Contrar celor vehiculate în plan mediatic, salariile bugetarilor din România nu reprezintă o gaură în PIB atât de mare pe cât se pretinde. Într-un clasament al țărilor UE, România ocupă locul 19 din 27 în privința părții din PIB ce revine angajaților la stat din Produsul Intern Brut. Mai mult, cota de 10,6% reprezintă numai 90% din media europeană în materie, potrivit celor mai recente date făcute publice de Eurostat. Problema cea mare apare la raportarea salariilor angajaților la stat față de veniturile bugetare.
Cheltuielile cu salariile bugetarilor în UE
Pentru a forma o idee asupra uzanțelor europene, menționăm că pe ”podium” se situează:
- Danemarca (19,3%)
- Cipru (15,6%)
- Suedia (15,4%)
- Finlanda (14,9%)
- Malta (14,5%)
- Portugalia (13,7%)
La polul opus, pot fi întâlnite:
- Germania (7,3%)
- Slovacia (7,8%)
- Luxemburg (7,9%)
- Polonia (10,2%)
- Ungaria (11,2%)
De altfel, țara noastră se plasează pe locul 6 din 10 în așa-numita categorie NMS 10, care include noile state membre incluse anterior în Blocul Estic, cu 98% din media NMS 10.
Problema: salarii prea mari la venituri bugetare atât de mici
Lucrurile se schimbă, însă, atunci când se face raportarea remunerării angajaților la stat la veniturile bugetare. La acest indicator, România urcă până pe locul 9 în UE 27 și ocupă locul trei în NMS 10, cu o pondere de 33%. Campioana UE este Cipru (38,6%).
Cea mai econoamă țară se dovedește a fi, din nou, Germania, cu doar 16,6%.
Explicația acestei reașezări constă în veniturile bugetare foarte reduse după standardele europene, ușor deasupra pragului de 30% din PIB, comparativ cu peste 40% în aproape toate celelalte state UE.
Practic, în încercarea de a fi un stat social, România adună bani după model american (fără a avea eficiența de acolo) și oferă (fără acoperire în posibilitățile reale) beneficii apropiate de cele din Europa Occidentală, desigur, păstrând proporțiile date de puterea de cumpărare. Aceasta este situată la 46% din media UE.
Tăierea salariilor ne-a detronat din poziția de lider al bugetarilor estici
Indicatorul unde eram pe cea mai înaltă poziție în rândul fostelor țări comuniste (datele sunt valabile pentru anul 2009, dar, între timp a avut loc reducerea de 25%) este cel al raportului de salarii între sectorul de stat și zona privată a economiei. Cu 126%, România devansa Letonia (119%), Bulgaria (118%), Ungaria (113%), Lituania (108%), Cehia (106%), Polonia (101%) și Slovacia (86%). Se observă ușor o corelație între salariile relativ ridicate din sectorul public și lipsa de performanță economică și bugetară.
Lăsând la o parte modalitatea brutală în care a fost făcută, tăierea salariilor la stat nici nu a redus proporțional raportul față de sectorul privat. Piața muncii fiind unică, mulți patroni au profitat de pe urma lipsei de oportunități din zona publică și au diminuat, sub o formă sau alta, retribuirea propriilor angajați. Datele pe 2010 încă nu au fost definitivate, dar în nici un caz nu vom asista la o echilibrare după modelul Poloniei, singura țară din UE ce nu a intrat în recesiune.
Fără corelație între banii pentru bugetari și avuția națională
La prima vedere, s-ar putea spune că statele mai dezvoltate își pot permite să plătească salarii mai mari și să ofere mai multe locuri de muncă pentru bugetari. Insă, pentru Danemarca (118% PIB/locuitor față de media Uniunii ), Suedia (121%) și Finlanda (115%), trei dintre primele patru state ale UE ca și cheltuieli cu bugetarii, acest aspect ține mai degrabă de cultura locală.
Germania (116%) și Luxemburg (253%) și Austria (123%) se află exact la coada clasamentului cheltuielilor cu bugetarii, în timp ce Portugalia (75%), Malta (76%) sau Estonia (66%) se concentrează spre fruntea aceluiași clasament. Verișoara noastră latină, Italia, se află exact la 100% ca PIB/locuitor din media UE și la mică distanță de noi ca pondere a cheltuielilor cu bugetarii (11,3% din PIB față de 10,6%). Cu alte cuvinte, indiferent de progresele economice, decizia de a avea un sector public mai mult sau mai puțin dezvoltat este una politică. In esență, problema nu este cea a mărimii absolute a cheltuielilor ci a eficienței lor, traduse în calitatea serviciilor oferite populației.
Urmărește-ne pe Google News
