Zilele trecute mi-a căzut sub ochi un absolut entuziasmant bilanț al ANAF. Nici o ironie. În primele șase luni ale acestui an, reușiseră să colecteze la bugetul statului 95,6% (virgula nu-i ostentativă) din suma pe care și-o propuseseră pentru întregul an. Cheltuielile cu personalul pentru fiecare milion de lei adunat scăzuseră cu 13%. Fuseseră trimise aproape 4 milioane de scrisori către contribuabili, iar răvașele și-au atins scopul: aceștia s-au prezentat de bună voie cu banii la ghișee. Cei care nu au făcut-o au fost executați, astfel încât bilanțul a putut să prevadă și creșterea executărilor silite și popririlor. ”Instituțiile” și-au făcut treaba, statul și-a recuperat banii de la contribuabil și a putut, deci, să-i distribuie, tot contribuabilului, dar într-un folos organizat.
Deși nu-i nici o minciună în raportul cu pricina, realitatea e alta. Faptele de vitejie ale fiscului nu s-au petrecut pe frontul evazioniștilor veroși, sau al contribuabililor care, atunci când dau de banii statului, nu se împiedică ei de niște slujbași plătiți cu câteva sute de lei stimulente. Succesul s-a bazat pe victimele sigure: zecile de mii de firme aduse pe pierdere de criză, și pe care patronii se încăpățânează să nu le închidă, cu speranța că lucrurile se vor îndrepta. Acești contribuabili au primit în fiecare trimestru câte două scrisori (din totalul patru milioane pe care le amintește bilanțul): una îi avertiza că se apropie scadența la impozitul pe pierdere (numit ”impozitul minim”), iar alta îi amenința anticipat cu executarea.
Asta a fost cheia succesului, și tare îmi e că, după abolirea impozitului minim, organele noastre de control se vor întoarce în grafic: cea mai scăzută rată de colectare din Europa, la cele mai multe taxe cale de 3-4 continente (la numărul de taxe suntem pe locul 2 în lume). Nici nu are cum să fie altfel: o conditie aproape obligatorie ca să fii vizitat de fisc este sa ai o cifra de afaceri de până în 50.000 de euro pe an: numai așa te poate privi de sus fiscul. Pentru că la firmele în care chiar se învârt banii, fiscul privește de jos: de ce credeți că, la marea împărțeală de la formarea unui nou guvern, câte trei-patru parlamentari se încaieră pentru postul de șef al fiscului la, bunăoară, Țăndărei?
La fel stau lucrurile și în ce privește afacerile cu statul: trebuie să fi supărat tare pe cineva ca să te calce toate cele patru organe cu atribuții de control fiscal, iar altcineva, în numele tău, să ceară pace.
Cu cîteva luni în urmă, contemplam, de la semafor, un uriaș panou publicitar (fiscul a bifat și activități de informare a ”populației”), în Piața Presei. Afișul mă îndemna să nu care cumva să fumez țigări de contrabandă, ca și cum la chioșcul din colțul străzii mele se află secretul falimentului contrabandiștilor, și mă informa, textual, că din banii noștri de țigări acolo s-ar fi putut afla o nouă stație de metrou. Am măturat zona cu privirea. Și cu ochii minții am văzut nu o incintă subterană de beton, ci o groapă care costase cât o stație de metrou.
Urmărește-ne pe Google News
