Corecția fiscală, aducerea deficitelor sub control și rebugetarea sectoarelor esențiale din ale societății trebuie să plece de la o miză vitală:

Păstrarea Sănătății pe lista scurtă a sectoarelor strategice – aceasta influențând atât economia, cât și capacitatea populației de a fi aptă să înfrunte crizele care bat la ușă.

E momentul pentru fi prioritizate programele naționale de sănătatea ca mecanism eficient de intervenție pentru creșterea rezilienței sistemului sanitar și menținerea în parametri a indicatorilor de sănătate publică, precum și de a evalua capacitatea pe care o are sistemul de sănătate de a implementa aceste programe, concomitent cu o strategie de prevenție adecvată:

-, care sunt punctele slabe ale sistemului și ce anume scade eficiența în atingerea obiectivelor programelor de sănătate?
-, și care sunt fenomenele care compromit abordarea multianuală a programelor de sănătate, astfel încât acestea nu ajung întotdeauna la obictivele urmărite?

-, cum creăm și consolidăm un sistem de prevenție.

De la strategiile de urmat, la tehnologiile care asigură eficiența intervențiilor, de la accesul la medicamente inovative la abordarea bolilor infecțioase cu impact major asupra sănătății publice, la simplificarea traseului dintre pacient și serviciile medicale eficiente – toate au scopul de a îmbunătăți indicatorii medicali care configurează creșterea speranței de viață sănătoasă.

• Prevenție / Strategia Națională pentru Prevenție lansată de MS / Vaccinarea anti-HPV / Prevenția HIV prin introducerea PrEP (profilaxia pre-expunere)
• Strategia MS în prevenția și tratamentul Cancerului – Planul Național De Combatere și Control al Cancerului
• Modele de acțiune și intervenție eficientă la nivel European

Oficiali decidenți, experți și companii din industriile de servicii medicale, tehnologie specifică și producție de medicamente – se coordonează în a aborda în mod strategic problemele sistemului medical românesc.

CONFERINȚA ÎN FORMAT HIBRID

Miercuri, 04 martie 2026, orele 13:00 – 17:00

Live online pe canelele CursDeGuvernare

ÎNREGISTREAZĂ-TE AICI

Redăm în continuare principalele declarații

Adrian STREINU CERCEL, Președinte, Comisia pentru sănătate, Senatul României

• Înainte de a fi în Senatul României am fost de cealaltă parte a baricadei și am văzut cum se construiește un program de sănătate, am participat din plin la programul național de HIV/SIDA, la programele de hepatite, la minimizarea riscului cancerului hepatic, mai ales prin tehnologiile de terapii noi, Direct Active Antivirals, și pot să spun că, la vremea respectivă, la nivelul Institutul Național de Boli Infecțioase prof. dr. Matei Balș, rata de succes terapeutic pentru risc hepatic C a fost de 98,32%. Ceea ce a fost… wow. Și asta în contextul în care am luat în calcul doar pacienții cirotici, inclusiv cirotici avansați – de tip A și cel B.

• Dau un exemplu de program care funcționează pentru că rata de vindecare clinică este foarte mare. Noi vorbim acuma de vindecarea virusologică la acești pacienți. Ne pregătim de vindecarea virusologică la infecția cu virus hepatic B și la vindecarea virusologică la HIV. Și ca să vă dau un exemplu de ce mă gândesc la program, din acest punct de vedere, pentru că intervine cuantica computațională care schimbă complet regulile jocului și schimbă atât de mult regulile jocului încât vom ajunge să avem, într-un viitor nu foarte îndepărtat, molecule pentru fiecare tip de pacient în parte. Adică ce vorbim acuma de medicină personalizată, va fi de fapt medicină țintită cu șanse foarte mari.

• Și am găsit zilele trecute un articol care spune cât se poate de clar că din punct de vedere al modului în care gândim în momentul de față, cu 0 și 1 – vorbim de biți – în formula cuantică este ca și când ai arunca un ban care două fete – respectiv 0 și 1 – și când îl pescuim de pe jos el este de fapt un cub cu 10 fețe. Asta este cuantica pe care o luăm în calcul când vorbim de sectorul medical.

• Ce înseamnă asta: înseamnă că, deja, cu această tehnologie, vom ști mult mai bine cum se pliază proteinele în structura celulelor și respectiv cum se pliază proteinele virale în structura celulelor și respectiv în genomul celulelor. Cu toate astea avem acum descoperit cât se poate de clar unde putem ataca cu anticorpii monoclonali cu spectru larg la sistemul de andocare a HIV-ului la nivel de membrană. Pentru că acolo s-a văzut că există o regiune balama, iar acea regiune balama generează anticorpi neutralizanți. Până acum nu aveam anticorpi neutralizanți, știm că îi foloseam doar pentru diagnostic. Asta înseamnă program care merge mai departe și își vede de treaba lui.

• Acuma noi știm că avem două tipuri de program: programe care sunt sub Ministerul Sănătății și au finanțare din bugetul consolidat al statului, prin Ministerul Sănătății, și programe terapeutice care sunt la Casa Națională de Asigurări de Sănătate – și mă bucur că este domnul președinte aici pentru că vreau să îl rog să facă o coloană bugetară specială pentru testarea pentru hepatită B, C și HIV la medicul de familie. Avem cadrul legal ca acest lucru să se întâmple, dar se plâng că se termină banii și atunci în loc să își pună pacienții de pe listă, să îi eșaloneze într-un interval de 1-2 ani de zile și să îi testeze pe toți – și asta înseamnă prevenție și abia atunci facem terapie preventivă și avem șansă foarte mari să vindecăm acești oameni. Altfel îi prindem în stadii tardive și costurile pe care le decontează Casa sunt mult mai mari decât costurile pentru o amărâtă de testare, care e 17 lei. Poate discutăm acest lucru.

•  Mai mult decât atât, că tot sunteți aici (dl. preș. Horațiu Moldovan), s-a luat în discuție problema de endometrioză – în unele întâlniri care au fost aici. Și atunci am venit cu altă idee și anume: la contribuție, Casa să solicite, pentru cine vrea să se asigure suplimentar, pentru anumite tipuri de boli care nu fac obiectul unor decontări majore în momentul de față. Și puteți face chestia asta că aveți cadru legal. Puteți veni din partea Casei cu o propunere către populație. Zic și eu. Acum ești mai măsură să știi că ai cifrele în față și poți să judeci. Dar cu astfel de lucruri noi trebuie să fim inovativi în momentul de față pentru că nu vine nimeni să ne pună bani în brațe și să ne spună: luați grămada asta de bani și vedeți ce faceți cu ea.

• Deci programe avem, programe sunt, și programele se vor diversifica din cauza acestui quantum computing, extraordinar de mult în următorii 2-3 ani de zile. Acuma problema la aceste computere este cu răcirea, pentru că trebuie să stea undeva la 1,5-4 grade Kelvin, ceea ce este foarte jos, pentru că altfel fac zgomot. Așa se și spune, că sunt niște computere zgomotoase, iar acest zgomot este cel care pune în pericol rezultatul și respectiv datele. Or, dacă vrem să avem date cât se poate de precise atunci evident că trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, și anume acestor tipuri de computere ce este al lor, adică mediul în care să lucreze eficient.  

Întrebări și răspunsuri:

Moderator: Sunteți optimist, avem foarte multe, deja, rezultate foarte bune, dar ar trebui totuși să fie ceva schimbat?

Răspuns: Categoric, la aceste programe trebuie să punem un accent foarte important pe prevenție, respectiv pe depistare precoce. Noi nu aveam această componentă de depistare precoce și trebuie s-o punem în practică pentru că noi suntem la așteptare, ca să spun așa, adică așteptăm să vină pacientul cu boala lui, să îl diagnosticăm și pe urmă să punem programul. Deci facem doar partea de diagnostic și terapie de etapă, nu facem și partea de dinainte, de depistare precoce și respectiv de vindecare precoce. Și atunci, dacă știm aceste lucruri, evident, te gândești că trebuie să mergem în această direcție. Am vorbit și cu domnul ministru al Sănătății (Alexandru Rogobete) pe această temă, dânsul are deschidere pentru prevenție, ceea ce mă bucură, și sper ca în decursul acestui an să mai așezăm puțin lucrurile pentru ca la anul, 2027, împreună cu casa, când se va discuta bugetul, să văd – în banii pentru Casa Națională – programe de prevenție pentru că acesta este job-ul.

Attila GYÖRGY, Subsecretar de stat, Ministerul Finanțelor

• Eu m-am gândit astăzi să vin cu o abordare mai plastică a acestei teme și, din acest motiv, aș vedea sistemul de sănătate ca un autoturism în care deciziile privind culoarea, modelul, dotările și așa mai departe le face ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Sănătății, ajutat de instituțiile din subordine cu care colaborează direct, inclusiv Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

• În această imagine, Ministerul de Finanțe vine, pe de o parte, cu asigurarea de carburant, respectiv banii alocați în buget. Ce pot să vă spun este că ne-am străduit să alocăm sume din ce în ce mai mari și să vedem aceste lucruri reflectate în execuția bugetară. Dacă acum opt ani, în 2018, pentru sănătate în administrația centrală am avut 42,3 miliarde lei, la care se adăugau sumele alocate prin rețeaua de spitale din administrația publică locală, anul trecut am închis execuția bugetară la 103,4 miliarde lei. Asta înseamnă că alocarea s-a mai mult decât dublat și, încetul cu încetul, ne apropiem de triplare.

• Mai în glumă, mai în serios, colegii mei de la buget au o colecție foarte mare de anvelope. Dar sunt anvelope bugetare: pentru Apărare, pentru Cultură, pentru Educație și, bineînțeles, există și anvelopa destul de generoasă pentru Sănătate. În finanțarea sănătății avem și o particularitate care ajută, și anume că o parte din sume sunt gestionate printr-un buget distinct: bugetul asigurărilor de sănătate. Este un avantaj, pentru că orice sumă intră acolo va fi folosită exclusiv pentru domeniul sănătății. La veniturile din bugetul de stat avem un principiu al depersonalizării, adică nu poți să încasezi un anumit impozit pentru o anumită cheltuială; veniturile se folosesc pentru orice cheltuială. În schimb, banii care vin pe bugetul asigurărilor de sănătate rămân exclusiv acolo.

• După cum știți, anul trecut a fost o reformă mai amplă prin care, pe partea de contribuții de sănătate, de CASS, a fost crescută lista contribuabililor. Deci avem mai mulți asigurați, lucru care deja se vede în execuția bugetară. Chiar astăzi am scos execuția bugetară de ieri seară pe acest buget, unde consemnăm o creștere de 15% față de data de 3 martie 2025; însă această creștere va fi mult mai substanțială dacă ne vom uita la datele din 25 mai, întrucât noile contribuții se plătesc în două tranșe, ultima fiind în 25 mai. Deci deja vedem o creștere a acestor sume; cu siguranță, acest procent va fi mult mai semnificativ la finele primului semestru.
  Având mai multe resurse, cu siguranță vor fi resurse suplimentare și pentru programele naționale. Întrucât în Legea 95 chiar se prevede la articolul 51 că adunarea se realizează prin Ministerul Sănătății și prin Casă, prin cele două surse bugetare – buget de stat și bugetul asigurărilor sociale de sănătate – aceste sume sunt gestionate corespunzător.

