La summitul G7 din Canada, diferențele din Europa cu privire la oportunitatea schimbării regimului din Iran nu puteau fi mai evidente, scrie The Guardian. Președintele francez, Emmanuel Macron, a avertizat împotriva răsturnării unui guvern „când nu ai nicio idee ce va urma”. Cancelarul german, Friedrich Merz, a fost de altă părere.
„Cea mai mare greșeală pe care o putem face astăzi este să încercăm, prin mijloace militare, să schimbăm regimul din Iran, pentru că asta va duce la haos. Crede cineva că ceea ce s-a făcut în 2003 în Irak (împotriva lui Saddam Hussein, n.r.) a fost o idee bună? Crede cineva că ceea ce s-a făcut în Libia în deceniul următor (înlăturarea lui Muammar Gaddafi în 2011, n.r.) a fost o idee bună?”, a întrebat retoric Macron, adăugând că o schimbare de regim fără un plan este o greșeală strategică.
În schimb, Friedrich Merz, cancelarul german, a declarat că „avem de-a face cu un regim terorist atât pe plan intern, cât și pe plan extern” și că ar fi bine dacă acest regim ar fi înlăturat de la putere. „Schimbările de regim nu au dus întotdeauna la rezultatele dorite, dar avem exemple pozitive. În Siria, regimul Assad a fost răsturnat și, de atunci, un nou guvern încearcă să aducă pacea în țară”, a mai spus Merz, omițând să menționeze că schimbarea de guvern de la Damasc a fost precedată de nouă ani de război civil, ceea ce nu poate fi considerat un model de tranziție democratică lină.
Așa cum Tony Blair a fost avertizat de experții în Irak în 2002 – dar a decis să ignore – înlăturarea unui guvern autoritar de lungă durată dezlănțuie forțe reprimate imprevizibile. Cel puțin în perioada premergătoare războiului din Irak, existau celule de planificare „pentru ziua de după” atât în Departamentul de Stat al SUA, cât și în Ministerul de Externe de la Londra – doar că planificarea a fost smulsă din mâinile diplomaților și predată Pentagonului.
„În cazul Iranului – o țară cu o mare diversitate etnică, religioasă, politică și de venituri – nu s-a elaborat niciun plan occidental pentru perioada de după eventuala cădere a regimului. Balcanizarea (o situație similară cu destrămarea fostei Iugoslavii, n.r.) este o posibilitate reală. Iranul nu este un stat artificial creat de planificatorii ministerelor de externe, dar teama de separatism bântuie conducerea unei țări în care persanii reprezintă doar 50 % din populație. Aproximativ un sfert sunt azeri sau turci (inclusiv liderul suprem, Ali Khamenei), iar restul sunt balochi, kurzi, arabi și grupuri mai mici de evrei, asirieni și armeni”, scrie The Guardian.
Dacă ar avea loc o implozie, regimul de la Baku din Azerbaidjan și numeroasele mișcări militante kurde ar putea vedea o șansă de a crea enclave etnice pe teritoriul Iranului. Într-adevăr, Jerusalem Post l-a îndemnat pe Benjamin Netanyahu să facă din federalizarea Iranului un obiectiv politic, pe baza faptului că Iranul nu poate fi reformat.
Nici nu există un guvern intern organizat în așteptare. Partidele politice sunt efectiv interzise, multe dintre cele mai bune voci sunt fie în închisoare, fie îmbătrânite, exilate, în arest la domiciliu sau lucrează la marginea societății ca avocați, artiști sau sindicaliști. Revoltele au fost reprimate fără milă.
Identificarea unui regim succesor în cazul Iranului ar depinde și de faptul dacă va avea loc o revoluție sau o tranziție. Acest lucru va depinde de cine va fi învinuit pentru o eventuală înfrângere militară și de amploarea acesteia. În prezent, se observă un efect de mobilizare în jurul regimului ayatollahului Khamenei, pe care guvernul îl exploatează accentuând apărarea Iranului și nu a Republicii Islamice.
Variante de succesori
O revoluție ar duce probabil la prăbușirea structurii religioase unice de guvernare a Iranului, condusă de liderul suprem, o figură clericală. Dacă ar fi clar că liderul suprem în vârstă de 86 de ani refuză orice concesie în privința programului nuclear și ar fi considerat că a pierdut contactul cu realitatea, acesta ar putea fi înlăturat fie de protestatarii din stradă, fie într-un mod mai ordonat de către facțiuni din armată.
