11 ianuarie, 2026

Bulgaria tocmai a intrat în zona euro după 19 ani de la aderarea la UE în tandem cu țara noastră. Tandemul însă s-a rupt. România nu s-a aflat poate niciodată mai departe de zona euro ca în acest moment.

Iar această evaluare nu este una subiectivă, ci este dată de măsura depărtării de criteriile de aderare la zona euro stabilite prin Tratatul de la Maastricht, așa-numitele „criterii nominale”:

Indicele armonizat al prețurilor de consum (inflația) să fie cu cel mult 1,5 puncte procentuale mai mare decât media celor mai scăzuți trei indici din zona euro.

Deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB.

Datoria publică să nu depășească 60% din PIB.

Dobânzile pe termen lung (10 ani) la care se finanțează statul român să fie cu maximum 2 puncte procentuale mai mari decât media dobânzilor pe termen lung din cele trei țări cu inflația cea mai mică.

Odată aceste condiții îndeplinite, România va trebui să demonstreze că poate rămâne în mecanismul ERM II (Exchange Rate Mechanism) pentru minimum 2 ani, pentru a arăta că leul este o monedă suficient de stabilă. Acest test presupune agrearea cu țările din zona euro și cu Banca Centrală Europeană a unui curs central EUR/RON, în raport cu care leul ar trebui să fluctueze în limita maximă de +/-15%.

Unde se află România la sfârșitul lui 2025 în raport cu aceste criterii nominale este arătat în tabelul de mai jos.

Dintre parametrii de mai sus, cei care vor dicta momentul în care România s-ar califica pentru a adera la zona euro sunt deficitul bugetar și datoria publică. Explicația este legată de faptul că aceștia vor fi indicatorii cel mai dificil de ajustat. În ceea ce privește deficitul bugetar raportat la PIB, este realist să presupunem o ajustare medie de aproximativ 0,5-0,6 puncte procentuale pe an. Asta înseamnă că deficitul bugetar al României nu va scădea sub 3% mai devreme de 6 ani. Ținând cont însă și de ciclurile electorale și de oboseala inerentă reformei, un termen mai realist ar fi de 7–8 ani.

În ceea ce privește datoria publică a României, chiar dacă acum încă este ușor sub 60% din PIB, perspectivele nu sunt deloc încurajatoare în condițiile în care deficitul bugetar va continua să ducă la acumularea de datorie publică. FMI anticipează că măsurile fiscale preconizate pentru 2025–2026 vor duce la un deficit de 5% în 2030, în timp ce datoria publică ar ajunge aproape de 70% din PIB. Instituția financiară estimează că noi măsuri fiscale ar fi necesare începând cu 2027, cu un impact bugetar pozitiv de 0,66% din PIB pe an, pentru ca, pe termen mediu, deficitul bugetar să scadă sub 3%, iar datoria publică să rămână sustenabil la un nivel sub 60%.

Însă cei 7–8 ani menționați mai sus pentru încadrarea în condițiile nominale de aderare sunt doar punctul de plecare. Asta deoarece există și o a cincea condiționalitate deja menționată. România va trebui apoi să rămână timp de cel puțin 2 ani în ERM II, pentru a dovedi că moneda națională îndeplinește criteriile de volatilitate. Ceea ce ne duce la 9–10 ani…

Termenul ar putea însă fi prelungit și mai mult, pentru că este puțin probabil ca intrarea în ERM II să se întâmple imediat după bifarea celor patru limite de mai sus. Și aici merită amintit un lucru care în dezbaterea publică nu apare mai deloc. Aderarea la zona euro nu depinde doar de dorința țării-candidate, ci și de cea a țărilor-membre de a o accepta. Or, cu o istorie de politici fiscale și economice atât de inconsecvente, probabil că se va dori ca România să demonstreze capacitatea de a rămâne o perioadă mai îndelungată în limitele de convergență nominală cerute de Tratatul de la Maastricht. Mai ales că criza prin care a trecut Grecia, în pofida (sau din cauza) apartenenței la zona euro, va rămâne mult timp în memoria colectivă.

O abordare circumspectă a României nu ar trebui să mire. În ultimii 15 ani au existat cel puțin 6–7 declarații ale unor decidenți de vârf care stabileau diferite termene de aderare la zona euro, fără ca aceasta să antreneze și rigoarea macroeconomică aferentă unui astfel de obiectiv. Ca urmare, toate acele termene au fost ratate.