• Din perspectivă financiară, am încercat să vă arăt și câteva cifre care reflectă tendința crescătoare a finanțării sănătății. Pe detalii și pe structură, cum vă spuneam, ordonatorul principal de credite poate să spună care este evoluția și care a fost politica de prioritizare a diverselor categorii de cheltuieli. Noi, prin Trezorerie, vedem doar și consemnăm rezultatul.

Q&A

Moderator: Ați vedea ceva schimbare în bine, ca să funcționeze mai bine bugetarea programelor naționale? Unde credeți că ar trebui intervenit? Poate regulile ar trebui simplificate? Ne-ați vorbit de resurse, sunt promițătoare; ce credeți că ar putea fi totuși îmbunătățit din perspectiva finanțelor publice pentru o execuție mai bună și un control bugetar mai predictibil?

• Cum vă spuneam, noi judecăm la nivel global domeniile. În schimb, ce am văzut, de exemplu, după cum știți, începând cu 2006, aceste programe naționale se aprobau prin hotărâre de guvern anual. Ulterior, după câțiva ani, s-a mers pe aprobarea pe doi ani. Acum suntem în aplicarea unei hotărâri de guvern date în 2022 sau 2023, care nu mai are termen. Eu consider că această abordare ne ajută ca să nu mai fracționăm, pentru că aprobarea unor acte normative duce la segmentare și pierdere de timp, deoarece actul normativ încetează la un moment dat, iar următorul nu este garantat să fie deja aprobat; astfel, este posibil să apară sincope. Dacă există o regulă generală care stabilește principiile de bază pe o perioadă nedeterminată, consider că acest lucru ajută la implementarea cheltuielilor.

Vedeți o oportunitate în a introduce prevenția în seria investițiilor strategice, care în timp pot ajuta la redresarea economiei românești?

• Aș vrea să precizez că încasările contribuțiilor de sănătate sunt cunoscute zi de zi. Noi lucrăm la informatizare la Ministerul Finanțelor, iar la implementarea acestui proces sperăm să vedem minut cu minut încasările și să facem deschiderile de credite printr-un sistem informatizat, fără să mai fie nevoie de procedurile actuale bazate pe Legea finanțelor din 2002.

• Legat de întrebarea dvs., ministrul Finanțelor, prin participările sale la ECOFIN, reprezintă România. Însă pentru subiecte care vizează ansamblul economiei și investițiile strategice, deciziile nu se iau în Ministerul Finanțelor, ci la nivelul guvernului, unde sunt consultări cu toate ministerele de resort. Propunerea dvs. merită analizată și este oportun să fie trimisă mai departe la Comisie.

• Principial, ne gândim să găsim soluții astfel încât să se reducă risipa. Mare parte din cheltuielile sectorului public sunt absolut vitale pentru domeniul respectiv; nu vorbim doar despre sănătate. Din păcate, constatăm că există și o oarecare risipă și încercăm să găsim modalități prin care să reducem această risipă, iar acest lucru să ne ajute la diminuarea deficitului.

Să dau și eu niște exemple cu raționalizarea, pe relația Trezorerie – spitale. Noi oferim de mai mulți ani ordinul de plată electronic. Vreau să vă spun că, în continuare, există reticență în a-l folosi. Anumite spitale preferă să scoată de la imprimantă mii de pagini, să le ștampileze, să le semneze holograf și să vină cu ele în cutie, în sacoșă, la Trezorerie pentru decontare.

Intervenție Adrian STREINU CERCEL, Președinte, Comisia pentru sănătate, Senatul României: Te obligă Curtea de Conturi. Curtea de Conturi, când vine, zice: „Aduceți dosarele” și se umple o masă numai cu hârtii printate. Haideți să ne lămurim odată și la nivel legislativ să luăm o decizie: ori mergem pe semnătură electronică calificată și nu mai vedem nicio hârtie, ori printăm în continuare.

Răspuns: Sunt instituții care au adoptat și trimit electronic ordinul de plată. Avem jumătate-jumătate. Noi acum pregătim internet banking-ul, care va elimina complet suportul de hârtie.

• Un alt exemplu, chiar legat de programele de sănătate: când am făcut o analiză, am constatat că aveam spitale care aveau 1.000 de ordine de plată pentru salarii într-o lună. Ne-am uitat de ce se întâmplă acest lucru și una dintre explicații a fost evidența distinctă pe programe de sănătate. Deci, dacă avem un medic care a optat pentru o anumită bancă, primea o parte din salariu pe un ordin de plată, iar pentru fiecare program național suma aferentă numărului de ore lucrate pe acel program, erau ordine separate. Având în vedere decizia Curții Constituționale că fiecare angajat își poate alege banca, aveam sute, chiar mii de ordine de plată. Ce am făcut acum este că am creat un cont colector în care să fie virate sumele; adică instituția poate să evidențieze distinct, pe proiecte europene sau programe, plățile, însă în sectorul bancar pleacă o singură plată. Pe noi, ca Minister de Finanțe, orice ordin de plată mai mic de 50.000 lei ne costă 51 de bani, iar cele de mare valoare, 6 lei. Am avut zile în care comisionul ajungea la 80.000 de euro, doar pentru a deconta ordinele de plată trimise de instituțiile publice pentru salarii.

• Problema apare pentru că, și pe clasificații, este nevoie de evidență distinctă, dar mai ales pentru că angajații optează pentru mai multe bănci, nu semnează convenții cu băncile respective și se fac ordine de plată individuale, câte 10–12–15 bucăți pentru fiecare angajat. Aici se pot face economii, iar de când am introdus contul colector, instituțiile care îl aplică deja văd reducerea costurilor. Trezoreria plătește comisionul ca să intre banii la bancă și să ajungă pe cardurile angajatului. Noi plătim comisionul Transfondului. Salarii și plăți către bănci, asistența socială care merge către bănci – pentru orice plată inițiată de o instituție publică prin Trezorerie, când beneficiarul este o bancă. Furnizorii se plătesc direct în Trezorerie; acolo nu avem probleme, deci plata medicamentelor. Mai apare doar la Casa de Sănătate, când decontează la medicii de familie; nefiind firme, aceștia au conturi deschise la bancă. Companiile, furnizorii de medicamente, au conturi deschise la Trezorerie și acolo plata este gratuită. Astfel, aceste mii de plăți se centralizează într-un cont colector în Trezorerie, iar de acolo, cu un singur ordin de plată, se virează în bancă, reducând costurile. Sistemul este opțional în acest moment, avem numeroase instituții publice care îl aplică și deja se vede rezultatul: în loc să plătim de 30 de ori câte 51 de bani, putem plăti doar 6 lei.

Intervenție Asist. Univ. Dr. Adrian MARINESCU, Manager, Institutul Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”: Un scurt comentariu, apropo de cheltuielile salariale la spitale. Sunt de acord că cheltuielile salariale ocupă prea mult din buget, dar aș face o diferență între spitale; nu vorbesc doar despre Institutul Matei Balș, ci despre spitalele de elită. Există o diferență foarte mare: ultima dată când am discutat cu domnul președinte de la Casă, discuția era despre clasificarea spitalelor – unele sunt strategice, altele nu. La un institut precum Matei Balș, nu poți analiza doar cheltuielile legate de personal; trebuie să te uiți la calitate, la necesarul de angajați și specialități pentru a asigura actul medical de cea mai bună calitate. Cele mai complexe cazuri din țară vin la noi, iar pentru a trata un pacient extrem de complex, este nevoie de mult mai mulți bani. Gândirea nu trebuie să fie doar pragmatică, raportată la procentul cheltuielilor, ci să fie adaptată pentru fiecare spital în parte. Aceasta este o discuție pe care o avem zilnic în legătură cu cheltuielile de personal.

Și încă ceva, despre medici: le iau apărarea. Lumea spune că salariile medicilor sunt foarte mari. Eu nu aș spune că sunt foarte mari. Sunt mai bune decât acum câțiva ani, dar în ultimii ani nu s-a mai făcut vreo indexare în raport cu inflația; salariile au rămas aproximativ la același nivel. Sunt salarii echilibrate, nu mari, chiar dacă percepția publică este alta.

Cristian BUȘOI, Membru în boardul EMA – Agenția Națională pentru Medicamente

• Am convingerea că o mai mare importanță acordată programelor de sănătate strategice ar putea să ne crească reziliența și gradul de securitate, mai ales că unele, cum ar fi cele dedicate HIV și hepatitelor, pot, cu un focus și o finanțare mai bună, să genereze efecte concrete și pozitive.

• Securitatea națională crește capacitatea de a răspunde la amenințări biologice și sanitare. O populație sănătoasă poate fi mult mai pregătită și mai capabilă în situații de securitate națională. A pune discuția legată de sănătate și programe în relație cu securitatea națională este extrem de binevenită. La nivel european există inițiative care pot susține programele naționale, fie prin strategii, fie prin alte mecanisme.

• E4Health – îl cunosc foarte bine, am fost raportor al Parlamentului European, se termină în 2027, dar este în negociere cadrul 2035, iar sănătatea își va găsi un loc în viitorul buget multianual al UE.
• Există inițiative ale ERA; chiar anumite prevederi privind Joint Procurement pot fi relevante pentru a face programele naționale din România mai relevante.

• Sunt în management board al Agenției Europene a Medicamentului (EMA), reprezentând Parlamentul European. EMA are rolul de a aproba, în primul rând, tratamente inovative, are anumite atribuții și în privința medicamentelor generice; în farmacovigilență are unele atribuții importante. Nu intervine direct în programele de sănătate, dar multe programe din România înseamnă terapii care să rezolve boli – nu doar oncologice, ci și boli precum HIV sau hepatită – și este legat de finanțarea unor terapii.

• EMA trebuie să aprobe terapii repede și la timp și o face într-un termen rezonabil; știu că companiile și acest ecosistem sunt mulțumite, iar oamenii în general sunt mulțumiți de viteza în care acționează. Nu sunt precum FDA, nu are nici fee-urile FDA, iar filosofia de acolo, din SUA, este foarte diferită; dar până în prezent este un echilibru bun între viteza de aprobare și costurile aprobării.

• Marea problemă este modul în care terapiile aprobate ajung la pacienți. Aici sunt discrepanțe majore în UE; România este pe ultimele locuri, din păcate, dintr-un motiv obiectiv – și am spus-o de multe ori. Vorbim de finanțarea acestor terapii, dar sunt și multe lucruri care pot fi îmbunătățite la nivel de regulamente, la modul în care ne facem procedurile, evaluarea tehnologiilor medicale. Putem fi mai creativi în ceea ce privește finanțarea, putem intra în parteneriate mai aprofundate cu industria pharma, să gândim inițiative multianuale pe termen mediu și lung, un număr garantat de pacienți, dar și cu discounturi mari.

• Din experiența de mulți ani în Parlamentul European și fiind în contact direct cu decidenți la nivel european și chiar internațional, plus legătura constantă cu companiile pharma din România, știu că există deschidere la a discuta soluții cu țările care au dificultăți bugetare, cu condiția să existe predictibilitate și, dacă ne angajăm, să ne ținem de acea direcție. Altfel, impredictibilitatea, toate modificările și presiunea pe companiile pharma descurajează prezența inovației în România.

