VIDEO/ Adrian Marinescu, Managerul Institutului Național de Boli Infecțioase ”Prof. Dr. Matei Balș”: „Prevenția în programele HIV ar putea salva și bani și vieți, dar lipsește finanțarea concretă”

5 martie, 2026

Programul național HIV din România a costat peste 500 de milioane de lei în 2025 pentru aproximativ 16.000 de pacienți, însă prevenția și monitorizarea pacienților nu sunt incluse în finanțare, a declarat Asist. Univ. Dr. Adrian Marinescu, managerul Institutul Național de Boli Infecțioase ”Prof. Dr. Matei Balș”.

Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței CDG ”„Programele de sănătate – sursă de securitate națională”, organizată în 4 martie 2026 de CursdeGuvernare.ro la Parlamentul României – în parteneriat cu Comisia pentru buget și Comisia de Sănătate din Senat – înregistrarea integrală poate fi văzută AICI-LINK.

Prezentarea susținută la conferință poate fi descărcată AICI.

Marinescu a atras atenția asupra necesității introducerii profilaxiei pre-expunere (PrEP) pentru persoanele cu comportamente la risc, care ar necesita tratament pentru aproximativ 1.000 de pacienți în primul an. El a subliniat că, fără alocări bugetare clare, programele rămân doar pe hârtie, deși prevenția ar putea reduce costurile și riscurile pe termen lung.

„Programele de sănătate sunt un element de securitate națională – o populație sănătoasă previne efecte majore asupra societății și economiei. România are medicamentele necesare, dar trebuie să investim și în prevenție, nu doar în tratament”, a spus Marinescu.

Redăm în continuare principalele declarații:

Aș începe cu un exemplu mai mult decât concret, apropo de programele de sănătate. De exemplu programul HIV – și aici mă uit un pic spre finanțiști, să văd ce părere au. Pentru că este un program național de sănătate care e scump pentru România – înseamnă din păcate o sumă mare de bani și până la urmă numărul celor care sunt în acest program e un număr mic dacă e să compari, nu știu, în raport cu pacienții care au de exemplu hepatită virală. Adică avem în momentul de față în acest program aproximativ 16.000 de pacienți, iar finanțarea doar pentru anul 2025 a depășit 500 de milioane de lei. Și a depășit bine aceste această sumă.

Foarte interesant e că programul nu-i o soluție integrată. Acum, asta e partea mai puțin plină a paharului. Pentru că aș avea nevoie ca, în afară de programul de tratament să mă gândesc la prevenție, și aș avea nevoie ca evaluarea și analizele care monitorizează pacientul să intre tot în program și să nu fie separat luate de către spital.

Concret, dacă ar fi să mă gândesc la soluția pentru acel program, și la fel e și pentru restul programelor naționale, costurile ar crește destul de mult. Dar așa cum discutam mai devreme, prevenția ar trebui să însemne până la urmă o cheltuieli pe moment, dar un rezultat mult mai bun după.

Am făcut și niște calcule, apropo de programul de HIV și de profilaxia pre-expunere, adică prep, care practic se referă la situația în care previi infectarea cetățeanului care are un comportament la risc – un calcul îmi spune că nu e imposibil, nu e atât de greu, chiar dacă aparent cei care sunt cu comportament la risc sunt în număr mare în România – dacă ne uităm la ce ne spun statisticile europene am putea să realizăm destul de ușor… De exemplu, România ar avea nevoie în primul an de profilaxie pre-expunere probabil de tratamentul pentru aproximativ 1000, poate un pic peste 1000 de pacienți, de fapt de cetățeni care devin pacienți în acest fel, și în următorii ani ar mai crește ceva numărul – pentru că ar rămâne cei care erau și în primul an și care ar lua practic un tratament cronic și s-ar mai adăuga.

Deci nu ar fi ceva imposibil și s-ar putea realiza dar acuma vine întrebarea pentru… apropo de discuția cu bugetul: oare dacă gândim această profilaxie pre-expunere acum, în martie, avem și șanse să fie o bugetare pe măsura? Pentru că dacă te duci să vorbești cu Ministerul îți spune: da foarte bine, începeți prep-ul, să-l faceți de mâine… Eu chiar am avut o astfel de inițiativă cred că anul trecut. Iar Ministerul mi-a zis: da, începem cu prep-ul, pilot… M-am gândit pe urmă, după ce am plecat foarte fericit și liniștit, și m-am gândit pe urmă: bun, și care e suma? Care e finanțarea separată în raport cu prep-ul dacă eu încep? Adică altfel spus: dacă primesc aceeași bani n-am cum să fac prep așa cum ar trebui, adică profilaxie pre-expunere.

Deci întrebarea ar fi, către cei care practic construiesc bugetul, dacă chiar ne așteptăm să avem o profilaxie așa cum scrie în strategia clară pentru HIV, așa cum e promisiunea europeană și așa mai departe. Aici e doar un exemplu.

