Cristian Grosu / Ucraina, Alaska lumii, Alaska UE și Alaska României

Întâlnirea Trump-Putin (și poate și cu Zelenski, cumva) de mâine, 15 august, e doar începutul unui lung și greu drum de tranșare a situației geopolitice de pe falia dintre Occident și Axa revizionistă asiatică formată din Rusia, China, Iran și Coreea de Nord.

Miza urgentă a întâlnirii e încheierea unui armistițiu, care să pună capăt luptelor sângeroase.
Miza cu bătaie lungă e însă mult mai complicată, iar implementarea unui acord de pace – când va veni el, va dura ani. Ideea e ca lucrurile să fie puse ACUM pe calea unei soluții FEZABILE ȘI REALISTE, chiar dacă implementarea pe acea cale va dura niște ani.

Două sunt elementele esențiale aduse în discuție în aceste zile care premerg deschiderea negocierilor reale:

1, Cedarea unor teritorii de către Ucraina (cu eufemismul ”schimb de teritorii”) – pentru Rusia

Și

2, Garanții de securitate reale pentru Ucraina, cu ridicarea definitivă a scenariului în care Rusia își va mai invada vecinul – indiferent cum vor arăta aceste garanții de securitate – pentru Ucraina.

Mai există o miză:

3, – dar de asta vom vorbi mai la final.

Dar lucrurile se împart și pe coordonate mult mai înalte – privirea nu doar din avion, ci și cea din satelit:

a, Dezideratul unei păci durabile presupune eliminarea oricărei posibilități de-a lăsa, în regiunea disputată, vreo urmă de conflict înghețat. Orice conflict înghețat – strategie incredibil de simplă și de eficientă, la care rușii sunt experți – va arăta că pacea e departe și că oricând lucrurile o pot lua razna atunci când Moscova va avea interesul.

(Exemplu ”vechi” de doar câteva zile, a cărui semnificație a fost ignorată de marii analiști: acordul de pace semnat săptămâna asta la Casa Albă în fața lui Trump de Armenia și Azerbaijan, după 35 de ani de conflicte aprinse-stinse , încălzite-înghețate pe enclava Nagorno Karabah. Deci, într-un fel să găsesc soluții, mai ales că acel coridor până la enclavă e la granița cu Iranul, fapt față de care Rusia nu a protestat public).

b, al doilea deziderat care se vede din satelit:
Întrebarea: Ucraina va face parte din Occident, sau din zona gri-asiatică, un tampon între lumea liberă și Axa revizionistă?

Pentru că Ucraina a fost – datorită mărimii și poziției geografice – cuiul lui Pepelea, și, cu excepția memorandumul de la Budapesta, s-a aflat într-o permanentă dispută de influență între Vest și Rusia.
Poate Ucraina porni, după ce-și rezolvă problema pe falia dintre lumi, cu toată viteza către Occident, sau va fi pradă permanentă războiului hibrid al Rusiei, care-i va produce o destabilizare perpetuă?

Cine crede că o asemenea alegere (Occident versus zonă gri asaltată de războiul hibrid) e simplă se înșală:
oare România anului 2025, după 20 de ani de accelerare spre dezvoltarea și bunăstarea Uniunii Europene nu se întoarce azi, chiar azi, la nostalgia vremurilor ”rusești” și antioccidentalismul din perioada comunistă?

Și Trump, și Putin, dar și europenii + Zelenki s-au pregătit pentru ziua din Alaska:

Trump a amorsat arma militară (prin acordul făcut cu UE de a înarma Ucraina cu armament american avansat) – și apoi a pus totul pe hold, ca argument în discuții. Și a activat și posibilitatea creșterii presiunii sancțiunilor: săptămâna trecută a anunțat un supliment de 25% la tarifele Indiei în cazul că aceasta mai cumpără petrol rusesc, iar la începutul săptămânii tocmai a mai amânat odată intrarea în vigoare a suprataxării Chinei (pentru a-și păstra și acest glonț netras) și nu s-a atins încă de flota fantomă a Rusiei, dar pe care a luat-o în cătare.