• De la nivel european putem primi sprijin logistic, ne putem inspira din acțiunile altor țări. EMA aprobă la timp, este implicată în farmacovigilență și în alte lucruri pe care le urmăresc. Rămâne să facem o strategie despre cum finanțăm mai bine programele de sănătate și cum putem oferi un acces mai bun pentru pacienți la programele care le pot salva viața.

Răzvan Mihai Prisada, președintele Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR)

• În Management Board-ul Agenției Europene a Medicamentului suntem doi români, eu și domnul Cristian Bușoi, sper să reușim să profităm pentru următorii trei ani de faptul că suntem singurii doi conaționali dintre membrii acestui for. Asta pentru că lucrurile sunt din ce în ce mai centralizate și în momentul acesta suntem într-o etapă de tranziție care se va termina în 2030, dar care a început undeva înainte de pandemie. Trebuie să avem deci în vedere faptul că, practic, toate medicamentele noi care intră în Uniunea Europeană sunt autorizate centralizat, adică o singură dată, de către experți ai tuturor entităților membre. Lucrurile, odată făcute în acest mod, par că sunt și sunt într-adevăr mai eficiente. Din 2030 vom avea o autorizație, o singură evaluare care vor fi automat recunoscute în toate cele 27 de state membre UE. Și pe hârtie, dacă ne uităm, lucrul ăsta scurtează pe jumătate ceea ce obișnuia să fie un circuit de autorizare tipic înainte.

• Evident însă că disponibilitatea propriu-zisă a pacienților la tratamente – mai ales că tratamentele de care vorbim acum sunt tratamente scumpe – nu intervine odată cu procesul birocratic de autorizare sau de evaluare, ci cu rambursarea într-o formă sau alta a acestor tratamente. Accesul propriu-zis este dependent de decizii care încă se iau și vor continua pentru o perioadă să fie luate la nivel național. Aici este locul în care pot fi făcute, evident, mai multe lucruri. Noi suntem spre finalul procesului de actualizare a unor metodologii de lucru care datează de mai bine de 10 ani. Lumea, în 10 ani, se schimbă foarte mult și realitățile din 2013-2014 în mod concret nu mai sunt cele de astăzi, în ceea ce privește procesul de stabilire a prețului și procesul de evaluare în vederea rambursării. Avem o provocare reală în a ține pasul cu lucrurile, odată ce ele se întâmplă, și trebuie să învățăm să fim mai flexibili și mai ușor adaptabili în timp real. În timp real nu înseamnă pe moment, dar nici să mai avem în față perioade de 10-15 ani până la următoarea modificare, adaptare a legislației. Asta este exclus.

• Contextul nu mai este unul național. Există și momente în care apar probleme pe lanț și în momentul în care accesul – odată stabilit – este sub amenințare, așa cum am văzut în perioada pandemiei. Ecosistemul depinde, într-o măsură prea mare, de surse externe de materie primă, de surse externe de produs finit. Ne uităm, cel mai adesea, la lista de produse la care pacienții pot avea acces, uitând uneori faptul că și cele care se află pe listă sunt, de multe ori, în disponibilități reduse, ca să nu spun că temporar poate lipsesc cu totul. Lucrurile astea sunt cauzate, uneori, de probleme care țin de producție. Alteori, sunt cauzate de unele disfuncționalități pe întreg lanțul. Este suficient să avem o problemă cu întârzierea, să zicem așa, a proceselor greoaie de achiziție. Degeaba am propus produsul în listă, degeaba am făcut toate eforturile să existe disponibilitate reală în stocuri, dacă durează 2-3 luni până reușim să îl aducem acolo unde este nevoie, în farmacia spitalului, de exemplu. Același lucru îl avem și noi pe autorizările speciale care sunt gândite pentru a acoperi anumite sincope temporare de disponibilitate, cu o procedură care, numai punând termenele cap la cap, durează cel puțin două luni, dacă nu mai mult. Și atunci răspunsul este, de multe ori, întârziat. Evident că nu putem evita legea așa cum este. Mai degrabă, putem să stăm cu toții la masă și să încercăm să o facem să răspundă nevoilor astfel încât să putem să o și respectăm, dar să și rezolvăm problemele în timp real.

• Problemele de disponibilitate afectează toate statele. Vorbesc acum despre Uniunea Europeană. Eu le-am spus colegilor din Management Board-ul Agenției Europene a Medicamentului că există o latură din mine care, cu ghilimelele de rigoare, a zâmbit atunci când am văzut state din Europa vestică începând să semnaleze probleme pe care noi le strigam de ani și ani de zile. Acum ele, deodată, devin importante și am fost puși în situația de a fi foarte buni cunoscători ai acestor situații, pentru că noi le trăim de ceva mai mult timp. Problemele care nu mai sunt raționale și sunt unionale necesită soluții centralizate.

• Și, din acest motiv, Comisia Europeană lucrează la un regulament care se adresează medicamentelor considerate critice. E un pachet legislativ, mai bine zis. Medicamentele critice nu sunt neapărat medicamentele care lipsesc în acest moment. Mult mai corect ar fi să ne gândim la ele ca la medicamente care, dacă ar lipsi, ar crea o problemă reală, imediată, sistemelor de sănătate. Ele trebuie privite și sunt privite din cel puțin două perspective. Una este, să zicem, clasificarea sau gravitatea afecțiunii și a doua este existența sau nu a alternativelor terapeutice. Gândiți-vă că aprovizionarea pentru multe dintre produsele existente se face pe rută maritimă. Transportul maritim nu are pe unde să treacă geografic decât printr-o zonă care fix zilele acestea este, practic, blocată, într-un conflict care va duce cu siguranță la întârzieri de livrare. Există o listă la nivel unional a ceea ce cu toții am considerat a fi medicamente critice, ea conține sute de molecule. Agenția Națională a Medicamentului a dezvoltat o listă adaptată național, pe care nu am dat-o încă publicității din simplul motiv că acest regulament trebuie să fie, mai întâi, adoptat. Sunt medicamente pe care le vom clasifica drept risc înalt – undeva în jur de 50 de molecule care se adresează unor afecțiuni foarte severe ce pun viața în pericol și care nici nu au vreo alternativă dacă ar lipsi. Mai există o categorie de produse pe care le vom încadra într-o clasă medie de risc, unde sunt marea majoritate a produselor. Și există o categorie de molecule cu risc mai scăzut, dar care trebuie ținute sub supraveghere continuă, pentru că pot oricând să treacă într-o categorie superioară. Sunt lucruri despre care vorbim acum și care se vor întâmpla în 2026.

• Încă un lucru pe care aș mai vrea să îl punctez. Profitând de faptul că în luna februarie s-au împlinit șapte ani de la intrarea în vigoare a pachetului legislativ care se adresează medicamentelor contrafăcute, vreau să mai trag un semnal de alarmă. În momentele în care anumite medicamente nu sunt disponibile sau sunt foarte scumpe, apar „soluții” pe internet – medicamente la prețuri mai mici decât cele reglementate, dar care vin pe circuite neautorizate. În cele mai multe cazuri, e vorba despre medicamente contrafăcute. Pe circuitul legal, adică depozite autorizate și farmacii autorizate, în România lucrurile sunt total sub control, nu pot pătrunde medicamente contrafăcute. Dar o comandă de pe un site – unele sunt clone ale unor site-uri respectabile – nu face decât să expună consumatorul, pacientul, la o mare probabilitate ca acel produs să fie contrafăcut. Și asta duce, în cel mai fericit caz, la un produs fără niciun efect. Dar, de cele mai multe ori, duce chiar la afectarea gravă a stării de sănătate a utilizatorului. Nu avem nicio garanție asupra a ceea ce conțin acele produse.

Horațiu-Remus MOLDOVAN, Președinte, Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

• Noi, Casa Națională de Asigurări, suntem garanția faptului că orice pacient din țara asta beneficiază de asistență medicală atunci când are nevoie. De la prevenție, pe care doresc să o dezvoltăm, până la ceea ce înseamnă boli grave, care sunt grupate în programele naționale de sănătate, în general.

• Este un exemplu pe care îl dau ca să înțeleagă toată lumea efortul pe care-l face Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pentru a nu lăsa niciun om să moară. 1.800.000 de euro plătim pentru un anumit tratament. Nu sunt multe cazuri, sunt boli rare, dar adunate, toate bolile rare, sunt peste 1,3 miliarde de lei, din bugetul de 85 de miliarde de lei al Casei, anul trecut. Lucrul acesta este foarte important și l-am mai subliniat, doar un asigurator social de sănătate își permite să facă lucrul acesta.

• Doar un asigurator de servicii sociale de sănătate poate să fie garantul acestor pacienți, dacă are și un buget structurat clar și suficient.

• Anul trecut, am schimbat paradigma acelui raport dintre plătitor și neplătitor, deși nu a fost o fost o măsură prea populară pe care Guvernul și Parlamentul și-au asumat-o. Ea a fost foarte necesară, întrucât, dacă nu se făcea în august acest lucru, în octombrie – noiembrie, Ministerul de Finanțe nu mai avea prevedere bugetară pentru spitale, nu mai avea prevedere bugetară pentru medicamente, și aproape toate spitalele publice din România intrau în arierate.

• S-a făcut ceea ce trebuie și, dacă e să comparăm sistemul din România cu sistemul din Germania, noi avem din 10% CASS, în Germania este spre 15% CASS. Și la alte venituri – 10% din salariul mediu din România, față de 15% din salariul mediu din Germania.

• Ca să mă concentrez pe programele de sănătate, vă spun că anul trecut peste 14 miliarde de lei au mers, din acest buget de 85 de miliarde, pe programe de sănătate. Sunt 16 programe bugetate, iar patru din acestea au însemnat peste 90% – cancer (aproape jumătate (47%), dializă, bolile rare și diabetul.

• Înseamnă, încă o dată, o demonstrație a ceea ce poate să facă un fond social de asigurări de sănătate care, în opinia mea, trebuie să rămână social.

• Am mai spus, cred că sunt primul președinte al Casei care a spus că în România este nevoie de asigurări complementare de sănătate. Am chemat la discuții Uniunea Națională a Asiguratorilor din România și le-am spus: Nu v-am chemat pentru că sunt preocupat de business-ul dumneavoastră, ci de faptul că 30% din cheltuielile de sănătate din România sunt out-of-pocket. N-ați vrea dumneavoastră, ca să nu mai plătească pacienții din buzunar, și să-i asigurați dumneavoastră? Desigur, există niște facilități fiscale pe care Parlamentul trebuie să le gândească. Avem acea sumă de 400 sau 500 de euro pe an care se poate utiliza în acest scop. Este total insuficient. În plus se poate utiliza și pentru altceva – abonamente de sănătate, abonamente la sală. Trebuie să existe niște facilități fiscale dedicate asigurărilor complementare de sănătate voluntare. Doar pentru acest capitol. Pentru că, indiferent cât vom crește bugetul Casei, niciodată nu o să putem să finanțăm tot, chiar dacă spunem că prin pachetul de bază finanțăm tot. Nu-i așa. Pentru că medicamentele compensate 90% sunt 90%, nu 100% și restul plătește pacientul, din buzunar. De ce să plătească pacientul, când ar putea să plătească un asigurator, cu o asigurare voluntară complementară?

