Actorii în ascensiune din cadrul establishmentului politic american încearcă să compenseze retragerea SUA din conflictele internaționale dificile printr-o demonstrație simultană de forță „mai aproape de casă”, remarcă Benn Steil, senior fellow și director pentru Economie Internațională la think tank-ul Council on Foreign Relations.
El este unul dintre experții care susțin că Administrația Trump își dorește restabilirea ordinii internaționale care ar prevala înainte de Primul Război Mondial, când America era mai reținută în ambițiile sale globale și mai sigură în vecinătatea sa.
Deși Donald Trump însuși a decis înlăturarea de la putere a fostului președinte al Venezuelei, Nicolas Maduro, planul operațiunii de la începutul anului a fost elaborat de Departamentul de Stat, Pentagon și CIA, indicând un consens în cadrul unei administrații angajate în supremația în Emisfera Vestică.
„Vom refuza concurenților din afara emisferei posibilitatea de a poziționa forțe sau alte capacități amenințătoare, sau de a deține sau controla active strategice vitale în emisfera noastră”, proclamă noua Strategie de Securitate Națională a SUA, dată publicității la sfârșitul lui 2025.
Deși cele două războaie mondiale au extins profund sfera intereselor globale ale Americii, avertismentele anterioare ale lui George Washington și John Quincy Adams de a evita implicarea în conflicte din străinătate nu au dispărut niciodată din psihicul național american.
Având în vedere preocupările actualului electorat cu privire la imigrația necontrolată a persoanelor și emigrarea locurilor de muncă, ar trebui să fie mai puțin șocant pentru elitele cosmopolite să vadă politica externă revenind la forma din secolul al XIX-lea, apreciază Benn Steil.
Două modele pentru înțelegerea evoluției ordinii internaționale
În linii mari, există două modele diametral opuse pentru înțelegerea evoluției ordinii internaționale de la sfârșitul anilor 1940.
Primul este teza „Sfârșitul istoriei” a lui Francis Fukuyama. Pe măsură ce Războiul Rece se apropia de sfârșit, Fukuyama a susținut că marea luptă ideologică a modernității – democrația liberală versus autoritarismul comunist – fusese decisiv rezolvată. Democrația liberală câștigase, iar ceea ce rămăsese din „Istorie”, în sens filosofic, consta în mare parte în gestionarea rezistenței inevitabile, dar în cele din urmă marginale, a regimurilor autoritare care încă rezistau.
Al doilea model este mai puțin cunoscut în Occident, dar a devenit extrem de influent în rândul teoreticienilor politici chinezi. Acesta derivă din scrierile filosofului juridic german Carl Schmitt, care a respins liberalismul ca fiind o ideologie goală, care fetişiza dezbaterea și aspira la un universalism periculos.
Carl Schmitt nega că istoria ar putea culmina într-o singură formă politică valabilă la nivel global. Pentru el, ordinea liberală postbelică nu era punctul final al evoluției politice, ci un produs contingent al celui de-al Doilea Război Mondial. El credea că acea ordine era destinată să se erodeze pe măsură ce puterile iliberale în ascensiune își afirmau controlul asupra propriilor sfere de influență regionale.
Pentru Carl Schmitt starea naturală a unei ordini mondiale este aceea în care o putere lider în fiecare regiune organizează spațiul politic de acolo. Regiunile se echilibrează apoi între ele, fiecare respectând legitimitatea celorlalte pe baza unui echilibru de putere recunoscut.
O altă idee a lui Schmitt este că ordinea internațională se reflectă și se menține prin acceptarea pluralismului în toate regiunile, iar dreptul internațional este inutil și, de fapt, dăunător ordinii globale.
Doctrina Monroe în secolul al XXI-lea: bătălia pentru Emisfera Vestică
Doctrina Monroe a fost formulată în cel de-al șaptelea mesaj anual al președintelui James Monroe către Congres, la 2 decembrie 1823. Acesta a avertizat puterile europene să nu se amestece în afacerile emisferei vestice.
Nu este de mirare că Schmitt a apreciat Doctrina Monroe, care anticipa o ordine internațională bazată pe dominarea spațială, mai degrabă decât pe legi abstracte și universale.
Deoarece considera universalismul liberal-democratic ca fiind o bază inerent instabilă pentru ordinea mondială, el ar fi considerat „războaiele veșnice” ale Americii în Afganistan și Irak ca fiind rezultatul inevitabil al eforturilor SUA de a susține și domina acea ordine. Și s-ar fi așteptat ca aceste eforturi sortite eșecului să declanșeze retragerea într-o poziție monroviană care să asigure emisfera vestică împotriva invaziei economice și militare a Chinei și Rusiei.
Potrivit Doctrinei Monroe, Statele Unite sunt puterea ordonatoare și dominantă în Emisfera Vestică.
A doua Administrație Trump a adăugat un corolar la Doctrina Monroe în Strategia de Securitate Națională, dată publicității la finalul anului trecut.
„După ani de nepăsare, Statele Unite vor reafirma și vor aplica Doctrina Monroe pentru a restabili supremația americană în emisfera vestică și pentru a proteja țara noastră și accesul nostru la zone geografice cheie din întreaga regiune. Vom refuza concurenților din afara emisferei posibilitatea de a poziționa forțe sau alte capacități amenințătoare, sau de a deține sau controla active strategice vitale în emisfera noastră. Acest «corolar Trump» la Doctrina Monroe este o restaurare potențială și de bun simț a puterii și priorităților americane, în concordanță cu interesele de securitate ale Statelor Unite”, se arată în Srategie.
Documentul sumarizează obiectivele SUA în regiune: „Vom recruta prieteni consacrați din Emisfera Vestică pentru a controla migrația, a opri fluxurile de droguri și a consolida stabilitatea și securitatea pe uscat și pe mare. Ne vom extinde prin cultivarea și consolidarea de noi parteneri, consolidând în același timp atractivitatea națiunii noastre ca partener economic și de securitate preferat al Emisferei Vestice”.
„Costul unei restaurări monroviene, dacă ar avea loc, ar fi fără îndoială enorm. Ar prefigură probabil dezintegrarea NATO, extinderea conflictului armat Est-Vest în Europa și militarismul răzbunător al Chinei față de Taiwan și Marea Chinei de Sud”, apreciază Benn Steil de la Council on Foreign Relations.
„Poate că Trump se va retrage, lăsând țări precum Cuba, Columbia, Mexic și Groenlanda să se administreze singure – deși sub paza armată a SUA. Poate că NATO va continua să funcționeze. Poate că președintele rus Vladimir Putin se va mulțumi cu Donbas și Crimeea. Și poate că președintele chinez Xi Jinping va pune creșterea economică înaintea extinderii propriului său Großraum (spațiu geopolitic organizat în jurul unei puteri dominante, n.r.). Totuși, bănuiesc că ordinea mondială liberală a cunoscut apusul său definitiv”, conchide acesta.
(Citește și: „Strategia Pentagonului de Apărare a SUA, cele 4 direcții de acțiune – NATO să își asume responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a Europei – Mesaj pentru Xi Jinping: „Obiectivul nu este de a domina China, ci de a o împiedica să ne domine”)
***
Urmărește-ne pe Google News