Putin merge la discuții cu megaexercițiul militar pe care-l face cu Belarus la Baltica, cu o nouă rachetă testată chiar zilele astea, cu forțarea frontului ucrainean pentru a obține cât mai mult spațiu, dar și cu conștiința generală că nu va putea fi scoasă din Crimeea și din zonele cu populație majoritară rusă ocupate în Ucraina decât printr-o confruntare cu NATO.

Europenii au, pentru Alaska, o singură formulă: intensificarea înarmării Ucrainei cu armament american, accelerarea industriei militare care deja începe să duduie și, eventual, disponibilitatea de-a trimite trupe de menținere a păcii în zonă în cazul că se va pune problema.

Către ce s-ar putea îndrepta lucrurile, pe calea unei soluții FEZABILE ȘI REALISTE și care ar fi avantajele și dezavantajele pentru Ucraina și pentru UE? Teritorii contra garanții de securitate

1, Cel mai probabil, Ucraina va ceda niște teritorii ocupate de ruși, care au o populație majoritar rusă sau care au o minoritate rusă mai mare de 30%. Geografia locului își va spune și ea părerea.
Iar Zelenski știe asta – în ciuda declarațiilor ferme, utile pentru negocieri.

-, marele dezavantaj e că Ucraina va ieși, astfel, învinsă din război, că UE va ieși șifonată sub aspectul capacității de a-și apăra granițele și că Rusia a mai făcut un pas spre Vest.

-, marile avantaje ar fi că Ucraina scapă de teritoriile pe care, dacă le-ar păstra, le-ar administra în regim de conflicte înghețate (vedem câte probleme îi face Republicii Moldova o palmă de loc cum e Transnistria), gen de destabilizare care ar marca inclusiv ecuațiile de pe scena politică de la Kiev
+
restabilirea capacității de a se concentra exclusiv pe integrarea în occident (indiferent câți ani va dura acest proces), de folosire a resurselor sale exclusiv pentru dezvoltare, de integrare în industria de apărare europeană care va dudui cel puțin un deceniu de-aici încolo, de integrare în industriile globale care presupun materii prime critice – adică poate deveni o țară cu un potențial imens pe care să-l folosească fără să fie hărțuită.

2, Orice concesie teritorială trebuie să fie însoțită de garanții de securitate care să scoată Ucraina de pe orbita asiatică și să-i asigure un viitor liber de orice presiune militară rusă. Dealtfel, concesiile teritoriale ar trebui să facă Ucraina imună la războiul hibrid al Rusiei – genul acela de ”ură” care îi face până și pe euroscepticii polonezi să respingă orice legătură cu Rusia.

Desigur, cele 2 componente de mai sus ale unei prezumtive înțelegeri vor avea nevoie de ani de zile de implementare (urgența fiind, acum, un armistițiu) – va fi nevoie de negocieri pentru recunoașterea unor teritorii (v. Kosovo, sau chiar Palestina, sau…), de implementarea în teren a unui prezumtiv acord, de schimburi suplimentare de influență pe uriașa tablă de șah globală, acolo unde falia dintre Occident și axa revizionistă e doar un termen al ecuației.
Va fi nevoie de o strategie de evitare a pericolelor pe care le presupune mereu obiceiul lui Putin de-a nu respecta înțelegerile, armistițiile, acordurile, de a le răstălmăci, de a le aboli pur și simplu – iar aici SUA și UE trebuie să lucreze cot la cot și să se coordoneze cu arme și sanțiuni.

Perdantul de facto va fi, însă, sub aspect global, Rusia, indiferent de cum va fi ambalat deznodământul unui acord: înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, NATO era departe – Suedia și Finlanda au avut cel mai bun pretext de-a adera la Alianță, iar Ucraina n-ar fi avut nicio șansă să obțină garanții de securitate, cum are acum. 

Unde e Europa aici, în această ecuație?

