Din 2000 până în 2020, Uniunea Europeană a văzut cum ponderea ei în producția industrială la nivel global a scăzut de la 20.8% la 14,3%, fără ca declinul să aibă tendința de a se opri.
Scăderea de 6,5 puncte procentuale în două decenii este efectul fugii capitalului de costurile ridicate ale energiei în UE înspre zone mai prietenoase cu afacerile precum China sau America de Sud.
Comisia Europeană încearcă în prezent să inverseze acest declin industrial. Însă proiectul Legii privind Accelerarea Industrială (IAA) a cărui prezentare oficială a fost amânată până pe 25 februarie, a provocat îngrijorări profunde în legătură cu efectele măsurilor propuse. În linii mari, proiectul legislativ presupune instituirea unui protecționism care ar fi fost de neconceput la Bruxelles în urmă cu un deceniu.
Conform proiectului consultat de Reuters, Uniunea Europeană își propune să acționeze strategic pentru ca să transforme tranziția climatică într-un motor al dezvoltării industriale și prosperitate, în loc să fie o sursă de dezindustrializare.
Proiectul prezintă un plan de izolare a industriilor grele de pe continent. Este o încercare de a construi o „piață lider” în care ofertantul cu cel mai mic preț nu mai este și câștigător. Prețul de intrare pe piața europeană pentru investitorii străini va crește pentru a-i proteja pe producătorii autohtoni.
Bruxelles-ul vrea un lanț de aprovizionare internalizat
Nucleul Acordului privind achizițiile publice (IAA) reprezintă o restructurare radicală a legislației privind achizițiile publice.
Bruxelles-ul dorește să impună condiții obligatorii de tipul „Fabricat în Europa” în cazul achizițiilor guvernamentale de tehnologii verzi. Ponderea pentru atingerea obiectivelor de producție internă variază între 60% și 80%.
Dacă o primărie de exemplu dorește să cumpere un sistem de baterii de stocare, legea va impune în primul an de la promulgare ca acesta să fie asamblat în interiorul UE. După doi ani, obligațiile vor și mai drastice: celulele bateriei în sine vor trebui să fie fabricate integral în UE.
Comisia susține că, prin creșterea ponderii produselor cu emisii reduse de carbon „made în EU” în consumul intern, se va stimula cererea pe piața europeană.
Realitatea este însă diferită deoarece lanțul de aprovizionare pentru baterii este ancorat în prezent în China, care produce aproape 75% din bateriile litiu-ion din lume. Europa, în ciuda anunțurilor privind construcția „gigafabricilor” depinde de minerale procesate din import și componente specializate pentru ca aceste fabrici să poată funcționa.
Obligativitatea trecerii la contribuția de 60-80% a aprovizionării din Europa înainte de înființarea minelor și a uzinelor de procesare și rafinare a metalelor rare va provoca un blocaj la nivelul ofertei, atarg atenția economiștii.
Închiderea porților pentru capitalul străin
Comisia nu se mai mulțumește să lase piața să decidă încotro se îndreaptă investițiile.
O nouă regulă din proiect ar supune orice investiție străină directă (ISD) de peste 100 de milioane de euro în sectoare strategice respectării unor condiții obligatorii. Aceste investiții nu vor fi aprobate decât dacă îndeplinesc cerințe stricte privind utilizarea componentelor fabricate în Europa și a forței de muncă locale.
Acesta ar trebui să fie un „semnal de avertizare strategic” pentru capitalul global.
UE le spune practic firmelor americane și chineze că banii lor sunt bineveniți doar dacă subvenționează direct baza industrială europeană. Acesta este un răspuns direct la tarifele impuse de președintele american Donald Trump și la subvențiile masive din Legea de reducere a inflației.
