Adaugă aici textul pentru subtitlu

VIDEO/ Alexandru LǍPUŞAN, CEO & Co-fondator Zitec: ”Caietele de sarcini în zona de digitalizare au ajuns o compilație a ofertelor comerciale ale celor cu care s-a discutat în etapa de consultare”

Add Your Heading Text Here

20 noiembrie, 2025

România are o problemă în zona de digitalizare a PNRR cauzată din întârzierile dramatice în publicarea caietelor de sarcini, a declarat Alexandru Lăpușan, CEO și co-fondator al Zitec.

Declarațiile au fost făcute la conferința ”Un cincinal de digitalizare – unde au ajuns Statul și Economia. Dar industria IT?”, organizată marți de Conferințele CDG la Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor a Camerei Deputaților. Transmisia video integrală poate fi văzută AICI-VIDEO-INTEGRAL_LINK.

„Avem o problemă din zona asta de PNRR din întârzieri dramatice în publicarea caietelor de sarcini. Înțeleg că echipele din instituții au fost hăituite în ultimul hal ca să scoată acele caiete de sarcini. Au reușit să o facă, cu o întârziere considerabilă și cu o calitate influențată de viteza și presiunea asta. Problema e că neexistând o corelare între momentul în care pui caietul de sarcini cu adevărat în piață, faci licitația, mai trece timpul de contestație, ce să vezi: jalonul de finanțare nu s-a mutat. Și, prin urmare, ai pierdut și timp prin procedura mai rigidă, a mai venit și cineva rău intenționat și a depus poate o contestație abuzivă (…) Deci e foarte important să putem să facem un management al termenelor mai bun și asta se întoarce și la abordarea despre ce punem în caietul de sarcini”, a declarat Alexandru Lăpușan.

Potrivit acestuia, caietele de sarcini sunt o compilație a ofertelor comerciale a celor cu care s-a discutat în etapa de consultare.

„Practic se cere un produs care nu există în piață. Ceea ce, din prima, oricine ar fi câștigătorul, duce într-o zonă în care trebuie să coafeze un pic lucrurile pentru că el nu are produsul concurentului lui și trebuie să zică cumva că face acum și funcționalitatea respectivă”, a mai precizat el.

Redăm în continuare principalele declarații:

Fără PNRR, șansa să abordăm măcar discuția de digitalizare, într-un mod serios, nu exista. Pe de altă parte vedem un nivel de absorbție foarte mic, erau foarte mulți bani și dacă ne uităm la ce mai credem că o să livrăm, nu sunt foarte multe lucruri.

Mai avem o șansă a unor fonduri suplimentare. Avem această decizie de la ECOFIN, mai primim 10,7 miliarde (de euro prin PNRR), să sperăm că între timp poate executăm lucrurile mai bine.

De aceea, cred că este critic să ne uităm la ce modificăm repede? Pe termen scurt am putea totuși să facem. Unele poate sunt fezabile, unele poate nu. Dar dacă nu livrăm considerăm că pierdem încă o generație de digitalizare.

O să enumăr câteva dintre probleme. Sunt de acord că, până la urmă, invitația pe care ne-ați făcut-o, dl. Mihaiu, în care să mergem și să avem modificări pe legile care într-adevăr afectează, este corectă. Însă cred că e important să înțelegem efectele pe care modul curent de lucru le introduc în sistem, pentru că pe alea trebuie să le combatem – nu schimbăm legea de dragul de a o schimba.

Avem o problemă din zona asta de PNRR din întârzieri dramatice în publicarea caietelor de sarcini. Înțeleg că echipele din instituții au fost hăituite în ultimul hal ca să scoată acele caiete de sarcini. Au reușit să o facă, cu o întârziere considerabilă și cu o calitate influențată de viteza și presiunea asta. Problema e că neexistând o corelare între momentul în care pui caietul de sarcini cu adevărat în piață, faci licitația, mai trece timpul de contestație, ce să vezi: jalonul de finanțare nu s-a mutat. Și prin urmare tu ți-ai propus să faci de la alfa la omega, ai pierdut și timp prin procedura mai rigidă, a mai venit și cineva rău intenționat și a depus poate o contestație abuzivă și vine cel care iată este minunatul câștigător al licitației (la autoritatea publică): ’felicitări, ați câștigat licitația și trebuie să faceți în 3 luni ceea ce v-ați angajat în licitație că faceți în 6’. ’Păi noi am ofertat pentru 6 luni’. ’ Aia e, trebuie să faceți în 3’. Ăsta este un lucru care se întâmplă acum și nu e corect. Problema nu e săracul furnizor privat, ci cum credem că poate să iasă proiectul ăla bine și să iasă la un nivel de calitate bun. Adică să avem o cheltuire bună, eficientă, a acelui ban public dacă se face în jumătate din timp dacă toată lumea a căzut de acord că se face în 6. Deci e foarte important să putem să facem un management al termenelor mai bun și asta se întoarce și la abordarea despre ce punem în caietul de sarcini.

