Statele Uniunii Europene pot solicita cetăţenilor europeni din UE să deţină un permis de şedere de lungă durată pentru a avea acces la anumite servicii de asistenţă socială, a stabilit joi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).
Sentinţa este de importanță majoră, întrucât confirmă că statele membre pot stabili anumite condiţii pentru acordarea de ajutoare sociale destinate garantării subzistenţei, printre care se numără şi cerinţa de a dovedi o legătură mai stabilă cu ţara în cauză, cum ar fi şederea de lungă durată.
Hotărârea a fost pronunțată ca răspuns la o întrebare preliminară adresată de un judecător italian în legătură cu situație unei albaneze, iar în finalul comunicatului transmis de CJUE se face și precizarea referitoare la cetățenii UE.
CJUE reamintește că cetăţenii europeni se bucură de dreptul de a circula şi de a locui liber în cadrul UE, dar subliniează că acest drept nu implică neapărat accesul automat la toate serviciile sociale din ţara gazdă:
„În plus, Curtea de Justiție subliniază că, în conformitate cu standardele europene, un cetățean UE poate primi o prestație de asistență socială în statul membru gazdă numai dacă are drept de ședere permanentă pe teritoriul respectiv. Totuși, aplicarea unei reguli de egalitate de tratament între resortisanții țărilor terțe și cetățenii statului membru gazdă pentru acordarea unei prestații de asistență socială ar fi contrară obiectivului însuși al dreptului UE, care este acela de a acorda resortisanților țărilor terțe drepturi comparabile cu cele ale tuturor cetățenilor UE”.
„Dreptul Uniunii nu se opune ca un stat membru să ceară ca cetăţenii celorlalte state membre să deţină un drept
Conform interpretării instanţei, scopul vizează evitarea ca sistemele naţionale de asistenţă socială să suporte o povară disproporţionată şi să permită statelor să menţină echilibrul financiar al sistemelor lor de protecţie socială.
Decizia, așa cum este prezentată într-un comunicat al Curții:
Asistența socială pentru resortisanții țărilor terțe: Statele membre pot solicita posesia unui permis de ședere pe termen lung
Principiul egalității de tratament se aplică, în materie socială, doar sistemului de securitate socială pentru lucrători și nu se extinde asupra alocațiilor care sunt „strict de asistență”.
O resortisantă albaneză, posesoare a unui permis de ședere de doi ani pentru motive familiale care îi permitea și să lucreze în Italia, a solicitat statului italian o alocație de asistență socială. Cu toate acestea, Institutul Național de Securitate Socială (INPS) a respins cererea pe motiv că persoana în cauză nu deținea un permis de ședere UE pentru rezidenți pe termen lung, condiție impusă de legislația italiană pentru resortisanții țărilor terțe.
În cadrul recursului împotriva acestei decizii, Curtea de Casație din Italia a trimis cauza către Curtea Constituțională, considerând că această cerință ar putea fi în conflict cu Constituția Italiei și cu dreptul Uniunii Europene. Îndoiala ridicată vizează, în special, respectarea principiului egalității de tratament între cetățenii unui stat membru și resortisanții țărilor terțe, un principiu care se aplică măsurilor de coordonare a sistemelor de securitate socială în cadrul Uniunii Europene.
Curtea Constituțională a adresat ulterior o întrebare Curții de Justiție pentru o hotărâre preliminară cu privire la faptul dacă dreptul UE permite unui stat membru să condiționeze acordarea unei alocații de asistență socială către resortisanții țărilor terțe de posesia unui permis de ședere pe termen lung.
În hotărârea sa, Curtea de Justiție constată că principiul egalității de tratament, astfel cum este prevăzut de dreptul UE, se aplică numai măsurilor de securitate socială destinate persoanelor active pe piața muncii. Acele măsuri sunt caracterizate prin trei elemente:
- Acoperă riscuri prevăzute în mod expres de legislația europeană;
- Sunt acordate în mod nediscreționar;
- Sunt finanțate prin contribuții plătite de angajați și angajatori.
Pe de altă parte, alocația socială în cauză este o prestație în numerar specială, necontributivă, adică acordată indiferent de finalizarea vreunei perioade de muncă, menită să acopere o stare de nevoie cauzată de indigență. Aceasta nu se încadrează în conceptul de „securitate socială”, ci mai degrabă în cel de „asistență socială”, care este acoperit din finanțele publice ale statului membru gazdă.
Prin urmare, dreptul UE nu impune statelor membre să respecte principiul egalității de tratament prevăzut în legislația respectivă pentru acordarea acestui tip de alocație socială. În aceste circumstanțe, statele membre rămân libere să condiționeze acordarea unor astfel de prestații de un criteriu care să demonstreze un anumit grad de integrare a resortisanților țărilor terțe în statul membru gazdă, cum ar fi posesia unui permis de ședere pe termen lung.
În cele din urmă, Curtea de Justiție subliniază că, în conformitate cu standardele europene, un cetățean UE poate primi o prestație de asistență socială în statul membru gazdă numai dacă are drept de ședere permanentă pe teritoriul respectiv. Totuși, aplicarea unei reguli de egalitate de tratament între resortisanții țărilor terțe și cetățenii statului membru gazdă pentru acordarea unei prestații de asistență socială ar fi contrară obiectivului însuși al dreptului UE, care este acela de a acorda resortisanților țărilor terțe drepturi comparabile cu cele ale tuturor cetățenilor UE.
(Citește și: Noile reguli UE pentru returnarea imigranților ilegali – Ordin european pentru expulzarea forțată – primul pas spre centrele de returnare externalizate)
****
Urmărește-ne pe Google News
