Cristian Grosu / O ecuație pentru împătimiții jocului în real economy. ”Pesimistule!”

Primul lucru care trebuie spus acum, cât toată lumea așteaptă cu sufletul la gură măsurile fiscal-bugetare ca să ne aducă pe linia de plutire, e următorul:

complexul de măsuri Nu trebuie să bruscheze economia. Ele trebuie să se facă printr-o genială soluție de etapizare, astfel încât să evităm și recesiunea (ea e deja aici – iar previziunile pentru întreaga regiune sunt sumbre ), și ieșirea în decor a finanțelor statului:

economia a avut o crestere de sub 1% anul trecut – în ciuda faptului că s-au aruncat din elicopter cam 3-4% din PIB în principalul motor de creștere – consumul, la care am devenit campioni regionali.

Al doilea lucru care trebuie spus:
Măsurile luate din scurt – menite să salveze deficitul specific acum unei țări aflate în război – trebuie să rezolve problema punctuală a anului 2025,
însă ele trebuie urmate rapid de un Cod Fiscal elaborat farmaceutic și în acord nu numai cu nevoia de bani a statului, ci și cu direcția în care încă mai putem să ducem economia. Altfel, rămânem în IMPROVIZAȚIA din ultimele 2 decenii, care ne duce în pragul crizei o dată la câțiva ani, când sunt amorsate măsuri fiscale reactive și haotice.

Al treilea lucru:
sper din toată inima că lumea e conștientă de un lucru:
România a trăit în ultimii 2 ani MULT peste posibilități, și că ceea ce urmează acum e doar nota de plată – desigur, într-un moment extern foarte nefast – dar economiile nu funționează în vid.

Să lăsăm tehnicienilor să facă acele calcule ”de farmacie” în privința cifrelor, iar aici să lucrăm, pentru a simplifica descrierea situației în care ne aflăm, doar cu cifrele rotunde:

1, O observație mai ales pentru conducătorii de companii – care au deprinderea să lucreze cu bugete și să se raporteze la venituri, să facem un artificiu în privința perspectivei din care privim problema:
 În general deficitul se raportează la PIB, însă costurile sunt suportate din Buget.
În România, deficitul anul trecut a fost de 9,5% din PIB, iar Veniturile statului au fost de 32% din PIB:

Cu alte cuvinte, deficitul a fost de aproape 30% din venituri. Dacă mergem la bancă și-i cerem bancherului să ne împrumute 10 milioane pentru o afacere ale cărei venituri sunt de 32 de milioane, ce ne va zice banca?

2, O observație pentru politicieni:
România are nevoie anul acesta, de circa 3,5% din PIB suplimentari față de anul trecut: 2,5% pentru scăderea deficitului la 7% din PIB + încă circa 1% pentru creșterea cheltuielilor militare, bani care nu se vor adăuga la deficitul formal, dar care sunt bani reali, care vor trebui împrumutați.

Cei 3,5% din PIB înseamnă undeva spre 13 miliarde de euro – de atât are nevoie statul ca să se închidă pe deficit de 7% si supliment de 1% la cheltuielile militare.

3, Tot pentru politicieni:
obiceiul casei a fost mereu ca din cheltuieli să se taie mereu de la investiții.
Dar e cel mai prost moment să se taie de la investiții:
unul din motivele pentru care România e mult în urma statelor europene pornite pe resetare economică este că în timp ce ceilalți investesc pentru a-și ridica economia la nivelul următor, noi abia acum ne facem autostrăzile, digitalizarea, alimentarea cu apă și canalizarea în rural și urbanul mic.

Niciun leu nu trebuie să plece de la investiții.

4, Pentru politicieni și business deopotrivă:
să nu ne mai drogăm cu mitologia că avem un număr prea mare de bugetari și că ne putem scoate banii din tăierile de posturi de acolo.

Da, adevărul este că avem un aparat administrativ stufos, care poate fi tuns si se pot face economii serioase de acolo din desființarea unei lungi liste de regii, agenții, ”deconcentrate” care se calcă pe picioare reciproc, dar economiile alea ar trebui redirijate tot în zona bugetară, dacă vrem să evoluăm:

Cei mai mulți bugetari sunt în Educație, unde avem chiar deficit de profesori (40.000 sunt netitulari, 5-6000 nu au nici cea mai mică pregătire în domeniu), și în Sănătate (unde avem deficit de medici dincolo de orașele mari). Să mai punem un necesar de încă 5-10.000 în Armată, pentru că suntem descoperiți și nepregătiți.