A existat însă și o scurtă perioadă, 2014–2015, în care România respecta toate cele patru condiții. Din păcate, în loc să păstrăm acea macrostabilitate, în anii care au urmat o serie de decizii au dus la dezechilibre majore, care au fost ulterior amplificate în contextul pandemiei. Probabil însă că momentul în care România a deraiat total de pe calea aderării la zona euro a fost anul 2024, când creșterea semnificativă a cheltuielilor publice a dus la explozia deficitului bugetar și la creșterea accelerată a datoriei publice. Acela a fost momentul în care, de fapt, s-a decis că România va adera la zona euro peste cel puțin un deceniu.

Ar fi putut fi altfel? Ar fi trebuit România să urmeze calea Bulgariei, pentru care trecerea de la consiliu monetar la zona euro a fost extrem de lină?

Consiliul monetar din Bulgaria a fost introdus pe 1 iulie 1997, în urma unei crize economico-financiare majore. Inflația ajunsese la peste 2.000%, sistemul bancar era semifalit, 9 din cele 10 bănci de stat aveau capital negativ, încasările bugetare se prăbușiseră de la 40% la 14% din PIB, iar încrederea în leva, moneda națională, era la pământ. Această criză majoră a dus la crearea unui consens intern în ceea ce privește instaurarea unui consiliu monetar.

Prin acest aranjament, rezervele băncii centrale au fost crescute prin împrumuturi astfel încât toți banii aflați în circulație să aibă acoperire în rezervele de mărci germane ale băncii centrale, la un curs prestabilit, care a rămas neschimbat până la aderarea la zona euro. O astfel de abordare a pus economia Bulgariei pe „pilot automat”, Banca Națională renunțând la prerogativa de a stabili dobânda-cheie, în condițiile în care dobânzile de pe piața monetară deveniseră factorul de amortizare al intrărilor și ieșirilor de valută. Practic, printr-un mecanism de autoreglare, dobânzile locale s-au aliniat la dobânzile mărcii germane de atunci, valuta de referință aleasă.

Așa cum se vede în tabelul de mai jos, consiliul monetar a avut un efect spectaculos asupra valorii inflației, dobânzilor interbancare, deficitului bugetar și încrederii în moneda locală.

Faptul că România a decis să nu urmeze aceeași cale îl putem judeca acum, e adevărat, post-factum. Chiar dacă în anii ’90 și România a avut probleme majore cu soliditatea sistemului bancar și cu inflația, ele nu au fost la fel de severe ca cele din Bulgaria. Din acest motiv a existat o motivație mai mică pentru abordarea unei soluții atât de radicale precum consiliul monetar. Această decizie a avut beneficiul unui șoc economic mai mic, dar și al unei ajustări mai lente, cu aproape 10 ani, a inflației.

În lipsa unui consiliu monetar, politicile fiscale ale României au fost mai puțin riguroase, tradițional prociclice, ceea ce a dus la o volatilitate mai mare a evoluțiilor economice: stimuli fiscali furnizați în perioade deja faste economic erau apoi retrași tocmai în perioadele în care economia suferea. Așa cum graficul de mai jos o arată, în ultimele două decenii, deficitele bugetare ale României au fost în mod constant semnificativ mai mari decât cele ale Bulgariei.

Însă, în pofida unei volatilități mai ridicate, economia României pare să fi accelerat în ultimii ani mai mult decât cea a Bulgariei, pe valul deficitelor bugetare mai mari și al unei datorii publice raportate la PIB duble față de Bulgaria.

Însă „meciul” încă se joacă. Odată intrată în zona euro, Bulgaria este foarte bine poziționată să recupereze decalajul față de România, unde ajustarea fiscală majoră va acționa ca o frână economică. În plus, odată intrată în zona euro, Bulgaria va beneficia de toate avantajele pe care intrarea în acest „club” le aduce: finanțare mai ieftină, disciplină fiscală, o imagine mai bună în rândul investitorilor.

Fără doar și poate, introducerea unui consiliu monetar și în România ar fi avut efecte mixte, motiv pentru care și opiniile legate de oportunitatea unui astfel de demers sunt variate. De un lucru cred că putem fi însă siguri. Cu un consiliu monetar, finanțele României ar fi arătat astăzi mult mai bine și, așa cum în UE am intrat alături de Bulgaria, și pentru accederea în zona euro tandemul ar fi putut fi păstrat.

Problemele logistice și psihologice vehiculate intens zilele acestea în legătură cu aderarea Bulgariei la zona euro pot sugera că „strugurii sunt acri”, însă, odată copți, pe termen mediu și lung au toate șansele să devină suficient de dulci pentru economia și populația din țara vecină, pentru a fi invidiați.