Vasile Ghețău / Demografia din programul noului președinte

În programul electoral al candidatului Klaus Iohannis – România lucrului bine făcut, găsim singurele referințe clar formulate, coerente și bine argumentate la situația demografică gravă a țării și la nevoia redresării acestei stări. „Demografia – o provocare pe termen lung„, este una din cele 11 teme majore de dezbatere și consens național propuse de candidat.

Klaus Iohannis este astăzi Președintele ales al țării și ceea ce găsim în programul electoral drept una din marile teme naționale de dezbatere și căutare de soluții ar trebui să constituie unul din obiectivele majore ale mandatului care începe la 21 decembrie 2014. Numai viitorul și faptele ne vor arăta dacă starea la care s-a ajuns după 25 de ani de indiferență a clasei politice și așteptări ale populației se va schimba în bine.

Să privim lucrurile mai de aproape. România se află în acest an al alegerilor prezidențiale în al 25-lea an de declin demografic. Un sfert de secol !
Datele sunt de netăgăduit: în raport cu populația de la începutul anului 1990 — 23,2 milioane locuitori, s-a ajuns în anul 2014 la o populație cu reședința înțară sub 20 de milioane locuitori, scăderea de 3,2 milioane având originea în:

• scădere naturală – 600 de mii persoane,
• emigrație definitivă (cu schimbare de domiciliu) – 300 de mii persoane și
  
• imensa emigrație cu schimbare doar a reședinței în alte țări – aproape 2,4 milioane locuitori.

Putem privi și judeca în maniere diferite evoluțiile care au dus la declinul populației și la dezvoltările care se pot întrevedea pentru viitor, dar unele fațete ale acestor schimbări merită o anumită detaliere și avansarea unor repere asupra factorilor și mecanismelor care se află în spatele schimbărilor, ca și asupra unor urmări și implicații.

Ultimii 25 de ani

La declinul populației țării au contribuit, încă din primii ani după 1989, reducerea numărului de născuți, majorarea numărului de decese și o imensă migrație externă. Prima componentă era previzibilă, după anii de politică pronatalistă forțată și brutală a vechiului regim și abrogarea reglementărilor restrictive asupra accesului la contracepție și întreruperea sarcinii. Nu se putea ști cât de mare urma să fie reculul și felul în care noul context politic, economic și social urma să-și pună amprenta pe un fenomen atât de complex și să-i definească noul model.

Rata anuală a natalității era de 16 născuți la 1000 de locuitori în anii 1980 și la mijlocul anilor 1990 a ajuns la 10 la mie. Cu toate oscilațiile contextului economic și social, dar și politic, din acel deceniu și din toată perioada care i-a urmat, natalitatea a rămas stabilă la acel nivel, ceea ce constituia un semn al apariției și consolidării unui nou model predominant al familiei – cel cu un singur copil. Prudența de impune, dar nu văd argumente pentru ipoteza stabilizării natalității la un nivel mai ridicat într-un context economic brusc diferențiat în bine în anii 1990.

Erau ani de incertitudini, de dezorientare, de reflecție și redefinire a aspirațiilor, priorităților și ierarhiilor individului și cuplurilor. Sensibilitatea și reculul natalității la noul context economic și social era previzibilă dar pentru a-i vedea consecințele asupra creșterii naturale a populației – diferența dintre născuți și decedați – era așteptată și evoluția mortalității populației.

Șocul schimbărilor, dezorientarea și incertitudinea, dezordinea socială și apariția șomajului au agravat starea precară de sănătate a populației și rata mortalității a urcat de la 10 la 12 decese la 1000 de locuitori în doar trei ani, România intrând astfel, pentru întâia oară în timp de pace, în fază de scădere naturală a populației.

Anul 2014 este cel de-al 23-lea în care declinul populației este alimentat și pe cale naturală, după ce migrația externă s-a instalat ca și componentă majoră a declinului încă din anul 1990, odată cu dreptul la liberă circulație. Timidă în prima parte a anilor 1990, plecarea românilor în alte țări pentru muncă și-a definit încet-încet rute, rețele și destinații, căpătând dimensiuni nebănuit de mari în jurul anului 2000 și explodând odată cu suprimarea vizelor de intrare în țările europene. Intrarea României în Uniunea Europeană a consolidat o imensă emigrație a românilor și i-a extins aria geografică a expansiunii.

