Integrarea muncii nedeclarate ar crește cu 30% numărul de salariați și ar aduce bugetului 18,7 mld. lei anual. Cum este evitată fiscalizarea muncii

Numărul de salariaţi ar putea creşte cu până la 30%, ajungând la 7,44 milioane, prin integrarea lucrătorilor din economia nedeclarată, conform unei analize realizate pentru Blocul Național Sindical (BNS). Încadrarea prin contract a unui milion de persoane care lucrează în munca nedeclarată ar genera un plus anual de 18,7 miliarde de lei la bugetul de stat, arată autorii studiului ”Dependenţa economică. Criterii de identificare a raportului juridic de muncă. Când lucrătorii dependenţi devin subiecte ale legislaţiei muncii”.

Munca nedeclarată pare să fie mult mai mare decât cea estimată de INS – 700.000 de persoane -, pornind de la ipoteza că rata de ocupare a forței de muncă din România (raportată la populația în vârstă de muncă) ar trebui să fie și în România spre nivelul mediu al Uniunii Europene (75% și nu circa 67% cum este în România), și în line cu alte state precum Polonia sau Bulgaria.
Ceea ce înseamnă că există un bazin suplimentar de încă un milion de persoane, din care o parte semnificativă ar putea presta muncă nedeclarată, și prin urmare neimpozitată, este una dintre concluziile analizei.

Cauza: chiar începând de la nivelul salariului mediu brut pe economie, constatăm că pentru angajații care au stabilit ca principal criteriu „mai mulți bani în mână”, toate formele alternative sunt mai avantajoase, ca sume care revin net, față de CIM: +6,1% în cazul PFA, +21,5% în cazul micro, +24,26% SRL – spun autorii studiului.

Munca nedeclarată reprezintă în fapt muncă prestată, dar neimpozitată și există o corelație între procentul record al sub-ocupării forței de muncă și golul de TVA, respectiv suma pe care ANAF ar trebui să o colecteze și nu o colectează din TVA, aflată în România la un nivel de peste patru ori mai mare decât media UE.

Studiul subliniază că sarcina fiscală generală a muncii, care este ridicată şi afectează în special salariile mici, este un factor ce încurajează munca nedeclarată.

O posibilă cauză a uriașului bazin potențial de muncă nedeclarată este reprezentată de fiscalitatea excesivă prin prisma contribuțiilor de asigurări sociale obligatorii, inclusiv la nivelul salariului minim, ceea ce conduce la concluzia că munca nedeclarată (evaziunea) este realizată pentru venituri de natură salarială mici, dar multe, și reprezintă o proporție semnificativă de impozite și contribuții lipsă la buget.

Pentru munca declarată dar incorporată, există și pot fi folosite ca vehicule, pentru venituri brute lunare începând chiar de la salariul mediu brut pe economie și până la de 10 ori salariul minim brut și peste, așa numitele optimizări prin MICRO/SRL.

Concluzii principale:

• fiscalizarea muncii influenţează forma contractuală a relaţiilor de muncă, încurajând transformarea acestora în relaţii comerciale.

• pragul ridicat al microîntreprinderilor a favorizat transferul veniturilor salariale în venituri comerciale.

Supraimpozitarea prin contribuții generează distorsiuni în economie

1.Supra-impozitarea prin contribuții are implicații grave în economie și descurajează angajările formale, iar încercarea de evitare a acestei poveri conduce la stimularea muncii “la negru” sau a muncii sub-declarate.

• Contribuțiile de asigurări sociale reprezintă cea mai mare pondere la formarea veniturilor curente, observând o inflexiune după anul 2022, când și-au reluat creșterea (ca pondere). Maximul ponderii în ultimii 5 ani a fost de 38,97% în 2020 (an recesionist, afectat de pandemie și arătând o dinamică mai accentuată a scăderii impozitului pe profit în urma restrângerii activității economice), iar după minimul din 2022, de 34,12% trendul ascendent a fost reluat, până la 35,74% din venituri curente în 2024).

• Situația de fapt determină dezechilibre pe piața forței de muncă și scăderea competitivității la nivel internațional, inclusiv tentația spre alte forme de fiscalizare a altor venituri din muncă.

2. Impozitul pe salarii și venit reprezintă o pondere semnificativă în veniturile fiscale, în ultimul an de analiză ajungând la ponderea maximă în perioada analizată (de 16,81%), ceea ce este semnificativ mai scăzut decât contribuțiile de asigurări, dar este tot aferent impozitării muncii, cu aceleași consecințe negative asupra forței de muncă.

3. Impozitul pe profit are o contribuție modestă la formarea veniturilor bugetare, în 2024 reprezentând abia 12,3% din veniturile fiscale, respective 6,78% din veniturile curente, ceea ce demonstrează existența unei presiuni fiscale mult mai scăzută asupra capitalului, prin prisma impozitului pe profit, decât asupra angajaților. Aceasta poate genera distorsiuni în economie, și un stimul spre o eventuală migrare a veniturilor spre forme mai puțin impozitate (PFA, dividende), respectiv aplicarea de strategii de optimizare fiscală.