Dacă ne dorim să facem platforme faraonice și proiecte de genul acesta, trans-instituție, este foarte greu ca astea să aibă un volum mic de muncă. Deci prin urmare e mult de analizat. O să am un caiet de sarcini vag, intru în licitație, câștigă cineva și după vine etapa de analiză, în care discutăm, defapt de la zero uneori, cam ce trebuie să se facă. În parametrii caietului de sarcini. Dar cu o libertate mult mai mare. Păi iar nu e normal să se întâmple lucrul acesta.

Soluția ar fi să reducem scopul proiectelor, în loc să facem proiecte faraonice, platforme naționale – cum puncta și colegul de la Essensys – care dovedit nu au funcționat niciodată în România. Când un proiect costă zeci, sute de milioane de euro, vă garantez că nu o să funcționeze, nu o să îl punem în practică. Mai bine rezolvăm probleme mai mici, fluxuri mai mici.

Da, tot timpul putem spune că ’în lipsa acelei platforme nu pot să fac nimic’. Dar totuși se pot face, se găsesc soluții și cred că dacă ne orientăm pe o gândire similară cu modul de lucru din IT, avem șanse mai mari să livrăm. Chestii mai mici care dau efecte imediat, care îmbunătățesc viața cetățeanului. Vom eficientiza și frumusețea platformei ulterior. Altfel rămânem orientați către platforme mari, perfecte, extraordinar de complexe, care tot timpul sunt gândite prost și livrate prost.

Faptul că poți depune contestații cu rea-intenție și să faci un abuz de drept ca să mai întârzii o licitație, care deja e strânsă de un jalon de finanțare. Păi ar trebui să existe și un pic de răspundere pentru companiile care fac asta.

Lipsa instrumentelor pragmatice la care furnizorul poate apela în cazul abuzului după câștigarea licitației. Vă dau un exemplu: câștigi licitația cu o soluție tehnică, iar în prima întâlnire beneficiarul îți spune ’nu o să ți-o accept niciodată’. Nu contează că ai câștigat o licitație și că spui că respecți tot ce scrie acolo. Ce poți să faci atunci, ca să nu te alegi cu un aviz negativ, cu niște probleme în zona asta. Te duci, din pământ, din iarbă scoți o altă soluție și încerci să convingi să ți-o accepte. Pe banii tăi, pe timpul tău. N-ai ce să faci. Dacă ajungem în instanță ai luat avizul și te mai lupți nu foarte mult.

Caietele de sarcini sunt o compilație a ofertelor comerciale a celor cu care s-a discutat în etapa de consultare. Practic se cere un produs care nu există în piață. Ceea ce, din prima, oricine ar fi câștigătorul, duce într-o zonă în care trebuie să coafeze un pic lucrurile pentru că el nu are produsul concurentului lui și trebuie să zică cumva că face acum și funcționalitatea respectivă.

Clarificarea nevoilor și obiectivelor încă de la nivelul caietului de sarcini numeric. Sunt inclusiv licitații la care beneficiarul nu răspunde la întrebări fundamentale legate de caietul de sarcini – am nevoie de un streaming video și sunt întrebat care este volumul de streaming pentru care trebuie să ofertez și răspunsul vine ’nu răspundem’. Poți să participi în licitație, să faci o contestație. Nu e normal să nu existe acolo mecanisme prin care cei din organizația beneficiarului ce face asta să fie trași la răspundere.

Criteriile de selecție au în continuare verificări foarte mici. Dacă nu intri în licitație nici nu poți să o contești. Dar cum să intri în licitație când autoritatea centrală pune un criteriu de cifră de afaceri pe care îl satisfac doar fix alea 3 firme din domeniul ales.

Ar trebui ca această etapă de consultare reală cu piața să fie mai degrabă obligatorie decât opțională. E o șansă pentru echipele beneficiarilor să se și educe în acele discuții. Ok, am înțeles că ăsta e nivelul, nu putem să îi schimbăm peste noapte. Dacă ei chiar au o consultare reală în piață mai adună una-alta, mai vorbesc, mai pun întrebări – eu zic că ies mai bine echipați în urma acelor discuții decât dacă ies ei direct cu caietul de sarcini fără să discute cu nimeni.

Procesul decizional din partea instituției, beneficiarilor, mai ales în zona unor instituții… Nu există un proces decizional transparent. Îți vin hârtii, nici nu poți să vorbești, nici nu ai cu cine să te consulți, e foarte complicat atâta timp cât procesul decizional în legătură cu o licitație nu este clar.