Dar fluxurile de capital se pot schimba foarte rapid. Dacă un producător chinez de panouri solare sau o firmă americană de hidrogen se confruntă cu o taxă de reglementare de 100 de milioane în UE, s-ar putea să se orienteze peste Marea Mediterană. Maroc și Egipt se poziționează deja ca centre industriale low-cost cu acces direct la piața europeană. Construirea unor ziduri de apărare are sens atâta timp cât există oameni care doresc să intre, altfel măsurile protecționiste nu au sens.
UE copiază politica industrială a Chinei
Politico compară noua strategie industrială a UE cu cea a Chinei, ceea ce riscă să alunge investitorii. „Politica controversată a Chinei privind asocierile în partipațiune forțate revine în forță – de data aceasta ca bază a planului general al Comisiei Europene pentru revitalizarea industriei europene”, scrie Politico.
China a obligat producătorii auto străini și alte companii să încheie parteneriate cu întreprinderi chineze, transferând know-how esențial și creând multe dintre lanțurile de aprovizionare care alimentează economia sa astăzi.
Odată un subiect tabu respins de factorii de decizie europeni, ideea de a imita succesul Chinei în transformarea într-un gigant industrial câștigă din ce în ce mai multă tracțiune ca strategie de recuperare a rămânerii în urmă față de principalii competitori.
Acum este inclusă în reglementările din Legea Accelerării Industriale – un plan condus de comisarul pentru industrie, Stéphane Séjourné – care impune companiilor străine să facă parteneriate cu firme autohtone dacă doresc să aibă acces la piața europeană.
Însă avocații și analiștii spun că transformarea politicii în realitate va fi o provocare și expune Europa acuzațiilor de ipocrizie.
„Acest lucru contravine tuturor eforturilor depuse de Europa în trecut pentru a menține această piață deschisă și … doar din punct de vedere juridic, este foarte dubios”, a declarat Niclas Poitiers, cercetător la think tank-ul Bruegel.
Ambiția nucleară a UE se pierde în fața lanțului de aprovizionare
Proiectul Comisiei pune accentul pe utilizarea energiei nucleare și hidrogen. Astfel se arată în document că viitoarele centrale nucleare, atât reactoarele mari, clasice, cât și reactoarele modulare mici (SMR), trebuie „să acorde prioritate cât mai mult posibil tehnologiilor provenite din UE”. Logica este una a „suveranității UE pe termen lung”.
Însă la ora actuală, lanțul de aprovizionare european pentru energie nucleară este doar o umbră a aceea ce a fost. O demonstrează proiectele Flamaville 3 din Franța și centrala Olkiluoto 3 din Finlanda a căror finalizare a fost întârziată cu mai mult de un deceniu din cauza întreruperilor din lanțul de aprovizionare și a erorilor inginerești.
În plus, a acorda prioritate componentelor produse în UE pentru noua generație de SMR înseamnă a ignora avansul semnificativ pe care îl au firmele americane în domeniu, precum NuScale și Terra Power în proiectarea acestor centrale nucleare.
Același lucru este valabil și pentru proiectele de producție a hidrogenului. Comisia susține că viitorul sectorului „depinde de noile electrolizoare care vor utiliza componentele predominant din interiorul Uniunii”. Însă astăzi, producătorii europeni de electrolizoare se confruntă cu costuri de producție ridicate și cu lipsa comenzilor ferme.
Dacă UE impune „cumpără local” înainte ca industria europeană se devină competitivă din punct de vedere al costurilor, riscă să încetinească însăși decarbonizarea pe care o susține că o urmărește.
Etichetele verzi nu pot ascunde costurile gri
Documentul încurajează crearea unor scheme voluntare de etichetare pentru produsele cu emisii reduse de carbon „Fabricat în UE”.
Principala țintă a etichetelor verzi este industria siderurgică. Propunerea unei etichete privind intensitatea emisiilor de carbon la fabricarea oțelului are scopul de a oferi o abordare comună a calcului emisiilor la nivelul UE. Scopul este de a permite oțelului european „verde” să aibă un preț mai mare față de oțelul „brun” importat.