S-o recunoaștem: Donald Trump e primul președinte care, fie și cu forța biciului, a scos Uniunea Europeană ”din somnul cel de moarte”, fiind și primul din cei 4 președinți americani care, în ultimii 70 de ani, au tras toate alarmele posibile în privința ignorării de către europeni a pericolului rusesc și inconștiența cu care s-au dat pe mâna Rusiei din punct de vedere economic, în timp ce și-au scufundat capacitatea de apărare:

Europa s-a trezit prea târziu pentru aceste negocieri pe falia geopolitică dintre ea și Asia – ba, chiar, au existat sabotaje în configurarea unei relații cu Rusia care să ia în calcul și imperialismul structural și sistemul antioccidental rusești – vedem bine Ungaria, Slovacia, ba chiar și Germania lui Merkel care, în timp ce construia Nord Stream 2, demantela energia nucleară germană, lăsând cea mai mare economie a UE la mila Rusiei.
Acest război chiar ar fi putut fi prevenit dacă UE s-ar fi comportat ca o forță militară veritabilă – dar de 70 de ani încoace UE n-a mai speriat sau măcar descurajat pe nimeni… . Ba chiar a încurajat.

În ce privește România, aici e liniștea și pacea capului plecat: e adevărat că politica noastră externă nu trebuie să întărâte Rusia și că nu trebuie să ”băgăm bățul prin gard” – însă partida rusă de la București e atât de puternică (venind și pe fundalul unei foarte discrete și de aceea și foarte eficiente partide chinezești) încât războiul hibrid e mai eficient și mai curat decât orice altă formă de război: încă puțină propagandă în genul celei din noiembrie 2024, și jumătate din populație ”s-ar preda” cu entuziasm.

România are, totuși, 2 mize aici: cea politică – prin ”tractarea” Republicii Moldova către Uniunea Europeană, și cea economică: reconstrucția Ucrainei, indiferent când se va produce ea, va avea nevoie în apropiere de un hub logistic și de o infrastructură pentru care România are o geografie foarte favorabilă. Numai să nu ne uităm cum pleacă și acest tren și să rămânem și de data asta cu ochii în zare.

*

Spuneam la început că mai avem și un punct 3, cu o a treia miză:

E miza SUA – care pun presiune pe europeni în efortul acestora de-a-și crea propria capacitate de apărare, pentru că marele viitor război (indiferent cum se va purta acesta) se va muta în IndoPacific:
acolo unde SUA sunt expuse la 3 forțe nucleare agresive toate 3: China, Rusia și Coreea de Nord. SUA vor avea acolo o temă mai grea, și de aceea și încearcă să securizeze acum – fie și cu biciul – Europa de Rusia și Orientul Mijlociu de Iran.

De altfel, privirea de ansamblu pe care analiștii o oferă acestor negocieri suferă de pete pe retină:
violenta personalizare a negocierilor și politicii externe americane: totul e ”trumpism”, totul e citit în cheia toanelor lui Trump, totul e vândut uneori la limita mascaradei – ocazie cu care vedem și cât de mult a penetrat progresismul chiar și organizațiile și publicațiile socotite, pe vremuri, de dreapta.

Să fim serioși: democrații așteaptă și ei cu sufletul la gură ca Trump să ia măsurile dure prin care să administreze rescrierea globalizării care a făcut Occidentul dependent de adversarii săi sistemici – cam cum așteaptă PSD-ul de la noi ca Bolojan să ia reforma în serios, și să intre cu buldozerul în cancerul care paralizează statul și-i împiedică dezvoltarea. Să ne amintim că administrația Biden nu a livrat decât jumătate din banii anunțați pentru înarmarea Ucrainei.

*

Desigur, ziua de mâine ne poate aduce multe surprize – de la un eșec spectaculos (se ridică de la masă Trump sau Putin) – până la (de partea cealaltă) participarea lui Zelenki, într-un fel sau altul, la discuții.

Dincolo de ziua de mâine, însă, lumea se va învârti tot în căutarea unei soluții FEZABILE ȘI REALISTE – care, în mod cert, va nemulțumi pe toată lumea, căci lumea e dincolo de gândirea noastră wishful thinking: e de fapt, tranșarea războiului rece vechi și intrarea într-unul nou, bazat pe altfel de alianțe. Nu mai avem lumea de pe vremea lui Kissinger, dar avem lumea care se bazează pe aceeași natură umană. Sensibilă, poate la aceleași orori și soluții.

(Citește și: ”Cristian Grosu / Istoria și-a aruncat buzduganul în poarta de la Est: Măcar acum se trezește România?”)

***