Toate formele alternative sunt mai avantajoase pentru a rămâne cu mai mulți bani în mână”

Chiar începând de la nivelul salariului mediu brut pe economie, constatăm că pentru angajații care au stabilit ca principal criteriu „mai mulți bani în mână”, toate formele alternative sunt mai avantajoase, ca sume care revin net, față de CIM: +6,1% în cazul PFA, +21,5% în cazul micro, +24,26% SRL:

În cazul unui al doilea prag (dublul salariului mediu brut), pe măsură ce veniturile de natură salarială încorporate urcă dinspre salariul mediu brut spre dublul acestuia, crește atractivitatea PFA și MICRO (cel mai mult MICRO), cu alte cuvinte scade sarcina fiscală, și rămâne atractivă, din punctul de vedere al banilor în mână, situația SRL-urilor:

Ipoteza verificată de analiză – fiscalitatea excesivă a muncii încurajează migrația către impozitarea muncii sub forma „capitalului”

În România, contribuțiile sociale obligatorii (în condițiile unei cote reduse de impozit pe venit, de 10%), transformă fiscalitatea muncii într-una excesivă, de natură să încurajeze migrația către impozitarea muncii sub forma „capitalului”, demonstrează analiza.

Nivelul contribuțiilor de asigurări sociale din România este unul dintre cele mai mari la nivelul statelor OECD (non-OECD) este extrem de sugestivă, ponderea contribuțiilor sociale în veniturile curente bugetare fiind de 37,3% în România față de 24,3% media OECD, ceea ce reprezintă un obstacol semnificativ pentru o ocupare optimală a forței de muncă, și prin urmare, un factor favorizant al muncii nedeclarate.

Datele Eurostat, centralizate în decembrie 2024 pentru 2023, arată că în ceea ce privește rata participării forței de muncă, România se plasează pe penultimul loc în Uniunea Europeană, cu o rată de 66,8% (Italia se plasează mai jos, cu 66,7%, Bulgaria are o rată de ocupare de 73,9%, Polonia 74,5%), cel mai ridicat nivel fiind în Olanda (85,5%), iar media Uniunii Europene fiind de 75%.

Dacă rata de participare a forței de muncă ar urca în România de la 67,1% la media UE (de 75%; 17 state sunt peste medie, iar 5 foarte aproape de medie, sub aceasta), populația activă s-ar majora de la 8,2 milioane de persoane la 9,19 milioane de persoane, deci, în plus, aproape un milion de persoane în vârstă de muncă (15-64 ani, conform Biroului Internațional al Muncii).

Care ar fi ponderea

Autorii au calculat Facem precizarea că potrivit terminologiei folosite în mod curent de Institutul Național de Statistică, patronii și lucrătorii pe cont propriu sunt însumați categoriei lucrători independenți. Aceștia sunt „persoane ocupate care își desfășoară activitatea în propria unitate (afacere), distincția dintre cele două nefiind dată de forma de organizarea juridică (societate comercială, persoană fizică autorizată) ci de utilizarea (în cazul patronilor) sau neutilizarea (în cazul lucrătorilor pe cont propriu) a muncii salariale”. „Altfel spus, patronul este un lucrător pe cont propriu care are cel puțin un salariat”14, iar PFAul este considerat lucrător pe cont propriu dacă nu utilizează munca salarială. Deci, potrivit acestei definiții, acționarul micro-întreprinderii, entitate care are obligația să aibă cel puțin un salariat cu normă întreagă pentru a beneficia de acest statut, al impozitării pe cifra de afaceri, este considerat în statisticile privind ocuparea forței de muncă drept lucrător independent.

Pe baza acestor date și a altora, ne propunem să determinăm în ce măsură cuantifică raportările curente al INS munca informală (parțial fiscalizată) sau nedeclarată, deci nefiscalizată, pe lângă cele un milion de persoane în vârstă de muncă, care nu ar fi cuprinse în rata de participare a forței de muncă, în ipoteza în care rata de participare ar trebui să fie spre media Uniunii Europene.

România, țara UE unde unde se apelează în cea mai mare măsură la transformarea raporturilor salariale în comerciale

Analiza conține și o comparație cu ceea ce se întâmplă în Polonia, Bulgaria sau Estonia.

Cazul special al Estoniei

Estonia a fost aleasă întrucât, potrivit clasamentelor internaționale la nivelul OECD10, în 2024, pentru al 11-lea an consecutiv, a fost apreciată ca având cel mai bun cod fiscal, fiind prima în clasamentul indicelui competitivității fiscale, menționează autorii studiului.