Singurul lucru cu efect vizibil cu adevărat la nivel de angajați bugetari sunt administrațiile locale, în care lucrează circa 32% din sectorul public: avem comune cu 500-600-700 de locuitori, care nu-și pot plăti nici salariile – o comasare până la nivelul de 3000 de locuitori pe comună ar fi o reducere cu cel putin 60% a costurilor cu administrația locală.

Dar are curajul vreun partid să ia o măsură cu efect electoral atât de imprevizibil?

5, Cu unele excepții – cum sunt cele enumerate mai sus – tăierea cheltuielilor statului își epuizează potențialul – ne ducem în direcția în care tăierile populiste scad calitatea serviciilor pentru cetățean și, mai ales, pentru economie.

Lucrul principal care se poate face aici e o scădere naturală a angajaților publici, operațiune care presupune mai degrabă costuri decât economii: digitalizare masivă și accelerată + implementarea Inteligenței Artificiale în instituțiile publice. Se face? Cum și cât de repede?

6, Marea problemă e la venituri, iar aici există un lung șir de observații. Să mergem doar pe cele mai vizibile:

a), Avem nu doar cel mai mare GAP la TVA din UE, dar suntem si pur si simplu în alt film:
cu o rată de neîncasare de 30% (următoarea țară are 14%), astfel că în 2024 am pierdut 8,5 miliarde de euro.
Admițând că statul va studia serios problema TVA (de unde vine pierderea, care e structura GAPului, unde se scurg de fapt banii ăștia etc), și dacă am scădea intr-un singur an GAPul la jumătate, si tot ne-ar mai trebui 9 miliarde de euro.

b), Creșterea TVA de care se tot vorbește ca despre măsura salvatoare e sabie cu 2 tăișuri:

-, avantajul e că ea se poate vedea rapid în buget și are și anvergura bugetară necesară creșterii semnificative a veniturilor.

Dar are și 3 mari dezavantaje:

-, creșterea tva s-ar duce la fel de rapid în inflație. Or, noi avea deja cea mai mare inflație din UE – iar marile noastre deficite tocmai de aia sunt revoltătoare, pentru că s-au făcut pe inflație mare, creștere economică la limita stagnării și curs de schimb aproape fix.

-, ar afecta consumul – care e principalul motor de creștere economică, motor pe care nu-l putem înlocui din mers (industria scade, agricultura depinde de infrastructura de colectare si distributie și de… vreme, serviciile pentru populație se fac în principal la negru etc).

-, dat fiind că TVA e cea mai furată taxă, o creștere a TVA ar fi și un cadou pentru evazioniști.

c), O creștere a impozitelor pe venit ar avea efect pe plata muncii: deja avem una din cele mai mari fiscalizări a muncii din UE.

d), Fiscalizarea capitalului:

Aici avem aceeași sabie cu 2 tăișuri:

-, oricum statul ”rade” dividendele marilor companii la care e acționar, companii pe care apoi le trimite să se împrumute, pentru dezvoltarea stringentă, pe piețe.

-, fiscalizarea scăzută, prin comparație cu alte state, a capitalului, a fost pentru România ani la rând metoda de-a atrage investiții străine și a sprijini extinderea și dezvoltarea companiilor locale. Investițiile străine directe scad, însă – motivele sunt multe, de la cele geopolitice la incapacitatea de-a mai ”produce” forță de muncă adecvat calificată, la conjunctura economică externă: în așteptarea unei reveniri creștem taxele pe capital?

d), Din ciclul de ”nefăcute”

Există, între măsurile propuse sau numai sugerate, în aceste zile și alte 2 chestiuni trecute pe lista metodelor de-a crește veniturile.

-, prima e impozitarea progresivă.
Nu mă număr, în Acest moment, printre fanii impozitului progresiv.
Un motiv ar fi că asta ar însemna un efort logistic din partea statului destul de mare în raport cu beneficiile bugetare – mai ales că statul n-a dovedit încă, în cazul urmăririi și impozitării marilor averi, niciun rezultat notabil, în ciuda alocării de resurse în acest scop.
În plus, asta ar putea duce la apariția unor mecanisme de fraudă mai sofisticate decât sunt acum – data trecută trecerea de la impozitul progresiv la cota unică a crescut vizibil gradul de conformare.

