VIDEO/ Ionuț Dumitru, economist șef, Raiffeisen Bank și Consilier onorific al premierului: „România cheltuie puțin și ineficient în sănătate; accesul la terapii moderne rămâne limitat fără predictibilitate în finanțare”

6 martie, 2026

România se confruntă cu o subfinanțare cronică a sistemului public de sănătate și cu o alocare ineficientă a resurselor, a declarat Ionuț Dumitru, economist șef la Raiffeisen Bank România și consilier onorific al prim-ministrului.

Potrivit acestuia, cheltuielile publice cu sănătatea reprezintă în medie 3,9% din PIB, mult sub media europeană de 6,8%, iar structura cheltuielilor este dezechilibrată: serviciile spitalicești domină, în timp ce ambulatoriul și prevenția sunt subfinanțate.

Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței CDG ”„Programele de sănătate – sursă de securitate națională”, organizată în 4 martie 2026 de CursdeGuvernare la Parlamentul României – în parteneriat cu Comisia pentru buget și Comisia de Sănătate din Senat – înregistrarea integrală poate fi văzută AICI-LINK.

Prezentarea susținută la conferință poate fi descărcată AICI.

„Cheltuim puțin și prost: mortalitatea prevenibilă este printre cele mai mari din Europa, iar accesul la terapii moderne rămâne limitat fără predictibilitate în finanțare”, a subliniat Dumitru.

El a adăugat că, pentru îmbunătățirea sistemului, sunt necesare două direcții simultane: creșterea resurselor publice și creșterea eficienței în cheltuirea banilor.

„Fără reforme și fără o finanțare clară și multianuală, orice majorare de buget va perpetua ineficiența”, a concluzionat economistul.

Redăm în continuare principalele declarații:

Obiectivul intervenției mele este să fac o analiză succintă, foarte succintă, asupra cheltuielilor publice de sănătate. Deci doar partea publică; nu include și partea privată în cifre, în România. Și vedem cam cum stăm față de alte state din Europa. Ce mi-am propus să tratez în prezentarea mea: în primul rând, cât cheltuim în sănătate din bani publici. Concluzia este foarte clară: avem un nivel foarte redus față de standardele europene, nu numai față de media europeană, dar suntem cam la coada clasamentului; cum cheltuim – și aici avem o problemă: prea multe spitale și bunuri și servicii, prea puțin ambulator; ce rezultate obținem – evident, când cheltui puțin și prost, rezultatele nu vor fi bune, dar cred că suntem cu toții conștienți. Mortalitatea prevenibilă este destul de ridicată în România, cea mai ridicată din Europa. Am încercat să identific unde este ruptura: avem un ambulatoriu subfinanțat și o prevenție foarte slabă.

Dacă ne uităm la cifrele României versus țările europene, cheltuielile publice cu sănătatea în România, așa cum menționam, sunt la coada clasamentului. Avem o cheltuială cu sănătatea – media pe ultimii 30 de ani, dacă vreți – de 3,9% din PIB, mult sub media europeană, care este de 6,8% din PIB. Sigur că, în timpul pandemiei, a fost o creștere peste tot în Europa și în lume; cheltuielile sanitare au crescut. Dar, dacă ne uităm pe o medie multianuală pe ultimele trei decenii, avem o concluzie care este grăitoare: cheltuim foarte puțin față de standardele europene. Dacă ne-am raporta și la cheltuielile per capita, exact aceeași imagine este valabilă.

Dacă ne uităm la structura cheltuielilor în sănătate, o să vedem că serviciile spitalicești sunt de departe cele mai mari și au ponderea majoritară, mult peste media europeană. Vedem că ponderea serviciilor spitalicești din România este în topul clasamentului european, iar serviciile ambulatorii au o pondere foarte mică. Dacă ne uităm mai departe, un pic în detaliu, o să vedem că, într-adevăr, la serviciile spitalicești suntem aproape de media europeană; diferența față de media europeană este destul de mică: 2,9% din PIB față de 3,2% din PIB. În timp ce, la serviciile în ambulatoriu, suntem de departe la coada clasamentului: doar 0,3% din PIB față de media europeană de 2,3% din PIB. Deci, pentru serviciile în ambulatoriu, cheltuim cam de șapte ori mai puțin decât media europeană, nici măcar comparabil.