Sistemul fiscal din Estonia are patru „motoare” pozitive, care îl fac competitiv:

• 1. 20% impozit pe profitul companiilor, aplicat doar pentru profiturile distribuite.

• 2. Cotă unică de 20% pe venitul persoanelor fizice, și care nu se aplică și dividendelor încasate.

• 3. Taxele pe proprietate se aplică doar la valoarea terenului (mai degrabă decât la valoarea bunurilor imobile și a capitalului).

• 4. Are un sistem fiscal teritorial care scutește 100% de impozit intern profiturile obținute în străinătate de corporațiile naționale, cu puține restricții.

• 5. Din 2025, cota de impozitare a veniturilor și profitului companiilor s-a majorat de la 20% la 22%.

Motivul introducerii Estoniei în analiza comparativă regională:

• Acest sistem fiscal competitiv a făcut ca Estonia să înregistreze în 2024 un deficit bugetar de doar 3% și are a o datorie publică de doar 23,2%.

• Pentru comparație, deficitul bugetar al României, care nu apare în acest clasament, este de aproape 8,7% în 2024 iar datoria publică a depășit 53% din PIB.

• De asemenea, Estonia are o rată a participării forței de muncă de 81,6% (peste media europeană) și un GAP de TVA de 6% (sub media Europeană), în timp ce în cazul României este viceversa: ocuparea forței de muncă este în jur de 67% din populația în vârstă de muncă (la coada clasamentului, alături de Italia), în timp ce GAP-ul de TVA este de peste 4 ori mai mare decât media Uniunii Europene.

Taboul comparativ al celor trei țări analizate – ce spun diferențele de fiscalitate

Diferențele „flagrante” de structură

„Aceste elemente, care subliniază diferențe flagrante în structură, față de alte state europene, ne fac să privim mai atent în prezentul studiu factorii și dimensiunea specifice naționale care conduc la o astfel de structură”, arată autorii studiului.

• Având în vedere procentul de 34% pe veniturile provenite din capital în România, apare în mod evident că o parte semnificativă din veniturile foarte mari din muncă se impozitează în România sub forma raporturilor comerciale (raportat la Uniunea Europeană) mai degrabă decât sub forma contractelor individuale de muncă.

• Ponderea de 34% ca și componentă a impozitului pe venit provenită din impozitul pe veniturile din capital este cea mai mare din Uniunea Europeană, următoarea pondere, de 18,3% înregistrându-se în cazul Croației și apoi Cehia (14,4%).

• Și ponderea încasărilor din impozitul pe venitul din salarii este printre cele mai reduse: ponderea în cazul României este de 54,6% (date din 2022), ponderi mai mici înregistrând doar Polonia (41,1%, dar care are o componentă semnificativă din impozitul pe venit încasat de pe urma activităților independente, respectiv 35,6%), Grecia (50,2%) și Italia (53,7%). România și Italia au cel mai scăzut nivel de ocupare al populației în vârstă de muncă, din Uniunea Europeană.

• Ponderea în impozitul pe venit al încasărilor din veniturile salariale și din activități independente reprezintă în România 59,8%, în Italia 67,8% iar în Grecia 65,2%, de unde rezultă că România are cea mai scăzută pondere de formare a impozitului pe venit cumulat din contribuția salariaților și a activităților independente, din Uniunea Europeană.

Cei mai importanți factori ce conduc la acest specific național al structurii:

• Sub-ocuparea forței de muncă din România, ca motiv pentru ponderea de doar 54,6% a impozitelor aferente salariilor, în total impozitelor pe salarii și pe venit. Cu alte cuvinte, munca nedeclarată;

• Favorizarea muncii nedeclarate prin nivelul excesiv al contribuțiilor de asigurări sociale din România, dar și prin distorsiunile în ceea ce privește politica salariului minim pe economie, privit mai degrabă ca un instrument de fiscalizare, și nu ca unul de dezvoltare economică;

• Favorizarea încorporării veniturilor din muncă, prin modificări dese și, în unele cazuri apreciabile drept „bizare”, în special în ceea ce privește creșterea plafonului de impozitare pentru micro-întreprinderi, care atins un maxim de 1.000.000 de euro cifră de afaceri între 2018-2022;

• La nivelul PFA, deși așa cum am arătat asigură un venit net semnificativ mai mare decât în cazul CIM (în special din cauza fiscalizării excesive a muncii), observăm totuși că ponderea în impozitul pe salarii/venit a componentei „impozit pe venit din activități independente” nu este flagrant diferită față de numărul PFA raportat la efectivul de salariați din economie: ponderea PFA raportată la efectivul de salariați din economie este 7,5%, iar impozitul pe veniturile din activități independente a reprezentat în 2022 o pondere de 5,2% din totalul impozitelor pe salarii și venit.

(Citește și: Liderul BNS: Anul 2025 va fi unul dureros, cu creșteri de taxe și tăieri de cheltuieli)

****