După datele Institutului Național de Statistică, confirmate de studii publicate de Comisia Europeană și de Organizația de Cooperare Economică pentru Dezvoltare, numărul românilor care au domiciliul în țară și reședința obișnuită (de cel puțin 12 luni) în alte țări europene este de aproape 2,4 milioane persoane.

Lor li se adaugă alte sute de mii de migranți pentru perioade mai mici de 12 luni. Sunt predominant tineri, cu nivel de instruire peste media națională, mulți practicând acolo munci inferioare pregătirii lor profesionale. Liberalizarea completă a pieței muncii pentru români la începutul anului 2014 conturează o creștere a migranților cu pregătire superioară și ocupând poziții profesionale corespunzătoare.

Migrația externă a avut și are o determinare economică solidă, izvorâtă din marele decalaj de venit, de standard de viață și nivel de civilizație generală dintre țara noastră și țările dezvoltate. Din altă perspectivă, cred că această migrație a salvat țara noastră de ample mișcări sociale și politice la sfârșitul anilor 1990, a asigurat și asigură un nivel de trai decent pentru milioane de români rămași în țară, a dezvoltat mici afaceri și a menținut rata șomajului la numai 7% din populația activă, nivel consistent inferior celui din principalele țări de destinație a migrației românești.

Următorii 25 de ani

Mortalitatea și migrația

Plecând de la aceste evoluții dramatice în ultimii 25 de ani, în mod firesc privirea se îndreaptă spre viitor: unde ar putea ele duce în următorii 25 de ani?Iar specialistul în demografie are datoria de a oferi un răspuns.

Felul în care va evolua populația României în următoarele decenii va fi rezultatul nivelului și schimbărilor pe care le-ar putea cunoaște cele două componente ale dinamicii populației – creșterea naturală și migrația externă. Sunt destule necunoscute pentru un demers prospectiv al celor două componente, dar există și repere care inspiră credibilitate și favorizează construcția.

Evoluția mortalității populației nu poate fi concepută în afara continuării dezvoltărilor pozitive începute la mijlocul anilor 1990 și continuate în aproape 20 de ani. Este și alinierea la trendul european general al fenomenului, de care nu ne putem izola și separa în context de masivă circulație a oamenilor, bunurilor, serviciilor și tehnologiilor medicale, informației.

Da, calitatea asistenței medicale este cea pe care o știm, mii de medici au plecat, cei săraci nu pot avea medicamentele cele mai eficiente, se moare stupid pe stradă, pe șosele, la treceri de cale ferată, în spitale prin incompetență a medicului, căzând din balcoane, în reglări de conturi, se moare de foame ori neglijență revoltătoare și nepricepere a mamei față de noul născut. De aceea și speranța de viață la naștere, sinteză impecabilă a nivelului de trai, a asistenței medicale dar și a nivelului cultural și stilului de viață, ne așează pe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană.

Dar progresul, modest, este prezent și a admite continuarea lui în viitor este opțiunea cea mai motivată. O regăsim în toate prognozele elaborate pentru România de organisme internaționale (Divizia de Populație a ONU, Eurostat).

Migrația externă? Cea mai imprevizibilă componentă. Toate informațiile disponibile la Institutul Național de Statistică (INS) , la Oficiul de Statistică al Uniunii Europene – Eurostat, la Organizația de Cooperare Economică pentru Dezvoltare converg spre cifra de 2,4 milioane de români cu reședința obișnuită în alte țări. Pe de altă parte, datele INS asupra numărului de imigranți și emigranți (cu schimbare de reședință) pentru anii 2012-2013, susținute de cele din Italia și Spania, unde se află în jur de 2 milioane dintre emigranții români, par surprinzător de stabile ca mărime și echilibrate ca raport între imigranți și emigranți. Drept urmare, stocul de 2,4 milioane de emigranți pare a se stabiliza și el ca dimensiune și structură pe vârste. Este foarte probabil ca în spatele acestei stabilizări să se afle, de fapt, consolidarea celor două mari comunități de români din Italia și Spania, ajunse în stadiu de populații „maturizate„, cu dinamică proprie, cu indicatori specifici de natalitate și mortalitate, de intrări și ieșiri prin migrație din și spre România, ca origini și destinații, structură pe sexe și vârste.