• În legătură cu programele de prevenție. Eu sunt total de acord că trebuie să existe o reașezarea acestor programe de sănătate și o completare armonioasă a lor, atât a programelor de sănătate curative, care sunt la Casa Națională, cât și a celor preventive care sunt la Ministerul Sănătății. Poate, o parte dintre ele, mai ales dacă vorbim despre HIV, poate că ar fi bine să le regândim, din ce zonă sunt ele coordonate.

• Susțin propunerea domnului profesor Streinu-Cercel, cu ideea acestui screening pentru hepatita B, C. Sunt teste simple, rapide, pe care le poate face medicul de familie. Să știți că el se fac, conform legii, de către medicul de medicina muncii și este opțional, la latitudinea medicului de medicina muncii și pe cheltuiala angajatorului. Deci, există un model de bună practică.

• M-aș referi la buget. În legătură cu bugetul. Pe lângă faptul că am punctat necesitatea unui buget multianual pentru CNAS, mai sunt două chestiuni extrem de importante, din perspectivă bugetară. Unul, în legătură cu persoanele care încă sunt scutite și, din punctul meu de vedere, trebuie să rămână scutite, în continuare – sunt elevii, studenții și persoanele cu handicap. Dar, este o chestiune foarte delicată. Pentru ei plătește cineva, dar nu cine trebuie. Și în alte țări există lucrul acesta, dar statul plătește pentru ei. La noi, plătim tot noi. Adică, cei care contribuie plătesc și pentru cei care nu contribuie. Și, atunci, ne întrebăm de ce nu avem bani suficienți. Tocmai cei care nu contribuie beneficiază de cele mai multe servicii sau cele mai scumpe, de regulă. Vă rog pe dumneavoastră, ca parlamentari: Haideți să explorăm această posibilitate, ca să existe o linie bugetară la CNAS pentru cei 7 milioane de români care sunt asigurați, dar nu plătesc, să avem predictibilitate bugetară și să vină statul, prin bugetul de stat, și să spună: nu 1,8 miliard, poate cinci sau șapte miliarde de lei sunt necesari, în fiecare an, pentru acoperirea acestor costuri.

• Și mai este o chestiune legată de buget – deși pe zona de concedii medicale am făcut anul trecut niște modificări care au fost dureroase pentru cei care erau de bună credință, dar au reușit să rezolve în bună parte problema cu concediile fictive, mai ales pe acele de diagnostic care erau cele mai pretabile pentru aceste practici, și am reușit în ultimele cinci luni să reducem cu o treime numărul de concedii. Dar, trebuie să recunoaștem: nu se colectează suficienți bani pentru concediile medicale. Noi avem 30% din Contribuția asiguratorie pentru muncă, din acel 2,25%. Dacă astăzi, o persoană cu o profesie liberală, dorește să se asigure pentru concedii medicale, plătește 1%. Noi, pentru toți ceilalți care au contracte individuale de muncă, primim 30% din 2,25%. Ca să ajungem la echivalentul acelui 1%, trebuie ca acest procent de 30% să fie cel puțin 45%.

• Noi, CASA stăm pe un munte de date. Ca să putem să luăm decizii fundamentate pe baza de dovezi, trebuie să analizăm aceste date și, în această ideea, vom avea un departament de farmaco-economie care va cuprinde medici, farmaciști, economiști și mediul universitar, și vom face aceste analize. Vom încerca să evaluăm impactul bugetar al terapiilor noi și să fundamentăm deciziile privind programele noi de sănătate.

• Tot în ideea unui bun control financiar și a bugetării pe termen mediu, directorii caselor de sănătate din țară au o misiune importantă în aceste săptămâni, fiecare trebuie să vină, până în vară, cu strategia de contactare pe cinci ani. Asta o facem. Ca să trecem de la o strategie de contractare reactivă la o strategie pro-activă. Acum mapăm nevoile și vor ști și investitorii, publici sau privați, pe ce merită să investească – pe zona de ambulator, pe zona de spital – pentru nevoile fiecărui județ și fiecărei regiuni.

• În legătură cu digitalizarea. Odată ce vom implementa noul PIAS vom putea urmări foarte bine toate aceste elemente și vom trece într-o altă logică și altă abordare.

• În legătură cu achizițiile centralizate: sunt susținătorul acestora, cel puțin pe un segment, în programele naționale de sănătate. Am constatat că sunt diferențe foarte mari de prețuri, d ela un spital la altul, la achiziția unor echipamente, materiale (proteze, de exemplu), pe motiv de volume cumpărate. În momentul în care se va face această achiziție centralizată vom putea să transferăm și stocurile mult mai ușor, fără aceste constrângeri legislative și, dacă un spital rămâne fără un tip de proteză, pune mâna pe telefon.

Q&A

Iulian Petre, Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA): La medicina muncii, testarea trebuie făcută conform legislației, angajatorii nu trebuie să știe toate bolile angajaților, pentru că se sperie și avem serie de probleme.

Încerc, din ianuarie, să aflu cum va funcționa, cum vor fi încadrați bolnavii cu HIV și tuberculoză care nu au venituri? Jumătate din case îi consideră asigurați, altele, nu, după modificarea legii.

Cum vor figura în sistemul informatic al Casei? Asigurați sau neasigurați?

Răspuns: Asigurați, desigur. În SIUI există o categorie aparte, pacienți cu aceste afecțiuni. Aici este această problemă delicată pe care dumneavoastră ați ridicat-o. Cu tuberculoza este în regulă, dar e mai sensibilă cealaltă, cu HIV. E drept că nu sunt foarte mulți pacienți în situația aceasta, care nu au sursă de venit și sunt asigurați doar pentru că au aceste două boli. Se vede care este categoria asigurat, nu se poate, din punct de vedere administrativ, să nu bifezi acolo corect.

Întrebare:  Când vor fi aplicate compensări pentru programele de chirurgie robotică în neurochirurgie pentru persoanele care au nevoie de astfel de intervenții, ca ultimă și unică soluție în cazul unor probleme avansate de coloană vertebrală? În chirurgia bariatricăde ce nu există o soluție de colaborare între Ministerul Sănătății, CNAS și pacienți?

Răspuns: Pe zona de chirurgie robotică se știe că există și în lege faptul că Ministerul Sănătății se ocupă de acțiuni prioritare. Domnul ministru a și făcut, deja, un pas important în sensul acesta. Desigur, CNAS, pe măsură ce va avea un buget din care să ne permitem să finanțăm în continuare ceea ce finanțează Ministerul Sănătății, o vom face, pe zona de chirurgie robotică.

Pe zona de chirurgie a obezității chiar am avut discuții ample și tehnice cu colegii și ne-am exprimat întreaga disponibilitate să finanțăm aceste proceduri. De fapt, analizând în profunzime, am ajuns la concluzia că noi finanțăm acele materiale, dar ele sunt pe alte capitole, pe alte zone. De exemplu, aceleași materiale foarte importante se folosesc acum pentru chirurgia colonului. Pur și simplu, aceste materiale există în spitale, dar există reticența managerilor de a le folosi pentru cauzistica aceasta. Dacă facem o analiză cost – beneficiu și constatăm că un caz de chirurgie bariatrică ajunge până în 4.000 de euro (2.000 – 3.000 de euro) și ne gândim la ceea ce înseamnă tratamentul complicațiilor unui pacient cu obezitate morbidă, avem cel puțin 1.000 de lei pe lună. Din start avem 3.000 de euro pe an. Printr-o operație de chirurgie bariatrică am elimina într-un an, doi, costurile, doar din oxigenul folosit în tratamente.

Întrebare: CNAS a făcut eforturi importante pentru întărirea pilonului de prevenție. Care sunt planurile pentru 2026?

Răspuns: Am avut o discuție cu medicii de familie și le-am propus ca în momentul în care dânșii sunt pregătiți și, cel mai probabil, ca din acest an să se întâmple, dânșii au avut în față două variante. O variantă de bugetare în care să le putem deconta o medie de două consultații de prevenție pe zi, suplimentar față de nivelul maxim pe care îl au pe zi, sau o variantă în care să funcționeze ca până acum – consultațiile de prevenție să intre în calculul numărului total de consultații pe zi. Probabil, discuțiile nu au fost suficiente, și am înțeles îngrijorările medicilor de familie cu privire la riscul de a le scădea veniturile, pentru că nu există această cultură a prevenției.

Aici, întreaga societate trebuie să lucrăm un pic mai mult, pentru că, altfel pacienții nu vin la medicul de familie și ar trebui să ținem cont de acest lucru.

Sper ca o campanie puternică, la toate nivelurile societății (Parlament, CNAS, minister, societate civilă), să putem să influențăm acest comportament preventiv, cu atât mai mult cu cât și dumneavoastră ați menționat, Casa oferă deja pachete de prevenție, pe grupe de vârstă, pe tot ceea ce înseamnă bolile cele mai răspândite.

Asist. Univ. Dr. Adrian MARINESCU, Manager, Institutul Național de Boli Infecțioase ”Prof. Dr. Matei Balș”

• Aș începe cu un exemplu mai mult decât concret, apropo de programele de sănătate. De exemplu programul HIV – și aici mă uit un pic spre finanțiști, să văd ce părere au. Pentru că este un program național de sănătate care e scump pentru România – înseamnă din păcate o sumă mare de bani și până la urmă numărul celor care sunt în acest program e un număr mic dacă e să compari, nu știu, în raport cu pacienții care au de exemplu hepatită virală. Adică avem în momentul de față în acest program aproximativ 16.000 de pacienți, iar finanțarea doar pentru anul 2025 a depășit 500 de milioane de lei. Și a depășit bine aceste această sumă.

• Foarte interesant e că programul nu-i o soluție integrată. Acum, asta e partea mai puțin plină a paharului. Pentru că aș avea nevoie ca, în afară de programul de tratament să mă gândesc la prevenție, și aș avea nevoie ca evaluarea și analizele care monitorizează pacientul să intre tot în program și să nu fie separat luate de către spital.

• Concret, dacă ar fi să mă gândesc la soluția pentru acel program, și la fel e și pentru restul programelor naționale, costurile ar crește destul de mult. Dar așa cum discutam mai devreme, prevenția ar trebui să însemne până la urmă o cheltuieli pe moment, dar un rezultat mult mai bun după.

• Am făcut și niște calcule, apropo de programul de HIV și de profilaxia pre-expunere, adică prep, care practic se referă la situația în care previi infectarea cetățeanului care are un comportament la risc – un calcul îmi spune că nu e imposibil, nu e atât de greu, chiar dacă aparent cei care sunt cu comportament la risc sunt în număr mare în România – dacă ne uităm la ce ne spun statisticile europene am putea să realizăm destul de ușor… De exemplu, România ar avea nevoie în primul an de profilaxie pre-expunere probabil de tratamentul pentru aproximativ 1000, poate un pic peste 1000 de pacienți, de fapt de cetățeni care devin pacienți în acest fel, și în următorii ani ar mai crește ceva numărul – pentru că ar rămâne cei care erau și în primul an și care ar lua practic un tratament cronic și s-ar mai adăuga.