Mai departe, dacă ne uităm un pic mai în detaliu, o să vedem că, atunci când analizăm cheltuielile publice cu sănătatea în România pe clasificație economică, concluzia este destul de clară, și anume că avem achiziții relativ mari – și asta mă frapează, mă șochează; dacă nu cumva este o problemă de date statistice, deși n-ar trebui să fie. România cheltuie pentru achiziții de bunuri și servicii în sănătate 2,2% din PIB, în timp ce media europeană este de 1,2% din PIB, deci cu un punct procentual peste media europeană.

Revenim un pic: cheltuim, per ansamblu, pe sănătate din surse publice mult sub media europeană, dar la bunuri și servicii cheltuim peste media europeană; la investiții cheltuim puțin față de standardele europene; la salarii avem o pondere în PIB a cheltuielilor salariale în sectorul sanitar un pic mai mare decât media europeană – 1,7% este media europeană, 1,8% reprezintă cheltuielile din România. Iar transferurile sociale în natură sunt foarte reduse – ele reprezintă un instrument important în alte state europene; în România, acest instrument este destul de firav. Dacă ne uităm un pic mai în detaliu la partea aceasta de cheltuieli cu bunuri și servicii, pe care am menționat-o, șocantă pentru mine – 2,2% din PIB în România față de 1,2% din PIB media europeană – pare că dintotdeauna a fost așa. Dacă ne uităm pe datele statistice, suntem peste media europeană cu mult atunci când vorbim de achiziții de bunuri și servicii în sectorul sanitar.

Mai departe, infrastructura din sectorul sanitar este una destul de amplă. Dacă ne uităm la numărul de paturi în spitale raportat la suta de mii de locuitori, suntem în topul clasamentului european. În același timp, pare că multe dintre spitalele românești și aceste paturi în spitale, multe raportate la populație, nu oferă poate mai degrabă servicii sociale și nu neapărat servicii de sănătate în adevăratul sens al cuvântului. Numărul de angajați în spitale la suta de mii de locuitori este mic în standarde europene în România; deci avem o infrastructură mare, dar populată destul de slab cu medici, cu angajați în sectorul sanitar, raportat la suta de mii de locuitori.

Dacă mergem un pic la rezultate, deci cheltuim puțin și cu o structură nepotrivită, aș spune. Rezultatul nu poate fi decât unul slab: mortalitatea prevenibilă în România nu este cea mai mare, este a doua cea mai mare din Europa, dar, dacă ne uităm pe linia de regresie, o să vedem că, raportat la cheltuielile publice cu sănătatea, pare că am putea avea, totuși, și la aceste cheltuieli foarte mici după standardul european, rezultate mai bune. Pare că avem nu doar o problemă cantitativă, dar și o problemă calitativă, de eficiență a cheltuirii banilor.

În concluzie, ca să fiu scurt, România are o problemă cantitativă de subfinanțare cronică a sistemului sanitar; nici nu putea să fie altfel, atât timp cât ai resurse din taxe și impozite de 28% din PIB versus o medie europeană de 41% din PIB. Noi avem acest slogan – „vrem o țară ca afară” – care înseamnă servicii publice de calitate europeană, dar cu resurse românești. Avem o problemă de subfinanțare.

