Cristian Grosu / Iliescu n-a existat

Textul de mai jos nu e neapărat despre Ion Iliescu, dar Nu pot să ajung la intriga lui fără să încep cu fostul președinte, căci el a fost în miezul unei mari probleme care astăzi – anul de grație 2025 – se întoarce oarecum pervers pe Agenda oficială a României – astfel că moartea fostului președinte e doar un prext pentru a deschide discuția :

În zig zag despre Ion Iliescu

Da, fostul președinte al României (de fapt, primul ales în mod democratic și primul care a cedat de bunăvoie puterea în 1996 când a pierdut în fața lui Emil Constantinescu –  fapt care a fost al doilea pas în maturizarea democrației) a fost o frână în trecerea la economia de piață și configurarea statului de drept:

România a întârziat cel puțin 6-7 ani în construirea unei societăți capitaliste liberale de piață – iar această amânare a fost cauzată – aproape oficial – de nedumeririle lui Ion Iliescu privind economia de piață, societatea liberală și raportul cu proprietatea privată. România și-a așteptat, practic, președintele până când acesta a înțeles către ce se îndreaptă lucrurile.
Ion Iliescu a cârmit spre Occident abia când a văzut că Rusia gorbaciovistă (a ”comunismului cu față umană”) s-a transformat într-un teren de luptă între bandele de hoți din economia de stat, serviciile secrete, armată și noii oligarhi – care se omorau între ei pentru putere și resurse – iar comunismul nu mai are nicio șansă.

Însă marea problemă României este că Iliescu era singurul ”asset” politic capabil să coaguleze în jurul lui seria de grupuscule din PCR și Securitate care să umple un vid politic și să evite măcelul pe model rusesc în împărțirea puterii și a economiei:
Pur și simplu, Iliescu a fost tot ce putuse să producă disidența românească până în acel moment. Și putem face și comparații:

În 1989, sindicatul polonez Solidaritatea se lupta deja de 10 (zece) ani cu partidul comunist (începând cu marea grevă din 1980) – iar Lech Wałęsa era cunoscut în absolut tot Occidentul, nemaivorbind de polonezii care stăteau cu urechea lipită de Radio Europa Liberă.

În Cehoslovacia, Vaclav Havel era, în momentul căderii comunismului în 1989, arhicunoscut ca eroul anticomunist prin excelență – arestat, condamnat de mai multe ori – după ce fusese,  în 1977 (cu 12 ani înainte!) inițiatorul Cartei 77, în care 200 de intelectuali cehoslovaci cereau respectarea drepturilor omului – asta în condițiile în care Cehia fusese invadată în 1968 de către Rusia și statele din Pactul de la Varșovia.

În România, singurii care ar fi putut orienta în 1989-1990 țara către democrația liberală de piață erau Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu – dar de care nu auzise mai nimeni. Astfel că Ion Iliescu a fost singurul ”produs” de popor, capabil să pună mâna pe putere, ca unul în care așteptările majorității populației aflate încă cu un picior în comunism se vedeau împlinite. Ceea ce fostul președinte și făcu.
”Bun, rău”, cu toate asemănările și deosebirile de popoarele polonez și ceh, acesta a fost ”omul pentru cel mai disruptiv moment din istoria națională” pe care l-a produs poporul român.

Nu e locul aici să detaliem crimele Revoluției, ale mineriadelor, ale opoziției, din poziția de președinte, privind legislația și mentalitatea de modernizare a țării (nu l-am votat și, de-a lungul anilor am scris zeci de texte împotriva lui personal, nu ca președinte de partid, ci ca președinte de țară) :

Intriga e, aici, alta :

O Agendă veche de 35 de ani: Rusia României din anii 90 și Rusia României de azi

România a ales cartea occidentală abia după declarația de la Snagov (1995), iar efortul de aderare la UE și NATO a fost uriaș.

NU Ion Iliescu ”a băgat România în NATO și UE”, deși aceste lucruri s-au petrecut în al doilea mandat al său (încheierea negocierilor de aderare la UE și aderarea la NATO) – acestea au fost rezultatul eforturilor și negocierilor tuturor partidelor de după 1995, îndeosebi ale CDR și ale fostului președinte Emil Constantinescu :

marea miză a acestei schimbări de bară a fost relația cu Rusia: atunci, și acum.  

În urmă cu câțiva ani, am publicat în CRONICILE CursDeGuvernare (și cu un fragment și pe cursdeguvernare.ro) un document desecretizat de Departamentul de Stat al SUA privind negocierile dintre președinții Bill Clinton și Boris Elțîn – începute în 1995 – și continuate până în 1999, privind soarta Europei după căderea comunismului și după încheierea Războiului Rece.

Șocant:
chiar și în 1999, Elțîn îi cerea lui Clinton ”Dă-mi mie Europa. Și așa voi nu sunteți în Europa” (Un LINK la fragmentul de articol – AICI).
Abia fostul președinte ceh, Vaclav Havel, a reușit să dezmeticească Occidentul asupra pericolului pe care Rusia, aflată în genunchi după haosul căderii comunismului și al dezmembrării URSS, îl reprezenta încă atât pentru Vest, cât, mai ales, pentru fostele state comuniste.

