În Pakistan și Nigeria, prietenii mei Hamza și Otto spuneau același lucru, cu același optimism debordant: „Până în 2050, vom fi fiecare jumătate de miliard de oameni.”
În Nigeria, zece milioane de copii se nasc în fiecare an. În Pakistan, populația crește cu o viteză amețitoare la o rata asemănătoare. Și pentru amândoi, întrebarea nu era dacă, ci cum vor reuși să dea o direcție acestei forțe uriașe de tineri.
Otto îmi povestea cum, în Lagos, copii de zece ani învață programare. Nu toți, nu peste tot, Nigeria rămâne o țară cu imense provocări de dezvoltare, dar sunt destui încât să înțelegi că acolo unde zeci de milioane de tineri intră anual în piața muncii, fiecare șansă contează.
Hamza îmi spunea cum guvernul din Pakistan a desenat Special Technology Zones, zone întregi dedicate industriilor viitorului – IT, fintech, baterii, vehicule autonome – cu politici fiscale speciale, cu atragere de investitori străini, cu legislație adaptată și cu o direcție clară dedicată formării tinerilor și obținerea unor acreditări recunoscute la nivel global.
Am purtat aceste imagini în minte pe tot parcursul călătoriei mele americane, ca parte a Eisenhower Fellowship, un program internațional care aduce împreună lideri din toată lumea pentru a construi punți și a căuta soluții la provocările globale.
În Statele Unite am descoperit cum patru niveluri de intervenție se pot alinia pentru a transforma complet felul în care o societate își pregătește tinerii pentru viitor.
Orașele – primii responsabili
La Miami-Dade, consiliul de investiții a identificat industriile critice pentru economie: avionica, portul, biotehnologiile, transportul.
Au creat un Education Leadership Council care reunește, la fiecare șase luni, lideri din educație, administrație și industrie. Aceste întâlniri asigură că strategiile economice sunt alimentate și aliniate cu politicile educaționale. La Miami, nu există decalaj între ce planifică businessul și ce face școala.
În St. Louis, până și Grădina Botanică a devenit parte a acestui mecanism, formând tineri pentru „green jobs” și organizând forumuri de leadership pentru sustenabilitate.
Mecanismul e simplu: orașele identifică ariile unde au avantaje competitive, investesc disproporționat acolo și își „trag” tinerii spre aceste domenii. Nu prin declarații, ci prin infrastructură, facilități fiscale, parteneriate educaționale.
În România, primăriile noastre administrează clădiri, dar rareori își asumă rolul de orchestratori ai capitalului uman. Dacă vrem transformare, primăria trebuie să devină liderul coaliției pentru viitorul generațiilor tinere.
Educația – co-creată cu partenerii
La Franklin Cummings Technical College din Boston, anul doi înseamnă, săptămânal, patru zile de muncă reală și două zile de cursuri. Experiența este creditată academic și recunoscută deopotrivă de profesori și angajatori.
În Sillicon Valley la Mountain View High School, principiile de gaming sunt folosite pentru a reinventa predarea: roluri, scenarii, recompense, implicare directă a elevilor în designul lecțiilor. Elevii nu mai sunt spectatori, ci autori.
Angajatorii – co-autori ai curriculei. Plătești pentru rezultate, nu pentru intenții
În Philadelphia, la Heights, companiile finanțează curricula în domenii de viitor. În Chicago, Braven conectează studenții cu coachi de carieră și companii implicate direct. Angajatorii înțeleg că au nevoie de tineri capabili să performeze din prima zi, dar și că pregătirea pentru carieră nu înseamnă doar competențe tehnice. Înseamnă leadership – responsabilitate individuală, optimism și performanță.
Modelul american este extrem de intențional: „don’t train and pray”. Nu faci formare și speri că tinerii își găsesc loc de muncă. Plătești pentru rezultate, nu pentru intenții
România are clustere IT, auto, energie. Dar rareori aceste clustere își asumă direct pregătirea tinerilor. Lecția americană este că fără această implicare, tranziția de la școală la muncă rămâne o prăpastie.