Criticii spun însă că construcția unei turbine eoliene offshore necesită mii de tone de oțel. Dacă oțelul „verde” costă cu 40% mai mult decât prețul de referință pe piața globală, costul proiectelor de infrastructură va crește spectaculos.
Guvernele suedez și ceh avertizează că regula „cumpără local” va umfla prețurile la licitații și ar putea submina competitivitatea blocului comunitar. O etichetă totuși nu plătește factura la electricitate.
Se va schimba modul în care sunt analizate ajutoarele de stat
Noua reglementare IAA modifică modul în care sunt gestionate ajutoarele de stat. Un diplomat UE a declarat că „statele membre nu vor mai fi obligate să mai notifice Comisiei Europene sumele de la buget acordate pentru proiectele de decarbonizare”.
Aceasta este în realitate o concesie foarte importantă făcută economiilor dezvoltate. Această schimbare pune capăt, practic, „condițiilor de concurență echitabile” pe care s-a construit Piața Unică Europeană . Fără să mai fie obligate să notifice ajutoarele de stat, națiunile bogate precum Germania și Franța pot investi miliarde de euro în campionii lor naționali fără nicio restricție. Statele membre mai mici nu dispun însă de spațiul fiscal necesar pentru a concura în termeni echitabili.
Acest lucru va duce la o Europa cu două viteze, în care nucleul industrial al statelor din nord-vest este subvenționat, în timp ce statele din Sud și Est vor fi nevoite să cumpere bunuri scumpe „Fabricate în UE” pe care nu și le permit. Ideea este de a salva baza industrială cu costul sacrificării Pieței Unice.
Birocrația întârzie proiectele industriale
Proiectul promite să „accelereze autorizarea” unităților industriale din ramurile mari consumatoare de energie. Aceasta este o promisiune des repetată la Bruxelles. Cu toate aceasta, greutățile tehnice și locale persistă. De exemplu o uzină chimică în UE trebuie să traverseze un labirint de reglementări, să facă față protestelor locale legate de mediu și să se alimenteze de la rețele electrice fragmentate. IAA introduce în acest scop „criterii de reziliență și sustenabilitate” pentru producția cu emisii reduse de carbon, pentru a putea prioritiza aprobarea proiectelor. Dar adăugarea de „criterii” înseamnă mai multă birocrație, nu o simplificare a procedurilor.
În China, pentru ca o uzină de baterii să treacă de la proprietatea asupra terenului până la intrarea în producție poate să dureze chiar și 18 luni. În Europa, același interval de timp de obicei nu ajunge nici măcar pentru elaborarea studiului de impact asupra mediului.
Însă cea mai surprinzătoare afirmație din document este prognoza că oțelul și cimentul vor contribui cu 20% la producția economică a UE până în 2030. Aceasta reprezintă o restructurare industrială masivă.
Pentru a atinge acest obiectiv, UE ar trebui să înlocuiască furnalele sale vechi cu combinate pregătite pentru producerea de hidrogen, într-un ritm care depășește orice precedent istoric. Ar fi nevoie de mai mult hidrogen verde decât produce lumea în prezent în total.
Comisia pariază că, prin impunerea cererii, oferta o va satisface. Dar industria are nevoie de mai mult decât noi norme obligatorii. Este nevoie de energie ieftină, forță de muncă calificată și un mediu de reglementare care nu se schimbă la fiecare șase luni.
UE renunță la conceptul de piață deschisă
IAA își propune să stimuleze producția industrială la cel puțin 20% din valoarea adăugată brută a UE până în 2030, față de 14,3% în 2020, conform proiectului, obținut și de Politico.
Stéphane Séjourné, care, în calitate de vicepreședinte executiv, este cel mai înalt oficial francez din Comisie, intenționează să restructureze sectorul industrial prin inginerie inversă a societăților mixte, instituind cerințe stricte privind investițiile străine directe și copiind o altă politică chineză privind clusterele de producție.