Pe de altă parte, trebuie să recunoastem și că o cotă unică e un mod foarte rudimentar de taxare și că, de fapt, excepțiile au făcut-o să nu mai fie nici măcar”unică”.

Mai degrabă statul se poate îndrepta spre o fiscalizare a produselor de lux – taxezi în plus un consum inutil în termeni de trai decent, nu taxezi suplimentar o ativitate productivă.

-, reîntoarcerea în țară măcar a unei părți din zecile de miliarde cărate afară în ultimele 2 decenii: e vorba de ceea ce a încercat să facă, în urmă cu câțiva ani, avocatul Biriș, cu crearea unui moment T zero, de la care încolo să se pornească în căutarea banilor – care tocmai se mută de prin Panama și Monaco la Dubai.

Pesimiștilor!

Contextul internațional nu ne ajută – și nu numai pe noi, ci ajută tot mai puține state în lupta cu deficitele și cu datoriile – lumea se uită acum la SUA că a venit Trump, dar contagiunea deficitelor comerciale și reașezările din piața globală vor complica și mai mult lucrurile.

Iar aici, încrederea e capital de lucru, încrederea înseamnă bani efectivi.

Ori de câte ori am scris, de-a lungul anilor, despre pericolele derapajelor bugetare și despre liniile roșii care NU ar trebui călcate am fost apostrofați, mai ales din zona mediului de afaceri, cu ”pesimiștilor!”.
Sau, când Radu Crăciun scria anul trecut ”Luați băutura de pe masă!”, era socotit un panicard care nu înțelege cum se fac banii.

Nu am fost pesimiști, ci doar conștienți că ne comportăm ca la un restaurant scump la care comandăm în neștire, sperând că, la final, o să ne înțelegem noi cumva cu chelnerul. Or, în asemenea situații, chelnerul nu doar că nu lasă de la el, ci cere și mai mult.

Marea problemă a finanțelor României e politica bugetară pro-ciclică, grăbind ciclurile econimice și la urcare, dar și la coborâre – iar acum vine coborârea:
consum și destrăbălare fiscală pe creștere economică mare, și creștere a taxelor și constrângerilor atunci când economia se prăbușește.
Noi dacă am face așa în companiile sau chiar în gospodăriile noastre am dispărea.

O vreme a funcționat în cazul României – într-un fel, de înțeles:
aveam o datorie mică, banii erau ieftini, loc de creștere economică și a nivelului de trai foarte larg – hai să zici că mai megrea de-o beție cu lăutari.
Azi, n-a luat nimeni băutura de pe masă, dar ea s-a terminat și nu doar că nu prea mai avem ce bea, dar, cel mai rău, nu mai avem mintea turbure cu care să vedem o realitatae frumoasă.

*

Dificultatea ecuației pe care o are de rezolvat guvernul constă în a nu brusca economia, care e, oricum, pe coborâre – în orice caz, în T1, chiar și fără noile măsuri fiscale a stagnat. Ba chiar și conducătorii de companii ar putea încerca, pentrul propriul exercițiu, o rezolvare a acestei ecuații ce pare fără ieșire.

Dar odată găsită o soluție provizorie pentru a duce la bun sfârșit acest an, România trebuie să-și regândească întreaga filosofie fiscal-bugetară, dacă vrea să treacă la nivelul următor de dezvoltare:

actualul model, utilizat vreme de 20 de ani, și-a atins și și-a depășit limitele.

PS:
Pe 4 iunie, România trebuie să prezinte la Bruxelles planul de măsuri concrete pentru revenirea din decor la drum. Agențiile de rating vor fi cu ochii pe hârtia depusă la Bruxelles. Nu am atâta imaginație cât să-mi pot închipui ce ar însemna retrogradarea la categria junk: pentru stat, pentru economie, pentru stradă.

PS2:
Ca întotdeauna, suntem foarte optimiști:
putem începe un nou ciclu guvernamental de la un nou și uriaș val de oportunități.  

(Citește și: ”Cristian Grosu / Războiul comercial mondial: livada de vișini occidentală, fenomenele noi, bizareriile de criză)

(Citește și: ”Stagflație: PIB – creștere zero, inflația – plus 4,9. Revizuiri semnificative ale INS”)

***