Dar avem și o problemă de design al sistemului. Avem o problemă de alocare pe componente ale sectorului sanitar. Dacă am aloca mai mulți bani într-o arhitectură care pare insuficientă, nu am ajunge decât la costuri mai mari, nu la rezultate mai bune. Deci aș spune că trebuie lucrat – și sunt specialiști aici la masă care știu mai bine ce este de făcut. Avem un sistem care este mai degrabă spital-centric, adică spitalele, serviciile spitalicești, sunt cele care consumă resursele cele mai mari, în timp ce partea de ambulatoriu este extrem de neglijată, la fel și partea de prevenție.

Povara este, în final, transferată către pacient. Un sistem public slab finanțat, implicit, se transformă într-un sistem care se privatizează practic prin plățile din buzunar ale fiecăruia, cu care trebuie să completăm ceea ce statul cheltuie pentru noi. Creșterea bugetului, însă, fără reforme, nu va face altceva decât să perpetueze ineficiența. Avem nevoie de o regândire a modului în care cheltuim banii în sănătate. Fără predictibilitate în finanțare și stimulentele corecte, fără îndoială că accesul la terapii moderne este iluzoriu. Nu poți avea o finanțare multianuală pentru terapii moderne, care – știm cu toții – sunt și foarte scumpe, să zicem terapii inovative; nu ai nicio încurajare a investițiilor pe termen lung, atât timp cât nu ai o predictibilitate bugetară mai clară.

Concluzia aș rezuma-o în felul următor: nu ne permitem să cheltuim puțin și ineficient în același timp.

Q&A

Putem merge în paralel: rezolvarea subfinanțării și, în același timp, reducerea pierderilor?

Sigur că da, în paralel. Adică trebuie găsite resurse suplimentare pentru a finanța acest domeniu. Când finanțezi, de trei decenii – deci nu de doi-trei ani, ci de trei decenii – un domeniu vital pentru securitatea națională, cum se spune în titlul conferinței de aici – securitate economică, securitate națională, în general – nu poți să spui că este o cheltuială pe care o poți economisi, ci este doar o cheltuială amânată, până la urmă, pentru că la un moment dat apare o problemă care se accentuează, devine o problemă cronică și trebuie rezolvată.

Cum poate fi rezolvată? Accesând resurse mai mari. Sigur că nu poți susține sistemul cu contribuții de la 5–6 milioane sau câți contribuie la sănătate și, în același timp, să oferi servicii de sănătate pentru 19 milioane sau câți suntem. Și atunci nu poți decât să lucrezi în zona aceasta de eliminare a excepțiilor și, până la urmă, să conștientizăm că, și dacă ar plăti toată lumea, totuși trebuie ajuns într-o zonă în care să definești niște servicii de bază pe care le accesează orice cetățean. Și, sigur, suplimentar, trebuie conștientizat că este nevoie și de o asigurare privată de sănătate, nu numai de finanțare din surse publice.

În bugetul pe 2026 va fi un procent mai generos pentru sănătate, față de ce era anul trecut – adică să avem speranțe că va fi mai bine?

N-aș putea să vă garantez acest lucru. Știți că avem constrângeri bugetare foarte serioase; avem deficitul bugetar, care ne creează probleme mari. Dar, în același timp, trebuie să faci loc treptat. Nu numai sănătatea este deficitară din perspectiva finanțării. Și educația – dacă am pune același grafic – o să vedem că avem aceeași problemă: subfinanțări cronice.

Sigur că, atunci când resursele sunt limitate, te poți gândi: ce pot face mai bine cu resursele pe care le am? Sigur că îmi doresc ca ele să crească în timp și asta trebuie să o facem. Și pentru asta trebuie să depunem eforturi mari: să îmbunătățim colectarea taxelor și impozitelor. Avem nevoie de resurse mai mari nu numai pentru sănătate și educație, ci și pentru apărare – avem acest obiectiv să mergem spre 5% din PIB cu cheltuielile de apărare.

Dar, în același timp, te poți gândi că, pe termen scurt, eforturile trebuie concentrate și pe zona de eficiență, adică să cheltuim mai bine banii, să gândim mai atent modul în care alocăm resursele în domeniul sănătății.