodată: Un nou design pentru funcționarea statului român

În următoarele 2-3 săptămâni vom avea un nou guvern, a cărui primă misiune e să aducă gravele deficite (bugetar și de cont curent) sub control – operațiune dificilă tocmai pentru că în ultimii 2 ani a crescut acel gen de cheltuieli care devin structurale.

Cu siguranță că o vom scoate la capăt – problema e că vom improviza pe mai departe, deși acesta e un moment istoric norocos:
problema dezechilibrelor e atât de gravă, haosul politic atât de mare  (e nevoie de… 4 partide, printre care cele 2 mainstream pentru  asigura o majoritate stabilă),
încât în acest moment poți face absolut orice fără prejudicii politice mari – inclusiv o reformă de răsunet:
un moment istoric norocos așa cum au fost retragerile de capital din România a doua zi după ce George Simion a câștigat primul tur, constrângând BNR – și oferindu-i cea mai naturală argumentație – să lase euro să urce peste pragul de delir psihologic de 5 lei.

E cel mai bun moment pentru a redesena designul statului român, după 35 de ani de anomalii congenitale. Iată despre ce vorbim:

De 35 de ani, designul statului român e construit nu pentru dezvoltare, ci pentru supraviețuire paradoxală prin intermediul unor boli lungi în timp ce i se suge sânge, boli tratate cu mușețel, sau, atunci când crizele au fost atroce, cu morfină:

Infrastructura statală după care funcționează România NU e construită în jurul niciunui avans competitiv – nici în jurul economiei, nici al tehnologiei, nici al investițiilor de anvergură, nici măcar în jurul administrației:

Infrastructura statală a României a fost gândită și construită din perspectivă strict politică – fapt care ne-a și împins în criza de leadership, odată ce mașinăria a funcționat – Struktura de sub scena politică n-a mai cheltuit cu inteligența și competența ”aleșilor”, aceste calități nefiind necesare pentru funcționarea unui sistem conceput pentru dezvoltare.

Acestea fiind zise, privim în perspectivă la ce ar putea face România ca să iasă din această logică orientală de funcționare – folosindu-ne și de câteva exemple:

1, Polonia și-a început, în anii 90, drumul spre liberalismul economic de piață, printr-o reformă administrativă: totul a fost croit astfel încât mecanismul să absoarbă cât mai eficient fondurile europene, iar responabilitatea bunăstării locale să fie trecută, partial, pe umerii aleșilor cei mai apropiați de comunități.

În România, 32% din personalul bugetar e angajat în administrația locală – acolo unde majoritatea primăriilor nu au bani nici de salarii (darămite de investiții, cofinanțări și dezvoltare) și unde întâlnim comunități de 4-500 de locuitori, și ăia îmbătrâniți. Dar acest gen comune nu au avut și nu au rol administrativ – ele sunt pur și simplu circumscripții electorale.

O reducere la o treime a numărului de comune ar aduce la zi organizarea dministrativ teritorială, cu un aport de eficiență și bani de dezvoltare.

2, Nu mai puțin de 40 de instituții are în subordine sau coordonare Secretariatul General al Guvernului:

Unele dublează, ca obiective, tot felul de departamente din tot felul de ministere,
la care se adaugă deconcentratele, la nivel de județe:

Nu dezvoltarea a fost criteriu desenării acestor instituții cu deconcentratele lor, ci crearea unui sistem de sinecuri prin care să se răsplătească fidelii politici, sau prin care să se păstreze măcar o parte din controlul banilor învârtiți prin aceste structuri.

3, Sistemul de funcționare al Educației românești e anacronic:

sistemul de educație de acum e configurat, și din acest punct de vedere, nu pentru organizarea în interesul copiilor și al comunicății, ci în jurul angajaților din sistem.

Privind în perspectivă, natalitatea nu doar că e în scădere dramatică, dar nu are nicio șansă să-și revină – dar toată lumea vorbește de ”construirea de școli și spitale”.

Dacă la asta adugăm și faptul că în învățământul rural sunt mii de școli în care se învață ”la comun”, pentru că nu sunt destui elevi pentru a forma o clasă (învață cei din clara întâi cu cei din clasa a IV-a, de exemplu, si tot așa),

soluția de reformare e desființarea unor școli comunale și adunarea copiilor la cea mai bine plasată, concomitent cu lărgirea ”instituției” autobuzului școlar, cum sunt autobuzele galbene în SUA. Cazurile mai complicate geografic pot fi rezolvate punctual de autoritățile locale – ar câștiga și copiii, și comunitatea, și bugetele de dezvoltare.

4, Sistemul de funcționare al Sănătății e anacronic:
suntem printre țările cu cel mai mare număr de zile de spitalizare, pentru că ambulatoriul e excepția, nu regula, prevenția e a 17-a roată la cărută – zeci de spitale, mai ales din urbanul mic iși trimit pacienții tot în marile orașe, asta atunci când pacienții se nu se duc direct acolo.

Pentru o comparație, să-i întrebăm pe cei din Anglia, sau chiar din Olanda cât timp durează să ajungi la un medic specialist, fapt compensat de eficiența cu care un pacient e urmărit de-a lungul periplului său în sistem.
Nemaivorbind de responsabilitatea autorităților locale în ce privește unitățile din sistemul de sănătate – de la dispensarele din rural, la cele din oraș – și de interesul acelorași autorități de-a atrage și păstra, prin facilități, personal medical.

