Uşa lui Ungureanu şi cele două luni în care-şi joacă asul politic: Ce e Mişcarea Populară

Dependent de motoarele unui lider puternic (Traian Băsescu) şi de infrastructura electorală moştenită la la PSD-ul lui Octav Cozmâncă (mare consumatoare de resurse), PDL rămâne pentru prima oară în scurta sa istorie fără amândouă. Pentru că aşa trebuie citită vânzoleala din aceste zile din partid.

Şi pentru ca Traian Băsescu să nu ia cu el şi partidul în mormântul său politic (în care a anunţat ca va coborî la expirarea mandatului), PDL trebuie să-şi caute un alt lider puternic. Dar liderii puternici au şi un mic neajuns: sunt – într-un fel care ţine de firea omului – autoritari.

Premierul Ungureanu „a trântit uşa” coaliţiei (la propriu, spun „sursele”) luni, la finele unei şedinţe în care liderii PDL exageraseră cu asaltul asupra banilor care trebuie trimişi în teritoriu. A fost pumnul în masă care încheie luna de miere şi începe lungul drum al căsniciei. Sau scurtul drum către divorţ.

Căci Ungureanu nu mai are decât două opţiuni.

Pe cea de-a treia a exclus-o atunci când a părăsit postul de şef al SIE, gestul în sine lăsându-ne să înţelegem că miza politică pe care joacă e mult mai mare. Cea de-a treia opţiune era să facă acele concesii atât de dragi premierilor dependenţi de clientelele de tot felul şi apoi, la finele anului, să se aşeze comod în fruntea unei unei cete de loseri. Curând ar fi avut, însă soarta lui Emil Boc – premierul scos nu doar din scena guvernamentală, ci şi din careul de aşi ai partidului.

Docilul fost premier n-a rezistat presiunii grupurilor de interse, iar PDL pierde astăzi – oameni şi puncte în sondaje – pe mâna lui: scandalul din aceste zile din PDL vine din aceea că partidul a lăsat pe ultima sută de metri investiţiile serioase la primăriile proprii (apă, canal, gaze, aducţiuni, staţii de euprare etc). Şi s-a concentrat pe „cărniţa macră” cu care trebuia hrănită clientela: clădirile standardizate (săli de sport, bazine, parcuri în sate etc) care nu presupuneau proiecte dătătoare de bătăi de cap, şi care puteau fi atribuite şi unor firme cu două roabe şi trei lopeţi.

Între aceste roabe şi lopeţi s-a jucat soarta de premier şi om politic a lui Emil Boc – cel căruia grupurile de interese din partid nu i-au dat nimic, ci doar l-au frăncuit. Radiografia guvernării sale sunt ieşirile de bani din ministerul Dnei. Udrea şi cele din fondul de rezervă al guvernului – tot restul este lista FMI.

Or tocmai astea sunt cele două butoane pe care, apăsând într-un anume fel, Ungureanu îşi va construi celelalte două opţiuni.

Prima opţiune: va încăleca partidul prin gestionarea resurselor şi profitând de degringolada pe care o provoacă scorurile reale din sondaje. Această variantă are avantajul că Ungureanu poate recupera, în beneficiul planurilor sale, infrastructura electorală a partidului – cea mai eficientă în acest moment.

PDL are, astfel, de aflat, pentru prima oară, că premierul are o agendă proprie, diferită de interesele care încheagă coabitarea „de la centru”, şi că ăsta e cel mai prost moment să pună piciorul în prag: localele bat la uşă, eşecul lui Ungureanu ar fi ultima redută spulberată a „dreptei” în accepţiunea Dlui Boc, miza câştigării primăriilor (fundamentală în algoritmul pregătirilor pentru parlamentare) stă în pixul exclusiv al lui Ungureanu.