• Deci nu ar fi ceva imposibil și s-ar putea realiza dar acuma vine întrebarea pentru… apropo de discuția cu bugetul: oare dacă gândim această profilaxie pre-expunere acum, în martie, avem și șanse să fie o bugetare pe măsura? Pentru că dacă te duci să vorbești cu Ministerul îți spune: da foarte bine, începeți prep-ul, să-l faceți de mâine… Eu chiar am avut o astfel de inițiativă cred că anul trecut. Iar Ministerul mi-a zis: da, începem cu prep-ul, pilot… M-am gândit pe urmă, după ce am plecat foarte fericit și liniștit, și m-am gândit pe urmă: bun, și care e suma? Care e finanțarea separată în raport cu prep-ul dacă eu încep? Adică altfel spus: dacă primesc aceeași bani n-am cum să fac prep așa cum ar trebui, adică profilaxie pre-expunere.

• Deci întrebarea ar fi, către cei care practic construiesc bugetul, dacă chiar ne așteptăm să avem o profilaxie așa cum scrie în strategia clară pentru HIV, așa cum e promisiunea europeană și așa mai departe. Aici e doar un exemplu.

• Pentru că, altfel, dacă mă uit la partea plină a paharului, România a făcut foarte mult în ceea ce privește managementul pacientului cu HIV și nu sunt subiectiv. Chiar spun că e un exemplu pentru orice țară din Europa, din toate punctele de vedere putem discuta oricând cu argumentele pe masă. Ce lipsește este exact ce discutam mai devreme: povesteam mai devreme cum e cu statutul de persoană asigurată/neasigurată… Eu cumva încerc să mă gândesc echilibrat și la mijloc… Și cetățeanul care plătește asigurări de sănătate are toate drepturile și ar putea să își pună întrebarea de ce nu plătim toți, și cel care nu poate să plătească și ar putea să reprezinte un risc pentru ceilalți, pentru că i-a infecta dacă de exemplu are virusul HIV.

• Deci eu cred că trebuie ca lucrurile să fie într-un anumit echilibru și aici ar trebui, în primul rând, o analiză clară așa încât să stabișeti cine poate sau nu să plătească acele asigurări. Pentru că sunt și situații ciudate când oamenii ar putea să plătească și nu o fac – pentru că nu au venituri declarate… sunt multe lucruri de spus. Sunt oameni care vin să-și ia ajutorul de handicap cu nu știu ce mașină… etc. Adică sunt situații ciudate în România, dar nu înseamnă că nu sunt cazuri sociale, oameni care nu au cu ce să plătească.

• Problema e că legislația nu se duce în final în practică. La fel cum se întâmplă și cu prep-ul, care pe hârtie este foarte bun sau bine documentat dar în practică lipsește cu desăvârșire. Defapt, dacă mă gândesc la profilaxia pre-expunere făcută din fonduri oficiale, nu există. Sunt doar niște variante prin ONG-uri, le-am derulat și noi.

• Dar în concluzie aș vrea să spun 3 lucruri. În primul rând că ar trebui ca finanțarea să fie cu niște pași concreți. Pentru aceste programe… și așa cum eu am dat exemplul programului de HIV și oricând cei care lucrează și cei care coordonăm programul am putea să punem totul pe hârtie, mai mult decât concret, că altfel sună frumos, dar cu practica e mai greu… Deci nu știu cum s-ar putea face. Aici nu sunt foarte optimist, apropo de profilaxia care să se facă începând din… când o să fie bugetul, aprilie… Dacă o să discutăm în vară eu mă întreb care e suma concretă, de unde e finanțarea în plus.

• În al doilea rând, programele de sănătate într-adevăr înseamnă securitate națională, chiar dacă în aceste zile noi prin securitate înțelegem altceva și fiecare se poziționează strategic la nivel de țară… Dar programele de sănătate, cele naționale, ar trebui să joace un rol extrem de important pentru că asigură securitatea. Dacă n-ai o populație care să fie sănătoasă, cred că nu poți să faci mare lucru cu nimic. Mai ales că este interesant că în momentul în care oamenii transmit, dacă vorbesc de bolile contagioase întotdeauna în istorie, dacă ne uităm, așa s-a întâmplat – practic acele boli care s-au transmis nu mai că au decimat populațiile, dar au creat niște deservicii atât de mari încât oricât te-ai chinui pe urmă să îndrepți nu ai ce să mai faci.

• Iar în al treilea rând, apropo de medicamente, e interesant că în România suntem în momentul în care avem medicamentele europenilor, la hepatita C, la infecția HIV, dar avem doar tratamentele. Deci noi ne focusăm doar pe tratament. Dar la partea de prevenție, nu neapărat că nu vrem s-o facem. Ci probabil că nu suntem conștienți că trebuie să fie o finanțare mai bună și iarăși foarte important, nu prea ne dăm seama ce înseamnă ca definiție prevenția. Pentru că a face prevenție înseamnă să cauți, să testezi.

• Eu aveam de exemplu în slide, vă spun doar ca cifre: de exemplu la infecția HIV, în modul de față, teoretic în 2025 am avut mai puțin de 700 de pacienți nou diagnosticați. 672 statistic vorbind, doar că nu e real pentru că numărul e mai mare. Cei care nu sunt diagnosticați și au infecția sigur vor transmite, pentru că au comportamentul la risc și atunci mă aștept ca în anii următori…

• Bine, am varianta să ies bine în statistică și atunci să-mi fac o finanțare de program pe o variantă nerealistă sau să mă duc spre o testare care să fie acoperitoare și care la un moment dat să îmi stabilească care sunt pacienții cu hepatită B, C, HIV, sifilis și așa mai departe. Deci eu militez pentru varianta legată de prevenție care va duce într-un timp destul de scurt, probabil 10 ani, la o economie foarte clară și aici dacă ar fi cei care se ocupă de Finanțe, probabil și-ar da seama că, în 10 ani, ar vedea și pe hârtie că lucrurile stau mai bine. Dar rămân optimist totuși că se poate face

Ionuț DUMITRU, Economist Șef, Raiffeisen Bank Romania & Consilier onorific, Prim-ministrul României

• Obiectivul intervenției mele este să fac o analiză succintă, foarte succintă, asupra cheltuielilor publice de sănătate. Deci doar partea publică; nu include și partea privată în cifre, în România. Și vedem cam cum stăm față de alte state din Europa. Ce mi-am propus să tratez în prezentarea mea: în primul rând, cât cheltuim în sănătate din bani publici. Concluzia este foarte clară: avem un nivel foarte redus față de standardele europene, nu numai față de media europeană, dar suntem cam la coada clasamentului; cum cheltuim – și aici avem o problemă: prea multe spitale și bunuri și servicii, prea puțin ambulator; ce rezultate obținem – evident, când cheltui puțin și prost, rezultatele nu vor fi bune, dar cred că suntem cu toții conștienți. Mortalitatea prevenibilă este destul de ridicată în România, cea mai ridicată din Europa. Am încercat să identific unde este ruptura: avem un ambulatoriu subfinanțat și o prevenție foarte slabă.

• Dacă ne uităm la cifrele României versus țările europene, cheltuielile publice cu sănătatea în România, așa cum menționam, sunt la coada clasamentului. Avem o cheltuială cu sănătatea – media pe ultimii 30 de ani, dacă vreți – de 3,9% din PIB, mult sub media europeană, care este de 6,8% din PIB. Sigur că, în timpul pandemiei, a fost o creștere peste tot în Europa și în lume; cheltuielile sanitare au crescut. Dar, dacă ne uităm pe o medie multianuală pe ultimele trei decenii, avem o concluzie care este grăitoare: cheltuim foarte puțin față de standardele europene. Dacă ne-am raporta și la cheltuielile per capita, exact aceeași imagine este valabilă.

• Dacă ne uităm la structura cheltuielilor în sănătate, o să vedem că serviciile spitalicești sunt de departe cele mai mari și au ponderea majoritară, mult peste media europeană. Vedem că ponderea serviciilor spitalicești din România este în topul clasamentului european, iar serviciile ambulatorii au o pondere foarte mică. Dacă ne uităm mai departe, un pic în detaliu, o să vedem că, într-adevăr, la serviciile spitalicești suntem aproape de media europeană; diferența față de media europeană este destul de mică: 2,9% din PIB față de 3,2% din PIB. În timp ce, la serviciile în ambulatoriu, suntem de departe la coada clasamentului: doar 0,3% din PIB față de media europeană de 2,3% din PIB. Deci, pentru serviciile în ambulatoriu, cheltuim cam de șapte ori mai puțin decât media europeană, nici măcar comparabil.

• Mai departe, dacă ne uităm un pic mai în detaliu, o să vedem că, atunci când analizăm cheltuielile publice cu sănătatea în România pe clasificație economică, concluzia este destul de clară, și anume că avem achiziții relativ mari – și asta mă frapează, mă șochează; dacă nu cumva este o problemă de date statistice, deși n-ar trebui să fie. România cheltuie pentru achiziții de bunuri și servicii în sănătate 2,2% din PIB, în timp ce media europeană este de 1,2% din PIB, deci cu un punct procentual peste media europeană.

• Revenim un pic: cheltuim, per ansamblu, pe sănătate din surse publice mult sub media europeană, dar la bunuri și servicii cheltuim peste media europeană; la investiții cheltuim puțin față de standardele europene; la salarii avem o pondere în PIB a cheltuielilor salariale în sectorul sanitar un pic mai mare decât media europeană – 1,7% este media europeană, 1,8% reprezintă cheltuielile din România. Iar transferurile sociale în natură sunt foarte reduse – ele reprezintă un instrument important în alte state europene; în România, acest instrument este destul de firav. Dacă ne uităm un pic mai în detaliu la partea aceasta de cheltuieli cu bunuri și servicii, pe care am menționat-o, șocantă pentru mine – 2,2% din PIB în România față de 1,2% din PIB media europeană – pare că dintotdeauna a fost așa. Dacă ne uităm pe datele statistice, suntem peste media europeană cu mult atunci când vorbim de achiziții de bunuri și servicii în sectorul sanitar.

• Mai departe, infrastructura din sectorul sanitar este una destul de amplă. Dacă ne uităm la numărul de paturi în spitale raportat la suta de mii de locuitori, suntem în topul clasamentului european. În același timp, pare că multe dintre spitalele românești și aceste paturi în spitale, multe raportate la populație, nu oferă poate mai degrabă servicii sociale și nu neapărat servicii de sănătate în adevăratul sens al cuvântului. Numărul de angajați în spitale la suta de mii de locuitori este mic în standarde europene în România; deci avem o infrastructură mare, dar populată destul de slab cu medici, cu angajați în sectorul sanitar, raportat la suta de mii de locuitori.

• Dacă mergem un pic la rezultate, deci cheltuim puțin și cu o structură nepotrivită, aș spune. Rezultatul nu poate fi decât unul slab: mortalitatea prevenibilă în România nu este cea mai mare, este a doua cea mai mare din Europa, dar, dacă ne uităm pe linia de regresie, o să vedem că, raportat la cheltuielile publice cu sănătatea, pare că am putea avea, totuși, și la aceste cheltuieli foarte mici după standardul european, rezultate mai bune. Pare că avem nu doar o problemă cantitativă, dar și o problemă calitativă, de eficiență a cheltuirii banilor.

• În concluzie, ca să fiu scurt, România are o problemă cantitativă de subfinanțare cronică a sistemului sanitar; nici nu putea să fie altfel, atât timp cât ai resurse din taxe și impozite de 28% din PIB versus o medie europeană de 41% din PIB. Noi avem acest slogan – „vrem o țară ca afară” – care înseamnă servicii publice de calitate europeană, dar cu resurse românești. Avem o problemă de subfinanțare.