5, Legislație orientată spre rezultate și obiective de atins, nu spre fisurile cu dedicație dintre legi.

Polonia și-a aliniat criteriile de eligibilitate a companiilor pentru proiectele publice la criteriile pentru intrarea în proiectele cu bani europeni: proiectele neterminate cu bani de la bugetele nationale au putut fi transferate, astfel, pe bani europeni acolo unde au existat probleme de absorbție.

La noi – criterii dure impuse de Bruxelles pentru proiectele europene, și criterii mai low, pentru repartizarea proiectelor în baronate.

Aceeași Polonie, nu mai departe de săptmâna trecută, a reușit să obțină aprobarea de la Bruxelles de-a transfera bani din PNRR în fondul de investiții special creat pentru industria de apărare și achiziții.
Iar noi nu reușim să creăm legislația necesară pe guvernanța corporativă și o legislație mai puțin nesimțită pentru pensionarii speciali, și ne pregătim să pierdem aproape un miliard din PNRR.

6, Infrastructura statală trebuie să fie coerentă în funcționarea pe principiile creării unei economii competitive:

Irlanda are o fiscalitate la fel de mică precum cea a României, însă norocul ei nu a fost doar Brexitul (care a dus la transferul giganților economici mondiali din UK la Dublin):
Irlanda a știut că principalul capital după care aleargă marile companii e capitalul uman, pe care și l-a pregătit din timp. La noi, vreme de 30 de ani Educația a fost a 18-a roată la căruță, și abia de vreo 5 ani am început să vorbim cu glas tare despre problema asta.

Taxele mici și salariile mici nu pot fi la infinit o sursă de competitivitate – ele trebuie alăturate unor politici complementare care să configureze întreg ansamblul de necesități ale unei companii dispuse să investească aici niște sute de milioane.

7, Designul diplomației românești pe bază de obiective și de rezultate:

Element esențial în atragerea investițiilor străine și oprimizarea relațiilor comerciale, diplomația economică românească e o lungă listă de sinecuri. Ca exemplu, unul din foștii miniștri de externe povestea că, la vremea aceea, România avea doi atașați în toată Germania, în timp ce Polonia avea 6 numai la Berlin. Ai noștri pluteau deasupra realității, ai polonezilor erau depedenți de rezultate, pentru rămânerea la post.

8, Cunoașterea dezavantajelor economiei românești, preluarea controlului asupra lor și transformarea lor în oportunități – ca principiu de funcționare a infrastructurii statale românești:

Dezvantajul economiei românești este că suntem o periferie geografică (am văzut acest dezavantaj la aderarea la Schegen) – ”stăm departe”, adică – nu avem avantajul Cehiei și chiar al Ungariei. Dar și Polonia are aceeași problemă. Doar că Polonia și-a pus între priorități o rețea de autostrăzi care să o racordeze la economia europeană, în timp ce noi abia în ultimii 3 ani – și numai la presiunea, din rațiuni de securitate militară, a lui Stoltemberg – am început planul de infrastructură de transport care să ne pună Portul Constața pe harta Vestului.

*
Schimbările de abordare propuse mai sus sunt puține – un guvern de oameni deștepți ar trebui să mai articuleze câteva astfel de modificări de direcție, care să reconfigureze designul după care funcționează statul român.

Dar speranțele sunt, mai degrabă mici:
marele partid PSD a trimis la negocierile tehnice de la Cotroceni pe… dl. Cristian Socol, unul din cele mai toxice personaje în materie de economie. ”Toxic” nu pentru ceea ce crede el despre economie – aici e libertate totală, ca la votanții lui Călin Georgescu care cred în tunelurile dacice de sub Bucegi:

ci o toxicitate provenită că teoria îmbrățișată de el (care, pe scurt, spune să ne împrumutăm pentru salarii și pensii, iar banii ăia se vor duce în consum, adică în creștere economică – filosofie care ne-a adus exact în situația de azi) le-a fost susurată în urechi premierilor PSD responsabili de situația e azi:

”economistul” Marcel Ciolacu (cules, aproape la propriu, de pe stradă pentru funcția de premier), ”economistul” Liviu Dragnea – cu o viziune cel mult până la economia de bișniță, ”economistul” Victor Ponta – cel care în 2015 a pus o bombă sub echilibrele bugetare dobândite cu greu, și care ne-ar fi păstrat azi în rând cu Polonia.

E greu de spus dacă noul guvern va avea atâta determinare încât să schimbe proiectul – vechi de 35 de ani – după care funcționează statul român:
cel mai probabil, vom mai improviza câte ceva să ieșim cu un deficit de 7,5%, urmând să intrăm din ianuarie 2026 într-un alt an de supraviețuire – deși, dacă tot suntem acum cu izmenele în vine, măcar să ne facem injecția:

o injecție de care nu putem scăpa, dacă nu vrem ca peste 3 ani, AUR (acum 35% intenție de vot, față de 24% PSD și 14% PNL) să ia potul cel mare, fără ca George Simion să miște un deget.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / O ecuație pentru împătimiții jocului în real economy. ”Pesimistule!””)

(Citiți și: ””Marea Dezordine pentru Noua Ordine”: au apărut CRONICILE Nr. 74 – Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)

***