Migrația externă în timp de pace are o dublă determinare economică , factori de push în țara de origine și factori de pull în cea de destinație, și cred că forța acestor factori în România și în țările dezvoltate din Uniunea Europeană nu au cunoscut, după instalarea crizei economice și financiare și nici în anii de recesiune/stagnare care i-au urmat, schimbări atât de importante încât să alimenteze o continuare a expansiunii emigrației românilor în spațiul comunitar.

Echilibrul ar putea fi însă fragil și dacă economiile occidentale vor reveni la creștere ridicată, fermă și stabilă, propensiunea spre emigrare va reveni la valorile ridicate din trecut. Schimbări consistente în situația economică și socială din țară nu se prefigurează și toate resorturile care vor modela dimensiunea migrației externe vor fi cele din țările de destinație a migrației românești.

Natalitatea viitoare

Nu întâmplător am lăsat la urmă problemele evoluțiilor viitoare ale natalității, componenta cea mai complexă și cea de care depinde dimensiunea scăderii naturale a populației.

Vorbim de natalitate pentru că este un indicator simplu, numărul de născuți la 1000 de locuitori într-un an calendaristic, și pentru că alături de rata mortalității generale ne indică creșterea naturală anuală a populației.

De fapt, în materie de reproducere a populației, de înlocuire în timp a generațiilor, relevanță are un alt indicator – rate de fertilitate feminină pe vârste și sinteza acestora, rata fertilității totale. Aceasta din urmă indică numărul mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie de-a lungul vieții și aici putem vedea măsura înlocuirii generațiilor (și dinamica în timp a unei populații), știindu-se că această înlocuire are loc dacă o femeie aduce pe lume doi copii.

După toate datele statistice anuale asupra distribuției născuților pe vârste ale mamelor și asupra distribuției pe vârste a tuturor femeilor de vârstă fertilă (15-49 ani) în toți anii de după mijlocul anilor 1990, o femeie ar aduce pe lume în țara noastră, la sfârșitul perioadei fertile a vieții (la 50 de ani), în medie, doar 1,3 copii. Departe de nivelul reclamat de înlocuirea generațiilor și conturând declin ferm al populației. S-a ajuns la acest nivel încă în anul 1994 și a rămas neschimbat în toți anii 1995-2014, prin milioane de decizii ale individului, ale tânărului cuplu de avea un singur copil ori de nu avea copii, după abrogarea legislației brutale a vechiului regim asupra accesului la contracepție, la planificare familială, la întreruperea sarcinii. A existat și există o multiplă și profundă motivare economică, socială, culturală și multe alte rațiuni ale deciziilor de a nu avea copii ori de a avea doar unul.

România nu este un caz particular în Europa, rata medie a fertilității totale în țările UE fiind de 1,6 copii la o femeie, ceea ce arată o cauzalitate în bună măsură comună și care depășește contextul național strict economic, al nivelului de trai, îndeosebi.

Am insistat, poate prea mult, asupra nivelului și naturii celor trei fenomene – mortalitatea/speranța de viață, migrația externă și fertilitatea feminină-, însă pentru a construi o viziune prospectivă a populației aceste lucruri trebuie bine precizate, pentru a risipi potențiale confuzii.

Voi reveni acum la întrebarea din prima parte a articolului – unde ar putea duce evoluțiile de până acum în următorii 25 de ani ? – oferind un răspuns.

Dacă spuneam că datele asupra dimensiunii și componentelor declinului demografic din perioada 1990-2014 sunt de netăgăduit, voi spune același lucru asupra declinului care se conturează pentru următorii 25 de ani, dacă nu intervine o redresare de substanță a numărului de copii.

Aici se află întregul mecanism al reducerii ritmului de deteriorare a ansamblului situației demografice a țării, al dimensiunii declinului populației și aldepopulării țării. Cu menținerea numărului mediu de copii la o femeie la cel actual – 1,3 dar admițând continuarea ascensiunii speranței de viață la naștere în ritmul adoptat, pentru România, de Divizia de Populație a Națiunilor Unite în perspectivele publicate în anul 2013 și fără a include o creștere a migrației externe, populația rezidentă a țării ar ajunge după următorii 25 de ani, în anul 2040, la cu puțin peste 17 milioane locuitori.