• Dar avem și o problemă de design al sistemului. Avem o problemă de alocare pe componente ale sectorului sanitar. Dacă am aloca mai mulți bani într-o arhitectură care pare insuficientă, nu am ajunge decât la costuri mai mari, nu la rezultate mai bune. Deci aș spune că trebuie lucrat – și sunt specialiști aici la masă care știu mai bine ce este de făcut. Avem un sistem care este mai degrabă spital-centric, adică spitalele, serviciile spitalicești, sunt cele care consumă resursele cele mai mari, în timp ce partea de ambulatoriu este extrem de neglijată, la fel și partea de prevenție.

• Povara este, în final, transferată către pacient. Un sistem public slab finanțat, implicit, se transformă într-un sistem care se privatizează practic prin plățile din buzunar ale fiecăruia, cu care trebuie să completăm ceea ce statul cheltuie pentru noi. Creșterea bugetului, însă, fără reforme, nu va face altceva decât să perpetueze ineficiența. Avem nevoie de o regândire a modului în care cheltuim banii în sănătate. Fără predictibilitate în finanțare și stimulentele corecte, fără îndoială că accesul la terapii moderne este iluzoriu. Nu poți avea o finanțare multianuală pentru terapii moderne, care – știm cu toții – sunt și foarte scumpe, să zicem terapii inovative; nu ai nicio încurajare a investițiilor pe termen lung, atât timp cât nu ai o predictibilitate bugetară mai clară.

• Concluzia aș rezuma-o în felul următor: nu ne permitem să cheltuim puțin și ineficient în același timp.

Q&A

Putem merge în paralel: rezolvarea subfinanțării și, în același timp, reducerea pierderilor?

Sigur că da, în paralel. Adică trebuie găsite resurse suplimentare pentru a finanța acest domeniu. Când finanțezi, de trei decenii – deci nu de doi-trei ani, ci de trei decenii – un domeniu vital pentru securitatea națională, cum se spune în titlul conferinței de aici – securitate economică, securitate națională, în general – nu poți să spui că este o cheltuială pe care o poți economisi, ci este doar o cheltuială amânată, până la urmă, pentru că la un moment dat apare o problemă care se accentuează, devine o problemă cronică și trebuie rezolvată.

Cum poate fi rezolvată? Accesând resurse mai mari. Sigur că nu poți susține sistemul cu contribuții de la 5–6 milioane sau câți contribuie la sănătate și, în același timp, să oferi servicii de sănătate pentru 19 milioane sau câți suntem. Și atunci nu poți decât să lucrezi în zona aceasta de eliminare a excepțiilor și, până la urmă, să conștientizăm că, și dacă ar plăti toată lumea, totuși trebuie ajuns într-o zonă în care să definești niște servicii de bază pe care le accesează orice cetățean. Și, sigur, suplimentar, trebuie conștientizat că este nevoie și de o asigurare privată de sănătate, nu numai de finanțare din surse publice.

În bugetul pe 2026 va fi un procent mai generos pentru sănătate, față de ce era anul trecut – adică să avem speranțe că va fi mai bine?

N-aș putea să vă garantez acest lucru. Știți că avem constrângeri bugetare foarte serioase; avem deficitul bugetar, care ne creează probleme mari. Dar, în același timp, trebuie să faci loc treptat. Nu numai sănătatea este deficitară din perspectiva finanțării. Și educația – dacă am pune același grafic – o să vedem că avem aceeași problemă: subfinanțări cronice.

Sigur că, atunci când resursele sunt limitate, te poți gândi: ce pot face mai bine cu resursele pe care le am? Sigur că îmi doresc ca ele să crească în timp și asta trebuie să o facem. Și pentru asta trebuie să depunem eforturi mari: să îmbunătățim colectarea taxelor și impozitelor. Avem nevoie de resurse mai mari nu numai pentru sănătate și educație, ci și pentru apărare – avem acest obiectiv să mergem spre 5% din PIB cu cheltuielile de apărare.

Dar, în același timp, te poți gândi că, pe termen scurt, eforturile trebuie concentrate și pe zona de eficiență, adică să cheltuim mai bine banii, să gândim mai atent modul în care alocăm resursele în domeniul sănătății.

Maria Gabriela HORGA – Președinte, Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital, Senatul României

Chiar dacă nu sunt expertă în programe de sănătate în primul rând este o problemă de finanțare și cum am mai spus-o și cu alte ocazii, garantarea accesului pacienților la servicii medicale reprezintă o investiție esențială pentru viitorul României și pe termen lung costul este mai mic dacă investim în prevenție decât dacă decontăm servicii medicale pentru boli cronice.

Și atunci întrebarea esențială este cum putem oferi aceste tratamente inovatoare și eficiente dar fără a suprasolicita finanțele publice. Soluția constă în chestionarea inteligentă și eficientă a resurselor disponibile dar și o mult mai bună atenție la toate propunerile legislative care din dorința de a încuraja finanțarea acestor servicii medicale care implică modificări la codul fiscal. Nu se pot face politici în sănătate doar prin acordarea de excepții de la codul fiscal. Nu pot fi urmăritite nici care sunt efectele benefice ale tratamentelor de către Casa de Asigurări de Sănătate și instituțiile interesate și secătuiesc bugetele pentru finanțarea unor programe de care avem nevoie.

O altă problemă este accesul inegal la servicii și medicamente inovative, care limitează accesul întregii populații la servicii de sănătate. Birocrația excesivă trebuie de asemenea avută în vedere, pentru că încetinește implementarea programelor. Această capacitate limitată a instituțiilor de urmări și evalua impactul măsurilor, pentru că până la urmă un program bune este cel care și-a atins scopul propus inițial.

Eu cred că prevenția trebuie integrată la toate nivelurile sistemului de sănătate dar și în educația populației. După cum se întâmplă și în alte domenii, trebuie crescut nivelul de educație al fiecăruia dintre noi pentru integra prevenția în viața noastră. De aceea programele naționale pe care le-am susținut în Parlament deși nu sunt un specialist în domeniu de prevenție și de screening pe care le consider absolut necesare. De exemplu Strategia națională pentru prevenție, Vaccinarea anti-HPV, Profilaxia anti-expunere pentru HIV, Programul de combatere și control al cancerului, Toate acestea arată că într-adevăr speranța la viață sănătoasă crește și în final reduc oreiunea aspra spitalelor. Una dintre legile recente pentru care Guvernul Bolojan și-a asumat răspunderea în Parlament vizează și reforme în domeniul sănătății, care pune accentul mult mai puternic pe pacient pe care îl pune în centrul deciziei.

Nu în ultimul rând trebuie să menționez fondurile europene pe care trebuie să le utilizăm. Avem de asemenea în planul de relansare o seamă de măsuri pentru susținerea industriei, creditul fiscal și măsurile de susținere a tot ce înseamnă cercetare inovativă și amortizare accelerată dar care trebuie mai bine explicate pentru a ajunge către toți cei interesați.

Revenind la fondurile europene, am avut recent în Parlamentul European o propunere înaintate de europarlamentarul Dan Motreanu care vizează crearea unui fond european dedicat producției de medicamente critice și a fost adoptat de Parlament pentru a fi introdus în cadrul bugetului multianual 2028-2034, un instrument financiar dedicat construirii și modernizării fabricilor de producție. Pentru România această reglementare contribuie la atragerea de fonduri europene pentru construirea și modernizarea fabricilor de medicamente. Din păcate situația bugetară ne afectează și atunci avem aceste limitări însă milităm pentru a facilita accesul pacienților la servicii medicale de calitate.

Q: Credeți că România ar putea face mai mult pentru a prioritiza prevenția, pentru a fi încadrată ca investiție strategică? Aceasta în contextul dezbaterilor pentru bugetul pentru 2026 și a planului multianual al UE pe 2028-2034.

A: Bineînteles că putem să avem programe dedicate si anumitor investiții care să ajute prevenția precum cele pe care le avem în PNRR prin care se acordă ajutor de stat sub forma creditelor fiscale. Ministerul Sănătății va derula programe care să susțină cercetarea și inovația sunt și un experiment ca să vedem dacă vor accesate de cei interesați. Aceasta deoarece aceste programe au două părți. O prima parte constă în oferta de finanțare care poate fi accesată dar de cealaltă parte sunt investitorii interesați de a accesa aceste finanțări prntru investiții. Și aici sunt mai mulți factori care contează pe lângă ajutorul de stat și creditul fiscal: Stabilitatea politică, predictibilitatea fiscală, climatul de afaceri etc. Aceste programe trebuie monitorizate și în funcție de rezultate, continuate sau banii să fie relocați către alte programe.

Claudiu CHELEȘ, General Manager, Gilead Sciences Romania & Israel

• Mulțumim pentru această oportunitate de a avea un dialog cu reprezentanți ai autorităților, experți în domeniu și parteneri instituționali. Sunt într-un moment în care discuția despre sănătate nu poate să fie disociată de dialogul pentru securitatea națională, impactul în bugetul țării, siguranța cetățenilor, libera circulație și impactul din nou pe termen lung al unor programe care înseamnă o guvernare strategică.

• Pentru început voi menționa foarte clar că, în perspectiva HIV, țintele de eliminare înseamnă 0 noi infecții. 0 noi infecții e un deziderat asumat de experții în domeniu și de comunitatea medicală pentru o perspectivă poate chiar de 5 ani înainte și care poate să aibă un impact prin corelația între tratament-testare-diagnosticare și, obligatoriu, prevenție. Fără prevenție vom avea doar un context evolutiv în care așa cum au fost menționate, în referințele anterioare, costurile se cumulează, avem în fiecare an persoane nou infectate, cu risc important în comunitatea în care fac parte și risc în întreaga societate.

• Prevenția HIV este unul dintre exemplele noi, exemplele moderne care arată diferența între o atitudine cu o abordare reactivă și o guvernanță strategică, cu impact în maturitatea politicilor publice, responsabilitatea instituțională și capacitatea unei țări de a evolua. În ultima perioadă, așa cum am observant, prezența HIV a reprezentat un factor major de interes. Suntem în fața unor declarații publice și urmărim în acest an, ideal până la finalul anului 2026, legea HIV ca politică de stat, cu resurse specifice pentru implementare.

• Înainte de a comenta aportul inovației și progresul într-o arie specifică, avem un paradox, așa cum am menționat, în HIV. La nivel global există disponibile – așa este și cazul în țării noastre, unde am înregistrat acum 40 de ani primul pacient, prima persoană infectată cu HIV – niște referințe importante. Sunt peste 40 de milioane la persoane infectate cu HIV, la nivel mondial, și doar la nivelul anului trecut 1,3 milioane persoane noi infectate care se adaugă în sistemele specifice țărilor. Chiar dacă tratamentul antiretroviral funcționează și funcționează în proporții covârșitoare la nivel de asigurare al netransibilității.

• Practic o persoană care ia tratamentul antiretroviral – o singură tabletă pe zi, în anul 2026, în România – nu transmite boala. Există cupluri serodiscordante în care un partener este infectat, este pozitiv, iar celălalt are un statut absolut normal. Și sunt exemple menționate în grupurile de risc, în anumite subpopulații asistăm la o incidență de până la 8%. De aceea asupra acestora mă voi referi în continuare.