Cei care au înţeles din prima capcana împărţirii banilor cu un singur pix (şi nu prin negocierile între „grupuri”), şi a destructurării partidului rămas fără accesul efectiv la „resurse”  au reacţionat potrivit agendei proprii: Sorin Frunzăverde, Darius Vâlcov, Cezar Preda.

Eu aş paria, însă pe cea de-a doua opţiune a lui Ungureanu, care comportă trei paşi:

1. să reziste în şaua de la Palatul Victoria încă 2 luni – până cînd guvernul său nu mai poate fi schimbat (cu 6 luni înainte de alegeri acest guvern nu poate cădea).

2. Să admită (şi în caz că e nevoie să încurajeze şi chiar să provoace) un conflict cu „vechiul PDL”. Confruntare care va fi menită să asigure electoratul de dreapta că „generaţia tânără” vine tare din urmă, după ce va fi recuperat „valorile dreptei”. Să se ia peste picior – aleator sau la înţelegere – cu însuşi Traian Băsescu – astfel încât ce a pierdut şeful statului să se contabilizeze (şi, slavă Domnului, chiar este ce) la Ungureanu.

3. Să declanşeze imediat după locale Mişcarea Populară – din care să facă parte „noul PDL”, alaturi de, eventual, partidele de dreapta şi chiar şi ONG-urile simpatizante, într-o mini-revoluţie a clasei politice (mini.. – să nu ne aşteptăm la minuni) care ar lăsa până şi opoziţia în off-side. Mişcare care chiar ar avea vreme să se învârtă până la parlamentare de un 12-15% – în definitiv, cam cât arată acum PDL în sondaje. O Mişcare care ar găzdui, într-o aripă ceva mai ferită, grupul lui Blaga (cu Videanu, Berceanu şi alţi domni foarte discreţi) pentru controlul infrastructurii electorale şi pentru primarii din mediul rural, dar care ar avea în sufragerie cele 30 de procente de dezamăgiţi din urban pe care i-a pierdut partidul în ultimii 4 ani.

Cred, mai degrabă, în această a doua variantă din patru motive:

a. Marea problemă la alegeri este că, la ora la care vorbim, calculele arată că abia dacă se vor prezenta la vot, la parlamentare, 35-40% din electorat. Adică situaţia este coaptă pentru o a treia cale, care să redea cetăţeanului încrederea în decizia proprie, în actul politic.

b. Propune un nou politician cu reale aptitudini de lider – unui popor căruia îi plac liderii ceva de speriat. Propune o nouă locomotivă, unei clase politice care moare după locomotive. Aduce, adică, „un suflu nou”.

Iar Ungureanu e, pe actuala scenă politică, cea mai bună distribuţie într-un astfel de rol.

c. Lasă opoziţia să-şi ducă lupta în afara noii scene politice (Dl. Victor Ponta a înţeles rapid acest lucru, Dl. Antonescu trebuie „să se reinventeze”): hărţuirea lui Traian Băsescu, care în noua configuraţie politică va fi un cal mort.

Mort?

d. Rolul acestui cal este cel de-a patrulea motiv: actualul şef al statului mai are încă un crâmpei de mandat încât să supravegheze această tranziţie: şi la nivel politic, şi la nivel guvernamental. În definitiv, el va trage sforile şi va face cărţile după parlamentarele care se anunţă foarte complicate.

„Acest PDL nu va supravieţui opoziţiei”, scriam într-un editorial în urmă cu un an.

Vorbim de o perioadă de opoziţie? Păi astăzi, lideri, şefi, şefuleţi şi primari părăsesc partidul cât încă e la putere – îndată ce premierul s-a scărpinat în cap când a fost vorba de alocat bani. Asta e şi şansa lui Ungureanu: averile nu are cum să le confişte; dar le poate recupera electoratul.

PS: O întrebare, suspendată de anul trecut: Cine o salvează pe Albă ca Zăpada de muzicanţii din Bremen – AICI. Poate că o să avem, în fine, un răspuns.