(O viziune asemănătoare cu a lui Havel a avut-o, la noi, Corneliu Coposu care, într-un interviu, pare-mi-se din 1994, spunea: ”Atenție la Rusia, nu va obosi niciodată să încerce să-și recupereze fostele state comuniste din Est: va folosi pan-ortodoxia și pan-slavismul” – declarația lui Coposu, la finele acestui video – AICI_LINK).

Cert este că în anii 90 România s-a aflat ”între vagoane”:
o țară săracă, înapoiată mult mai mult decât celelalte surate ale ei de dincolo de Carpați, cu mapamondul înconjurat de reportajele despre soarta copiilor din orfelinate, despre morții de SIDA și despre cerșetorii români care ”mâncau lebedele de pe lacurile Vienei” (cancelarul Helmuth Kohl a fost cel care s-a opus vehement în acei ani la aderarea României la UE):
anii când – în ciuda idealismelor noastre care ne vedeam scoși din comunism și plasați pe vecie pe orbita Occidentului – jocul nu se terminase, destinul nostru în lumea civilizată încă se mai juca.
Documentul desecretizat al SUA pune, astfel, într-o altă lumină Tratatul de bună vecinătate al României cu Rusia, pe care Iliescu s-a grăbit, în 1992, să-l semneze: pe masa de joc a faliei geopolitice încă se mai tăiau cărțile.

Și totuși, cu Ion Iliescu în frunte și cu stufosul său istoric de simpatie față de Ursul de la Răsărit, România s-a rupt, atunci, de Rusia.

Marea și uriașa problemă a României este că, de vreo 12-15 ani încoace, România a început nu doar să cocheteze cu Rusia, dar să se și ridice împotriva apartenenței la Occident, astfel încât suntem, azi, 2025, MULT sub pro-occidentalismul și anti-rusismul și anti-comunismul pe care le aveam când Ion Iliescu a ieșit de pe scena politică.

Partida pro-rusească și în general pro-estică a României – azi atât de puternică – a început, din punct de vedere politic cu Victor Ponta  – singurul lider european care a mers la Jocurile olimpice de la Soci, după ce Rusia a anexat Crimeea – ale cărei decizii economice au favorizat Gazpromul – ale cărui decizii politice s-au propagat în următoarea galerie a PSD, cu Liviu Dragnea care a alungat, pur și simplu, Exxon din Marea Neagră, a pus la îndoială necesitatea scutului de la Deveselu și a amenințat voalat cu ieșirea din NATO – o filieră foarte bine înfiptă în PSD (cu Paul Stănescu, Gabriela Firea și alții), sprijiniți din umbră de grupări politice sau de afaceri din zona serviciilor de informații – sparte sau aliniate după regulile unui naționalism rudimentar și inconștient.

Și nu e vorba numai de PSD – ai și liberalii ”rușii lor” – la alegerile europarlamentare de acum 6 ani, Renate Weber își ”dădea obolul” într-un interviu, cu speranța unui nou mandat la Strassbourg, vorbind împotriva scutului de la Deveselu – alături de o întreagă pleiadă de apropiați ai lui Dinu Patriciu.

Paradoxul e că această reîntoarcere nu doar împotriva Occidentului, ci și spre Rusia, Nu vine într-un timp la fel de complicat geopolitic precum în anii 90, și nici după crunta sărăcie și dezumanizantul haos economic din aceiași ani când economia se dezintegrase pur și simplu:
ci după 20 de ani de dezvoltare accelerată și cu o Rusie mai agresivă decât era în anii 90.

Dacă în 1989 românii aflați cu un picior în comunism și disidența românească nu au putut produce un Havel sau un Lech Wałęsa, ci doar pe Ion Iliescu, întrebarea e: partida rusească de azi cine a produs-o?

*

Are Marin Sorescu o poezie care începe cam așa:

”Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă, la margine de mare ..

.. Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care…

Etc, etc, etc,”

Și se sfârșește astfel:

”Și pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.”.

Azi, 2025:

”Ion Iliescu n-a existat.

A existat un popor care, după ce în anii 90, prin haosul istoriei s-a rupt de Rusia, azi,
după 20 de ani de Occident, după o dezvoltare accelerată, când cu jumate din salariul minim se poate sui în avion și merge în orice loc de pe pământ vrea el,
și când poți să scrii oriunde – de pe ziduri și pereți până pe Facebook sau pe TikTok
orice aberație, idioție și indecență,

circa 60% ori deplâng comunismul, ori exaltă legionarismul,
și se reîntorc cu fața spre Rusia, ca spre un izvor de înțelepciune și de bunăstare.

Și pentru că acest delir suicidar nu are un nume,
dar căruia trebuie neapărat să-i dăm un nume,
i-am zis Ion Iliescu.”

***