• În contextul expus și de domnul doctor Marinescu, care coordonează legătura centrelor cu Ministerul Sănătății, am acumulat din datele pe care le-am vizualizat recent aproape 30.000 de persoane infectate pe parcursul timpului, acestea sunt date cumulative. În acest moment, în jur de 19000 de persoane în România sunt infectate cu HIV și un număr important, peste 16000, sunt în tratamen.

• Extrapolarea celor 7-800 de pacienți noi infectați, persoane infectate anual, poate să fie o legătură cu ce se întâmplă… Am auzit anterior impactul în bugete și componența de perspectivă pe termen lung. Avem o referință recentă de date farmaco-economice, care arată diferența între a continua în acest fel, ca până acum – adică asigurarea eminamente doar a tratamentului, cu impactul și costurile generate de către acesta – și practic de aici putem să avem un balans, o vizualizare a impactului introducerii prevenției în HIV.

• Acest studiu coordonat în nouă țări europene, între care și România, arată niște cifre absolut halucinate: prevenția HIV, strict a infecțiilor noi, poate să economisească, în următorii 10 ani, 30 de miliarde de euro. Acesta este bugetul întregului sistem de sănătate din România anual și calculul la nivel de alocare pentru aceste cazuri noi e o matematică simplă și, stimulat de interlocutorul anterior, voi face această referință. E acest cost al inacțiunii. Deci practic dacă continuăm în același fel vom genera – pentru integrarea în sistemul și în cadrul programului național de combatere și control al epidemiei HIV – costuri care pentru următorii ani pot să ajungă, strict pentru acești 7-800 de pacienți în următorii cinci ani, cum spuneam, la o cifră halucinantă de peste 1,3 miliarde de euro. Deci nu vorbim de costul unui tratament, vorbim despre costurile generate prin multiplicarea și aportul cumulativ al persoanelor noi infectate în sistem.

• În România avem un profil epidemiologic care este într-o dinamică specifică, aș spune, Estului Europei – corelată și cu contextul circulației cetățenilor în zona noastră. Transmiterea heterosexuală este în continuare principalul mod de infectare, dar avem și niște grupuri de populații specifice care, spuneam, sunt la risc. Și din corelația pe care domnul doctor Marinescu a făcut-o este foarte clar că acolo trebuie să începem să vizualizăm concret impactul și, ulterior, să găsim resurse pentru a crește exponențial impactul prevenției.

• Prevenția universală însă nu este nici posibilă, nici suficientă. Încă odată, aceasta trebuie să fie țintită, adaptată grupurilor cu risc și eliberată de stigmă.

• Profilaxia pre-expunere ar duce o strategie și un tip de intervenție personalizată, care se adaugă unor metode care și-au dovedit, prin tratament și testare, eficiența.

• Voi lista în final unde suntem: avem lansarea sub-programului național de prevenție HIV/SIDA în 2026, încă din acest debut de an, care introduce și profilaxia pre-expunere ca instrument de prevenție activă și suntem în faza de urmărire a inițierii strategiei naționale – acea lege HIV pe care am menționat-o și care are posibilitatea să acopere următoarea perioadă, în mod primar până la nivelul anului 2030, și care introduce alături de controlul HIV, încă o dată, prevenția în mod particular în cazul acestei afecțiuni cronice care are o evoluție, așa cum știm foarte bine… Un pacient care este infectat cu HIV, în tratament și cu asigurarea comorbidităților specifice, are o speranță de viață absolut ca a unei persoane normale – de la momentul infectării, undeva la 40 de ani. Este o extrapolare ulterioară care stă la baza datelor pe care le am furnizat anterior.

• Prin urmare, ce am auzit astăzi, bugete multi-anuale, corelația între tratament, testare, diagnosticare și acces imediat la soluțiile de tratament, plus obligatoriu prevenție, poate să însemne controlul real al epidemiei. Prevenția și profilaxia pre-expunere este un instrument de sănătate publică, validat la nivel global. Urmărim și suntem alături de evoluția nu doar în Statele Unite, dar și în Europa și în mod clar în România, pentru a avea aceste soluții cât mai repede.

Întrebări și răspunsuri

Moderator: Riscul pare să fie să piardă România și mai mulți bani, pe viitor, dacă nu cheltuie inteligent.

Răspuns: Prevenția poate să fie văzută, inițial, ca o cheltuială – dar avem exemple în România: aici avem cele mai pragmatice și practice evoluții. Programele de eliminare și prevenția practic în transmiterea ulterioară în cadrul hepatitei C este un exemplu la care putem să facem o referință foarte clară. Ai o perioadă de timp în care se face investiție în prevenție, există o regresie a finanțării generale după o perioadă de timp pe care deja o știm, o avem clar în estimare, și revin la startul discursului meu: zero infecții noi este un deziderat la care atât companiile inovatoare își alocă resursele, cât și societatea și partenerii instituționali cu care dialogăm.

Raluca SÎMBOTIN, Policy Lead, MSD Romania

• Investițiile în prevenție ar trebui privite nu ca o presiune suplimentară pe sistemul de sănătate, ci un element de a reduce costurile viitoare. Sănătatea populației trebuie privită ca un determinant esențial al rezilienței naționale. O societate sănătoasă înseamnă capacitate de muncă, productivitate economică, coeziune socială și stabilitate bugetară. Argumentele economice în favoarea prevenției sunt susținute de analize realizate de instituții internaționale și centre de cercetare în economie a sănătății.

• Datele arată că programele de vaccinare pentru adulți pot genera un randament de până la 19 ori investiția inițială, atunci când sunt luate în calcul atât economiile medicale directe, cât și câștigurile de productivitate. La nivel global, literatura economică indică un raport mediu de aproximativ 20:1 pentru fiecare unitate monetară investită în vaccinare în perioada 2021–2030, ceea ce face din imunizare una dintre cele mai eficiente investiții din domeniul politicilor publice.  Analizele economice mai arată că până la 90% din povara economică a bolilor prevenibile prin vaccinare în rândul adulților activi provine din pierderi de productivitate, nu din costuri medicale directe. 

• Estimările realizate de Aspen Institute România, în raportul „Impactul macroeconomic al investițiilor în prevenție și infrastructura de sănătate”, indică faptul că întărirea politicilor de prevenție ar putea genera între 25 și 30 de miliarde de euro beneficii economice cumulative pentru România în următorii 10 ani, precum și 700–850 milioane euro venituri fiscale suplimentare anual. 

• România are una dintre cele mai ridicate rate de mortalitate prevenibilă și tratabilă din Uniunea Europeană, iar bolile cronice sunt responsabile pentru peste 90% din totalul deceselor. În același timp, îmbătrânirea accelerată a populației – peste 20% dintre cetățeni având peste 65 de ani – amplifică presiunea asupra sistemului medical și asupra bugetelor sociale. Pe măsură ce populația îmbătrânește, impactul bolilor transmisibile și netransmisibile se accentuează, generând declin fizic și cognitiv, fragilitate, dizabilitate și dependență. Toate acestea se traduc în costuri medicale și sociale tot mai ridicate și în pierderi economice semnificative. În acest context, investițiile în prevenție devin esențiale pentru a evita transformarea sistemului într-unul exclusiv reactiv, concentrat pe tratamente costisitoare în stadii avansate ale bolilor.

• Alte state au recunoscut clar prevenția ca investiție strategică. Italia, de exemplu, a integrat explicit prevenția – inclusiv vaccinarea și screeningul – în documentele sale de finanțe publice. Franța, Germania, Grecia, Portugalia și Spania urmează aceeași direcție, tratând prevenția ca investiție cu impact asupra productivității și asupra sustenabilității sistemelor de sănătate. În 2025, aceste state au semnat Declarația de la Roma, prin care propun introducerea unei „clauze de reziliență în sănătate” în planificarea bugetară europeană, astfel încât investițiile în prevenție să poată fi protejate în perioade de consolidare fiscală.

• Apelul meu către autorități: România are o fereastră de oportunitate reală. Anul 2026 poate deveni un moment decisiv pentru repoziționarea prevenției în politica publică românească. Rapoartele de progres aferente Planului Fiscal Structural, care urmează să fie transmise Comisiei Europene în aprilie, reprezintă o oportunitate de a integra prevenția în arhitectura fiscal-structurală a României și de a demonstra partenerilor europeni că țara urmărește un model sustenabil de dezvoltare. Integrarea prevenției într-un cadru fiscal predictibil ar permite reducerea costurilor evitabile din sistemul de sănătate și redirecționarea resurselor către servicii cu impact major asupra sănătății populației. Dincolo de cifrele economice, investițiile în prevenție se traduc și în beneficii sociale majore: mai puține internări, medici mai puțin suprasolicitați și resurse redirecționate către domenii critice precum oncologia sau bolile rare.

• Concluzia este simplă: prevenția nu este o cheltuială discreționară, ci o investiție strategică în sănătatea populației și în stabilitatea economică a statului.

Ioana STOENESCU, Head of Access and Corporate Affairs, Roche Romania

• Aș vrea să transmit câteva mesaje care să sublinieze faptul că investiția în sănătate este o investiție strategică și de securitate națională. Sănătatea este un sector critic în economie, cu impact economic, și pentru că am vorbit foarte mult până acum despre termenul mai scurt, să spunem, o să-mi focusez intervenția pe ce înseamnă sănătatea pe termen mediu și lung.

• Avem un impact economic prin deciziile pe care le luăm; acestea nu sunt strategice privind investiția în prevenție. Potrivit unui studiu, între anii 2015–2021 a fost o pierdere în economie de 11 miliarde de euro în productivitate și 2,2 miliarde de euro în venituri fiscale neîncasate. Sunt niște cifre clare de la care putem să pornim, în plus față de statusul pe care îl are România în ceea ce privește decalajul față de celelalte țări pe acest indicator foarte clar – mortalitatea evitabilă.

• Pentru că au fost foarte multe sugestii la care subscriu, aș vrea să focusez propunerile pe două direcții: integrarea în ecosistemul european al științelor vieții și accelerarea investițiilor în cercetare și prevenție.

• În ceea ce privește ecosistemul european al Științelor Vieții, acea strategie recent lansată, EU Life Sciences Strategy, cred că pandemia a dat o lecție dură: în situații de criză, dependența geopolitică înseamnă vulnerabilitate, iar capacitatea internă reprezintă securitatea noastră.

• Europa a înțeles acest lucru, de aceea a și lansat Strategia Europeană pentru Științele Vieții și a început să-și securizeze poziția și capacitățile interne. Și România trebuie și are un plan în acest sens. A fost semnat anul trecut un memorandum pentru Științele Vieții și ne bucurăm că va fi la masa de discuții și are în vedere pași concreți și acțiuni pentru a securiza, în acest sens, poziția strategică.

• În ceea ce privește investițiile în Cercetare, Dezvoltare și prevenție, pentru că prevenția deja a fost foarte bine acoperită de antevorbitori, aș vrea să deschid discuția despre investiții în cercetare. Fără investiții susținute în Cercetare și Dezvoltare, nu putem vorbi de securitate sanitară, iar până în acest moment cercetarea clinică a fost foarte mult privită ca un demers științific. În realitate, ea poate fi un motor economic foarte puternic: atrage investiții străine, creează locuri de muncă înalt calificate și oferă pacienților acces gratuit la terapii de ultimă generație, precum și toate investigațiile necesare, de asemenea gratuite pentru statul român, în ceea ce privește diagnosticul, monitorizarea și alte nevoi.