Este o schimbare puternică față de deceniile de promovare a deschiderilor piețelor și de denunțare a transferurilor forțate de tehnologie pe care companiile europene au trebuit să le respecte pentru a avea acces la piața înfloritoare a Chinei.
La scurt timp după ce proiectul a fost difuzat pe canale informale, Comisia a amânat publicarea acestuia pentru a doua oară până pe 25 februarie, ceea ce înseamnă că unele părți ar putea fi încă modificate.
Conform IAA în forma sa actuală de proiect, investițiile străine de peste 100 de milioane de euro în „sectoare strategice cheie emergente” ar declanșa o verificare obligatorie din partea autorităților. De asemenea, investitorilor străini li s-ar interzice să dețină mai mult de 49% din acțiunile oricărei companii din UE care operează în aceste industrii sensibile.
„Unele prevederi, cum ar fi un plafon de 49% al investițiilor străine, sună ca o replică a ceea ce China sau statele din Golf au impus cu ani în urmă”, a comentat Falk Schöning, partener la firma de avocatură Hogan Lovells, specializată în verificarea ISD-urilor (investiții străine directe).
Deși anexa oficială care definește ce se clasifică drept sector emergent este încă sub cheie la Comisie, proiectul indică faptul că va cuprinde sectoarele mari consumatoare de energie, tehnologiile net-zero, cum ar fi bateriile și panourile solare, și sectorul auto.
Împreună cu asocierile în participațiune, companiile ar fi obligate să împărtășească know-how-ul „în beneficiul Union Target”, se arată în proiect, iar drepturile de proprietate intelectuală ar rămâne în mâinile companiilor europene. Investitorii străini ar trebui să se angajeze să cheltuiască cel puțin 1% din veniturile generate de asocierea în participațiune pentru cercetare și dezvoltare în cadrul UE. În cele din urmă, ar trebui să își procure 50% din necesarul de piese și semifabricate de pe piața locală.
Acest lucru creează o problemă uriașă de credibilitate, a susținut Poitiers: „Ne plângem de ani și ani de zile de cerințele impuse de chinezi pentru asocieri în participațiune”, a spus el. „Acum, practic, ne sucim și spunem: «De fapt, vrem să facem același lucru».”
China – Călcâiul lui Ahile al Europei
Pe măsură ce China și-a deschis economia investițiilor străine în anii 1980, factorii de decizie politică au instituit asocieri în participațiune forțate, în urma cărora companii europene precum Volkswagen s-au asociat cu SAIC, pe atunci puțin cunoscutul producător auto.
Schema a creat coloana vertebrală a strategiei de investiții străine directe a Beijingului. Guvernele occidentale s-au opus, dar în cele din urmă au acceptat în speranța că China se va democratiza pe măsură ce va deveni mai bogată.
Pentru companiile europene, fuziunea corporativă a fost un preț mic de plătit pentru accesul la o piață potențială imensă. A meritat, în special pentru producătorii auto germani. În punctul culminant al pieței auto în 2017, aproape jumătate din vânzările globale ale Volkswagen au mers către China.
„Am permis crearea de dependențe pentru că am crezut că vom avea întotdeauna acces la materii prime fabricate în China și că nu va exista niciodată o armă comercială”, a declarat Agatha Katz, partener la firma de cercetare Rhodium Group. „În mod voluntar, i-am oferit Chinei mai multă putere de decizie și mai mult spațiu în lanțurile noastre de aprovizionare.”
(Citește și: ”Cristian Grosu / 7 certitudini care să ne scoată pe noi, europenii, din dărâmătoarele iluzii”)
Cititi si: O industrie de stat cu profit de 2 trilioane de dolari: Surplusul comercial la bunuri manufacturate al Chinei
***
Urmărește-ne pe Google News