Politici publice – plătești performanța, nu promisiunea
Profesorul Joseph Fuller de la Harvard Business School un specialist de renume mondial în strategii de pregătire a capitalului uman, mi-a explicat simplu: „În epoca inteligenței artificiale, dispar joburile de rutină, dar apare o uriașă nevoie de abilități sociale. Problema este că nu le predăm nicăieri.”
Politicile publice trebuie să plătească performanța exact acolo unde contează: profesori care oferă mentorat, programe care reușesc să treacă tineri din educație în joburi reale, sisteme de credentialing flexibile.
De la OIC Philadelphia, unde tinerii primesc un stipendiu săptămânal pentru performanță, până la YearUp, unde companiile plătesc pentru fiecare stagiar, am văzut mecanisme precise prin care politicile publice și mediul privat își asumă împreună responsabilitatea.
Drumul Taberei, Colegiul Tehnic de Poștă și Telecomunicații „Gheorghe Airinei
Săptămâna trecută mi-am completat călătoria mea americană cu o vizită la Liceul PTTR din Drumul Taberei. O clădire veche, o clădire nouă și planuri pentru o a treia, modernă. Am fost invitat de antreprenorul Cornel Barbuț, un om care pune multă pasiune în mentorat pentru tineri și care, împreună cu alți reprezentanți ai industriei, a adus echipamente, a organizat olimpiade și a arătat că viitorul poate fi construit chiar și de la nivelul unei școli de cartier.
Am întâlnit profesoare dedicate, care muncesc în tăcere și care nu cer aproape nimic pentru ele. Tot ce își doresc este să fie mai vizibile, să se știe că fibra optică, internetul lucrurilor și senzorii inteligenți nu sunt mofturi, ci domenii reale de viitor, în care copiii lor pot construi cariere și vieți mai bune.
România și șansa conexiunii
România are un avantaj demografic enorm: este țara cu cea mai mare populație tânără din Europa Centrală și de Est (exceptând Polonia). Dar are și riscul inerției. Dacă vrem să valorificăm acest avantaj, trebuie să privim cele patru paliere:
- primăriile ca orchestratori ai viitorului economic,
- școlile și colegiile ca parteneri reali ai comunității,
- clusterele de angajatori ca investitori în pregătirea pentru carieră și în leadership,
- politici publice care plătesc performanța și scalarea rezultatelor.
Din Drumul Taberei în Pakistan, lecția este aceeași:
viitorul aparține celor care au curajul să lege orașele, școlile, industria și politica publică într-o rețea de prosperitate. Doar că pe noi, România, demografia nu ne ajută. Nu ne ajută nici să fim dezorganizați. Nu ne ajută nici să risipim generații. Tot ce contează este să facem fiecare șansă să conteze.
„Agency” și ZBOR – o notă personală
Transformarea începe cu „agency” – cuvântul cheie folosit de unul dintre cei mai mari psihologi în viață, Martin Seligman, pe care de asemenea am avut onoarea să îl întâlnesc. Convingerea că poți influența propriul destin.
Dar agency funcționează doar dacă există o plasă de siguranță și stimulente corecte. Mentoratul contează. La fel și asumarea eșecurilor. Programele bune sunt cele care proiectează experiențe reale pentru momentele critice de tranziție: gimnaziu–liceu, liceu–facultate, facultate–job. Atunci e nevoie de apartenență socială și de experiențe practice.
Asta încercăm să facem la BCR prin programul ZBOR: să construim huburi pentru tineri, unde pot experimenta, învăța, conecta și visa mai departe. Din Drumul Taberei la Constanța, Vaslui, Iași, Cluj, Baia Mare, Târgu Jiu, Timișoara până în America de Sud, Nigeria, Pakistan, Taiwan, Arabia Saudită sau Miami, Boston și San Francisco.
De ce nu?
Nu cred că există un singur motiv serios pentru care să le spunem că asta nu e posibil.
(Citește și: ”Ionuț Stanimir, BCR: Cum să faci dintr-un muncitor la McDonalds un tehnician în IT. ”Nu există nimeni în SUA, bogat sau sărac, alb sau negru, rural sau urban, care să nu aibă impregnat în ADN-ul său responsabilitatea individuală””)
***
Urmărește-ne pe Google News