Aș ieși din zona asta legată de PNRR și m-aș duce în ce s-a discutat în rest, în această abordare etatistă, nepractică și aș zice pe alocuri și neprofesionistă. Statul cred că nu ar trebui să caute experți sau programatori. Am vorbit foarte mult despre ’luăm programatorul’, ’luăm consultantul’… Gândirea asta că eu rezolv o problemă dacă îmi iau oameni și arunc către ea (cu ei) nu funcționează tot timpul în IT. Problemele complexe au nevoie de echipe complexe ca să le rezolve. Nu e un om providențial care vine și rezolvă el tot. Asta nu poate fi construită ușor într-o companie și cred că e imposibil să fie construită într-o instituție. Atunci trebuie să am un minim, o cunoștință generală ca să pot să-mi dau seama cine e un consultant bun, cum îl selectez, și mai departe consultantul să fie cooptat pe tot parcursul implementării și chiar în etapa de recepție pentru că e mai bine echipat să pună întrebările potrivite. Evident, presupunem că îi găsim pe ăia corecți și că și pe partea beneficiarului e corect… Vorbim într-o lume ideală. Dacă plecăm de la ideea că toți sunt hoți oricum nu mai are…

Întrebare Radu Mihaiu: Întrebarea este cum selectăm acei consultanți care sunt corecți și care nu pot fi acuzați după aceea că au interese? Asta este cea mai dificilă parte în zona de achiziții publice din partea instituțiilor publice. Altfel toată lumea va spune consultantul meu este cel mai corect din lume și va indica una din cele 3 firme de care spuneați dvs. pt că… 15 milioane de motive.

Răspuns:

Este un subiect într-adevăr valabil. Dar este importantă treaba asta, să înțelegem că nu poți să faci o digitalizare cu 1 expert sau cu 1 consultant. Ai nevoie de echipe care au în spate procese, investiții, echipe care investesc în învățarea și utilizarea de tehnologii noi. Este ceva foarte greu de construit în cadrul unei instituții de stat și nu cred că ar trebui să ne propunem să facem asta. Scopul proiectelor ăsta al trebui să fie: nu livrăm platforma cu aceste funcționalități neapărat, ci schimbăm acești KPI care impactează viața cetățeanului. Pe ăștia nu prea îi vezi în caietele de sarcini. Vreau ca acele fluxuri să aibă loc doar online și vreau să dureze maxim 24 de ore fluxul respectiv. Dă-mi o soluție care să livreze asta. Dar noi vorbim despre ’trebuie să aibă câmpurile astea’, digitalizăm ce există în spate pe hârtie, punem în cerințe… și ies niște softuri mamut care din momentul în care vor ieși pe ’poarta fabricii’ deja sunt perimate pentru că implementează niște fluxuri care sunt perimate.
Împărțirea în soluții mici ne-ar ajuta și pe zona de bugete. Dacă am sparge problemele în probleme mai mici am putea să avem și bugete mai mici, iar de aici vine o simplificare pe tot fluxul acesta și eu cred, din experiența mea pentru că asta facem și în mediul privat, împărțind în proiecte mai mici îți cresc șansele de succes. Cu cât e mai complexă problema, cu cât e mai stufoasă, cu cât ai mai multe zeci de oameni la masă – de la beneficiari la furnizori – cu atât ineficiența va fi mai mare, iar șansele de succes scad.
Asta ar fi principala idee, pe lângă legea de achiziții publice. Avem nevoie să ne alegem niște bătălii mai mici, de niște victorii. Cetățenii au nevoie de niște victorii, mici, că ne-am bucurat atât de mult când… Ok, dau click în Ghișeul.ro dar apoi tot pe site-ul MAI ajung și îmi iau certificatul respectiv. Dar m-am bucurat și pentru ăla, pentru că m-a scutit de niște drumuri. Ce frumos ar fi să mai avem încă vreo 50 de victorii de genul ăsta. Deci nu proiecte faraonice, ci niște proiecte mici.

Comentariu Radu Mihaiu: O problemă majoră în administrația publică nu este că nu există mecanisme pentru a opri acele contestații rău-voitoare. Există mecanisme. Problema e că administrația publică, de multe ori, nu le folosește. Am văzut eu personal, la prima mână. Contestă cineva o licitație, pierde contestația licitației, iar administrația publică nu execută garanția. Asta înseamnă că data viitoare acel om va contesta încă odată, pe gratis. Garanția fiind ceva semnificativ, 1% dacă nu mă înșel din valoarea licitației. Nu îți permiți să contești degeaba ceva când poți să pierzi 1% din valoarea licitației.