Ar fi un declin de 3 milioane față de populația actuală, similar ca mărime cu cel din ultimii 25 de ani dar ar proveni numai din scădere pe cale naturală, care ar lua proporții dramatice pe măsură ce copiii țării vor proveni în cea mai mare parte ori în totalitate de la generațiile feminine mici născute după anul 1990. Peste numai 10 ani, la mijlocul secolului, s-ar ajunge la mai puțin de 16 milioane dar cred că de actualitate mai apropiată este tabloul demografic al țării pe care l-ar putea lăsa Președintele ales la 16 noiembrie 2014, dacă ar avea două mandate. Datele din tabel îl conturează.

O populație cu aproape 1 milion de locuitori mai mică în anul 2025 decât cea actuală și mai îmbătrânită demografic.

Trebuie precizat că acest grad de deteriorare este preludiu al unor evoluții și mai dramatice după anul 2025, prin dinamica internă a construcției demografice. O migrație externă negativă ar agrava întregul tablou.

Costurile avantajelor unei natalități scăzute

Probabila conservare și în viitor a unei fertilități de 1,3 copii la o femeie este motivată și de absența unui proiect de țară, a unor repere solide și ferme de profundă schimbare economică, socială și culturală care și-ar putea pune amprenta pe nivelul fenomenului. Eventuale măsuri de stimulare a natalității nu pot fi decât modeste, pe măsura resurselor pe care le are societatea românească.

În plus, nu există certitudinea unei sensibilități a fenomenului la astfel de măsuri, după crearea și consolidarea unui model de atitudine laissez-faire pe întinderea unui sfert de secol. Nu trebuie să omitem faptul că scăderea numărului de născuți a fost benefică economic, ea a redus considerabil cheltuielile pe care societatea le-a făcut pentru maternitate și nașterea copiilor, concedii postnatale, asistență medicală, alocații și indemnizații, creșe și grădinițe (câte au fost și sunt), cheltuieli în sistemul educațional, poate chiar și în programele de locuințe sociale.

Reducerea numărului de născuți este rezultatul deciziilor femeii, ale tânărului cuplu de a renunța la copii, de amânare a venirii lor pe lume ori de a avea un singur copil. Și aici se regăsesc avantaje economice, pentru individ și cuplu, prin alocarea resurselor spre alte finalități.

Toate avantajele provenite din reducerea numărului de născuți au însă un teribil cost economic și social pe termen lung și foarte lung: raportul dintre populația vârstnică și cea în vârstă de muncă se va dubla până în anul 2050, trecând de la 26 vârstnici la 100 de adulți la 53 iar costurile unor programe de redresare consistentă a natalității nu pot fi decât foarte mari și de durată.

Chiar dacă excludem o deteriorare semnificativă a contextului economic și social, cu impact negativ asupra fertilității, nu se poate neglija efectul unei potențiale recrudescențe a migrației externe asupra fertilității.

Toate aceste probleme ale stării actuale și viitorului populației țării s-ar cuveni să fie abordate și discutate deschis, să știm ce gândesc tinerii și părinții lor, ce a determinat multe tinere cupluri să ia decizia de a nu avea copii și ce le-ar putea schimba decizia, ce a determinat alte multe tinere cupluri să aibă un singur copil și ce le-ar putea schimba decizia, pentru a dori al doilea copil.

Când vom avea toate aceste informații și cunoștințe, puse alături de altele – asupra stării de sănătate a populației și migrației externe, vom putea reflecta la programe și strategii, pe termen lung și foarte lung, orientate spre reducerea ritmului de depopulare țării.

Ar fi, de fapt, concretizarea tezelor, ideilor și măsurilor din programul electoral al Președintelui ales la 16 noiembrie 2014: stimularea natalității responsabile, pact național pe tema politicilor cu privire la copii și populație, împiedicarea depopulării țării, ca eșec al României și al proiectului de țară.

***

Vasile Ghețău este Profesor la Facultatea de Sociologie, Universitatea București, Director al Centrului de Cercetări Demografice Vladimir Trebici, Academia Română