Este adevărat că o mare parte din conducerea Gărzilor Revoluționare a fost ucisă. Dar ar putea exista ofițeri subalterni, critici față de corupția regimului și infiltrarea Mossadului, care ar putea conduce o lovitură de stat internă, în parte pentru a preveni o revoluție totală. Aceștia ar putea propune un regim mai secular, neideologic, insular, dar nu mai liberal. Un astfel de regim ar accepta ca strategia de securitate a Iranului să nu mai depindă de armatele proxy din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, Iranul ar deveni o țară, nu o cruciadă.
Este, de asemenea, posibil ca în interiorul armatei – unde se află cele mai multe informații despre adevăratul echilibru militar – unii ofițeri să știe că prelungirea războiului va provoca distrugeri care ar putea fi evitate. În timpul războiului cu Irakul, Iranul a suferit pierderi inimaginabile în rândul trupelor terestre, dar acesta este un război aerian pe care l-a pierdut deja.
Dacă va avea loc o implozie, persoana care și-ar dori cel mai mult să se întoarcă triumfător este Reza Pahlavi, fiul exilat al ultimului monarh al Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, care a fost răsturnat în timpul revoluției din 1979. Prințul moștenitor este cunoscut, iar unii monarhiști mai în vârstă își amintesc cu nostalgie de domnia șahului. El a făcut un tur al studiourilor de televiziune din SUA, afirmând că regimul este pe punctul de a se prăbuși și oferindu-se ca figură simbolică a unei tranziții democratice. Săptămâna aceasta s-a arătat încrezător, afirmând că unele elemente ale regimului vorbesc deja despre dezertare. Există însă îndoieli cu privire la înțelegerea sa asupra Iranului contemporan, o țară pe care a părăsit-o la vârsta de 17 ani. Relația sa strânsă cu guvernul israelian și mesajele sale aproape triumfătoare într-un moment în care civili nevinovați erau uciși și mutilați de Israel au stârnit critici virulente. Avocata pentru drepturile omului Nasrin Sotoudeh, aflată în închisoare, a declarat: „Trebuie să apărăm teritoriul Iranului, nu greșelile conducătorilor săi”.
Au circulat zvonuri despre un guvern de urgență, cu discuții că doi dintre cei mai sofisticați lideri iranieni, fostul președinte Hassan Rouhani și fostul ministru de externe Javad Zarif, ar putea forma un tandem – posibil alături de fostul președinte al parlamentului Ali Larijani.
Un alt semnal al schimbării ar fi eliberarea din arestul la domiciliu a fostului președinte Mir Hossein Mousavi și a soției sale, Zahra Rahnavard, care se află în arest la domiciliu din 2011. Rahnavard a vorbit despre „mâna criminală și natura agresivă a lui Netanyahu, prin încălcarea flagrantă a tuturor normelor internaționale”, dar a mai spus că, „în calitate de femeie patriotică, avertizez conducătorii să nu permită războiului să se prelungească și să consume pământul și poporul în flăcări”.
În cazul unui colaps politic total, noua conducere a Iranului ar putea să se formeze din rândul prizonierilor politici din închisoarea Evin. În declarații făcute din închisoare, Mostafa Tajzadeh, adjunctul politic al ministerului de interne în administrația Khatami din 1997-2005, l-a atacat frecvent pe liderul suprem pentru că „închide ochii la situația dezastruoasă”.
Consiliul de coordonare al asociațiilor profesionale ale profesorilor iranieni – o altă sursă potențială de autoritate alternativă – a transmis: „Respingem orice politică belicistă, fie ea a guvernului iranian sau a altor guverne regionale, și declarăm că războiul nu este nici o binecuvântare, nici o oportunitate, ci mai degrabă o calamitate”.
Mulți iranieni detestă regimul, dar și ce face Israelul
În cele din urmă, dacă structurile represive se vor destrăma, acest lucru va depinde de iranieni înșiși. Mulți iranieni detestă regimul – din diverse motive – dar detestă în egală măsură ceea ce face Israelul.
Iranienii spun că se simt prinși într-un război care nu este al lor, așteptând moartea celor care nu le-au adus nimic altceva decât tăcere, tortură și sărăcie. Dar tot ei spun și că au văzut ce a făcut Israelul în Gaza și nu vor ca Teheranul să devină o altă Gaza. Au fost deja suficiente imagini cu tați care cărau copii însângerați printre dărâmături. Chiar și acum, în timp ce regimul se clatină, incertitudinea cu privire la ce va urma ar putea fi cea mai bună șansă de supraviețuire.
(Citește și: „Întâlnire în Elveția a ministrilor de externe din Iran, Franța, Germania și Marea Britanie. Miza discuțiilor: programul nuclear al Teheranului”)
***
Urmărește-ne pe Google News