Pentru că, altfel, dacă mă uit la partea plină a paharului, România a făcut foarte mult în ceea ce privește managementul pacientului cu HIV și nu sunt subiectiv. Chiar spun că e un exemplu pentru orice țară din Europa, din toate punctele de vedere putem discuta oricând cu argumentele pe masă. Ce lipsește este exact ce discutam mai devreme: povesteam mai devreme cum e cu statutul de persoană asigurată/neasigurată… Eu cumva încerc să mă gândesc echilibrat și la mijloc… Și cetățeanul care plătește asigurări de sănătate are toate drepturile și ar putea să își pună întrebarea de ce nu plătim toți, și cel care nu poate să plătească și ar putea să reprezinte un risc pentru ceilalți, pentru că i-a infecta dacă de exemplu are virusul HIV.

Deci eu cred că trebuie ca lucrurile să fie într-un anumit echilibru și aici ar trebui, în primul rând, o analiză clară așa încât să stabișeti cine poate sau nu să plătească acele asigurări. Pentru că sunt și situații ciudate când oamenii ar putea să plătească și nu o fac – pentru că nu au venituri declarate… sunt multe lucruri de spus. Sunt oameni care vin să-și ia ajutorul de handicap cu nu știu ce mașină… etc. Adică sunt situații ciudate în România, dar nu înseamnă că nu sunt cazuri sociale, oameni care nu au cu ce să plătească.

Problema e că legislația nu se duce în final în practică. La fel cum se întâmplă și cu prep-ul, care pe hârtie este foarte bun sau bine documentat dar în practică lipsește cu desăvârșire. Defapt, dacă mă gândesc la profilaxia pre-expunere făcută din fonduri oficiale, nu există. Sunt doar niște variante prin ONG-uri, le-am derulat și noi.

Dar în concluzie aș vrea să spun 3 lucruri. În primul rând că ar trebui ca finanțarea să fie cu niște pași concreți. Pentru aceste programe… și așa cum eu am dat exemplul programului de HIV și oricând cei care lucrează și cei care coordonăm programul am putea să punem totul pe hârtie, mai mult decât concret, că altfel sună frumos, dar cu practica e mai greu… Deci nu știu cum s-ar putea face. Aici nu sunt foarte optimist, apropo de profilaxia care să se facă începând din… când o să fie bugetul, aprilie… Dacă o să discutăm în vară eu mă întreb care e suma concretă, de unde e finanțarea în plus.

În al doilea rând, programele de sănătate într-adevăr înseamnă securitate națională, chiar dacă în aceste zile noi prin securitate înțelegem altceva și fiecare se poziționează strategic la nivel de țară… Dar programele de sănătate, cele naționale, ar trebui să joace un rol extrem de important pentru că asigură securitatea. Dacă n-ai o populație care să fie sănătoasă, cred că nu poți să faci mare lucru cu nimic. Mai ales că este interesant că în momentul în care oamenii transmit, dacă vorbesc de bolile contagioase întotdeauna în istorie, dacă ne uităm, așa s-a întâmplat – practic acele boli care s-au transmis nu mai că au decimat populațiile, dar au creat niște deservicii atât de mari încât oricât te-ai chinui pe urmă să îndrepți nu ai ce să mai faci.

Iar în al treilea rând, apropo de medicamente, e interesant că în România suntem în momentul în care avem medicamentele europenilor, la hepatita C, la infecția HIV, dar avem doar tratamentele. Deci noi ne focusăm doar pe tratament. Dar la partea de prevenție, nu neapărat că nu vrem s-o facem. Ci probabil că nu suntem conștienți că trebuie să fie o finanțare mai bună și iarăși foarte important, nu prea ne dăm seama ce înseamnă ca definiție prevenția. Pentru că a face prevenție înseamnă să cauți, să testezi.

Eu aveam de exemplu în slide, vă spun doar ca cifre: de exemplu la infecția HIV, în modul de față, teoretic în 2025 am avut mai puțin de 700 de pacienți nou diagnosticați. 672 statistic vorbind, doar că nu e real pentru că numărul e mai mare. Cei care nu sunt diagnosticați și au infecția sigur vor transmite, pentru că au comportamentul la risc și atunci mă aștept ca în anii următori…

Bine, am varianta să ies bine în statistică și atunci să-mi fac o finanțare de program pe o variantă nerealistă sau să mă duc spre o testare care să fie acoperitoare și care la un moment dat să îmi stabilească care sunt pacienții cu hepatită B, C, HIV, sifilis și așa mai departe. Deci eu militez pentru varianta legată de prevenție care va duce într-un timp destul de scurt, probabil 10 ani, la o economie foarte clară și aici dacă ar fi cei care se ocupă de Finanțe, probabil și-ar da seama că, în 10 ani, ar vedea și pe hârtie că lucrurile stau mai bine. Dar rămân optimist totuși că se poate face.