• Ca cifră, vă pot spune că pentru fiecare milion de euro investit în studii clinice, statul beneficiază de 30% taxe directe reîntoarse în buget, în afară de beneficiile pacienților sub formă de terapii gratuite.

• Din acest punct de vedere, cred că reforma economică ar trebui să aibă în vedere prioritizarea investițiilor în studii clinice. Din păcate, pachetul de reformă economică recent aprobat nu califică studiile clinice ca investiții și sprijin, și aici ne punem speranța că, având în vedere impactul pe care l-ar putea avea în economie și de asemenea susținerea bugetului Casei Naționale de Asigurări, vom vedea ajustări ale acestui pachet sau măsuri suplimentare care să apropie mai mult realitatea studiilor clinice și a investițiilor.

• Trebuie să menționez că anul trecut a fost lansată Strategia Națională de Studii Clinice, care reprezintă un fundament excepțional; în schimb, cred că este util să avem și alte tipuri de sprijin, pentru ca aceasta să devină o realitate și să nu rămână doar pe hârtie.

• O să închei cu o cifră care se referă tot la mortalitatea evitabilă: investițiile în prevenție, dacă se fac sistematic pe o durată de 10 ani, ar putea reduce mortalitatea evitabilă până la 44% din nivelul actual.

• Alegerea pe care o avem în față este evidentă. Putem continua să privim cheltuielile de sănătate ca pe niște costuri care trebuie tăiate sau le putem trata ca pe o investiție strategică și ca pe un motor de creștere economică.

Sandra ALEXIU, Președinte, Asociația Medicilor de Familie București-Ilfov

• Vreau să vă mulțumesc pentru invitație pentru că, în ultima vreme, e un festival de dezbateri și nu întotdeauna medicul de familie ajunge acolo – cineva, oricine care să reprezinte colegii mei, în condițiile în care noi suntem nu doar prima stație, dar și cei mai apropiați de pacienți – poate omul cu care un pacient conversează cele mai importante probleme ale lui, poate și cele mai mărunte, dar care ajung pe urmă la probleme grave.

• Am acceptat să vin aici și pentru că se discută de securitatea națională. Pentru că, în ultimele două săptămâni, am afirmat în toate intervențiile mele – după publicarea raportului celor de la Salvați Copiii care au preluat acoperirea vaccinală raportată de Institutul de Sănătate Publică în toamnă – că din cauza acestei acoperiri vaccinale România se confruntă, după părerea mea, cu o problemă de securitate națională.

• Și aș vrea să fie luată foarte în serios această chestiune, de către toată lumea, din niște motive foarte serioase. Acoperire vaccinală înseamnă să fii sigur că niște oameni care nu pot fi vaccinați din motive de sănătate, foarte concrete – de exemplu sunt cu cancer sau cu transplant – să fie protejați prin vaccinarea tuturor celor din jur. Ori noi nu mai putem face asta, la momentul ăsta, în România, pentru că acoperirea vaccinală optimă pentru așa ceva este 95%, iar noi suntem la 45-50%. Cam cum este Ucraina la ora actuală, când este în război de câțiva ani.

• Este o situație realmente de securitate națională pentru că din punct de vedere al bolilor, în acest moment, noi trebuie să începem să ne gândim foarte serios să pregătim viitorii medici să trateze niște boli despre care habar nu avem. Sunt boli pe care nu le-am văzut de mult sau unii nu le-am văzut deloc – le-am văzut doar în poze sau în filme de arhivă. Pentru că eu nu cred că mai găsim poze sau filme cu poliomielită, decât alb-negru, cel puțin din ce am căutat eu în bazele de date.

• Va trebui să luăm foarte în serios cazurile de tuse convulsivă, care deja sunt destul de multe raportate în România. Nu mai zic de rujeolă pentru că la rujeolă deja suntem campionii Europei, campioni în sensul negativ, bineînțeles. Așa că în ceea ce privește zona asta de acoperire vaccinală suntem totalmente pierduți. Și asta va veni cu o restrângere directă pe bugete. Pentru că aici s-a vorbit foarte mult de bani: ne confruntăm cu niște boli care consumă resurse foarte mari și care dau afectare pe termen lung, care scot oamenii din producție și vor trebui cumva ajutați. Vorbim de niște boli care se transmit în egală măsură la oameni de toate vârstele – deci care vor acoperi dintr-o dată familii întregi de diverse vârste și partea de povara a bolii despre care discutăm din punct de vedere financiar va fi uriașă, și va trebui prevăzută în bugetele noastre foarte curând. Deja vorbim, dar vorbim cu jumătate de gură – dar avem cazul de pareză, de paralizii, din cauza rujeolei, avem cazuri de tuse convulsivă care deja sunt raportate și așa mai departe. O să vedem rabie, o să vedem difterie, o să vedem tetanos și o să vedem și alte lucruri cu care nu avem cum să ne luptăm, decât măcar să încercăm să le depistăm.

• A doua chestiune la fel de importantă pentru partea de securitate națională e legată strict de prima și se referă la asistența medicală primară, care după părerea noastră e în cădere liberă în România. Pentru că nu mai sunt medici, în primul rând. Pentru că un sfert din medicii de familie din acest moment sunt deja pensionați, cu acte. Jumătate dintre medicii de familie suntem decrețeii care se pensionează în maximum 10 ani, iar restul sunt tineri care sunt cu un picior în România și altul în altă direcție – găsesc asistență medicală serioasă undeva unde își pot desfășura activitatea în mod firesc și unde familiile lor au o șansă.

• În spatele acestor cifre care sunt foarte reale este o situație în care, la ora actuală, România, sunt foarte multe localități care nu mai au deloc medic de familie. Deci nu sunt acoperite cu asistență medicală primară, nici vorbă de programe de prevenție și nici vorbă de programe de vaccinare – nimeni nu are cine să facă. Legislația caravanelor abia acum a început și va mai trece mult până când vom putea acoperi cu caravane, dacă asta se intenționează, locurile deficitare, iar caravanele vin și pleacă. Nu pot asigura o asistență permanentă. Am trecut de la a spune că nu o să mai avem medici în rural la prezentul care este evident și nu vom mai putea discuta de prevenție, nu vom mai putea discuta de monitorizarea pacienților cronici, de depistarea lor din stadii incipiente.

• În ceea ce privește prevenția, despre care sigur că vorbim în ultima vreme foarte mult: da, arată foarte bine, avem strategii votate, nu e prima strategie – au mai fost strategii. Sunt programele de prevenție trecute în pachetele Casei Naționale, într-adevăr, cum a vorbit domnul președinte al Casei mai devreme, însă finanțarea asistenței medicale primare e tot aceeași. Deci noi facem mult mai multe lucruri din aceeași bani.

• Valorile în funcție de care suntem plătiți sunt practic aceleași, iar nivelul de finanțare corectă, cum ar trebui să fie, cum este într-un sistem care funcționează normal, cu asistență medicală primară de calitate, trebuie să pornească de la 12% din UFN-ul ASS. Ori, noi suntem departe de această cifră – suntem undeva probabil sub jumătate la ora asta. Prin urmare nu putem aduce medici și asistență medicală primară pentru că ei ne sunt luați de alte țări. Mă îndoiesc că vom putea să îi ținem forțat, cu ideile care circulă în zona asta, și nici nu vom putea să îi folosim pe cei care mai sunt, pe de o parte pentru că îmbătrânesc, iar pe de altă parte pentru că sunt plătiți prost. Sunt destul de prost trataț și în media și imaginea lor nu este destul de bună, și sunt blamați și cei care încă mai sunt și care își fac treaba la ora actuală – sunt blamați pentru această acoperire vaccinală. Nimeni nu pare vinovat decât noi pentru toate lucrurile astea. Or, în condițiile în care discutăm de programe de prevenție despre care există câteva postări pe Facebook și câteva anunțuri în televiziune – la acele scurte la care nimeni nu se uită, toată lumea se duce și își face o cafea – nu putem să educăm populația să vină la programe de prevenție în condițiile în care nu există nimic, pasul următor în care ar putea simți pe pielea lor că dacă nu faci prevenția la timp atunci costurile ar putea fi decontate diferit pentru că nu permite legislația lucrul ăsta.

• Deci oamenii se duc, așa cum aglomerează UPU ca să facă lucrurile repede, așa se va întâmpla în continuare. Și vă spun din poziția unui medic care a depistat acum trei săptămâni o pacientă cu durere de burtă, care la ecografie avea ascită, și care a venit într-un stadiu terminal al unui cancer uterin, cu metastaze peste tot și ascită, și care a murit în trei săptămâni. Pentru că așa vine pacientul român la medicul de familie, în stadiul final – din motive de educație, din motive de finanțe personale, din o mulțime de lucruri pe care le are de făcut, dintr-o prioritizare deficitară să zicem, pentru că sănătatea e lăsată la sfârșit. Așa încât cred că ar trebui să mergem un pic mai departe de zona asta în care ne întâlnim și dezbatem și să reușim să vorbim și despre lucrurile nu doar care ne dor și care ne frustrează, ci de lucrurile care se pot face, concret.

• Pentru asta, aș dori foarte tare ca, în contextul lucrurilor pe care le-am spus, să propun pentru toți cei care creează strategii, toate comitetele care gândesc documente, proiecte de legi, vă rog și rugăm de ani de zile: chemați pe cineva care lucrează concret într-un cabinet. Este o diferență uriașă între ceea ce se face la nivel de birou și cee ace chiar se întâmplă la mine la țară, eu sunt medic de familie în județul Ilfov. Pot să dau exemple cât de cât reale din viață și pot să combat oricând mitul că dacă ești practician nu ai viziune globalizatoare. Pot să combat acest lucru, avem viziune globalizatoare, avem Societatea Națională la care am făcut o mulțime de documente… Avem acces la colegii din toată țara, și din urban și din rural, știm exact ce se întâmplă peste tot – dar dacă nimeni nu ne întreabă ne trezim cu o mulțime de proiecte care nu se pot face practic. Și pot să vă dau un exemplu simplu, că tot am vorbit de HPV: avem în contractul cu casa de asigurări posibilitatea, în programele preventive pe care le lăudăm zilnic la televizor, să facem testare HPV de cel puțin trei ani. Dar nu putem să facem asta pentru că nu există această bifă în sistemul informatic. Deci eu nu pot să iau analiza, s-o bag în biletul de trimitere, pentru că nu există practic făcută această modificare. Nu pot să fac examenele preventive la nou născut pentru că nu mi le decontează nimeni, deși există în contractele noastre de 20 și ceva de ani, pentru că nou-născutul nu este preluat și validat în sistemul informatic cu CNP decât după două luni – motiv pentru care nu pot să emit un bilet de trimitere ca să îi fac o ecografie dacă e nevoie, pentru că el nu există în sistemul informatic. Adică eu sunt sigură că se poate găsi o soluție între unul cu o viziune globalizatoare și financiară și unul care lucrează în ultimul rând, într-o discuție practică la masă, dacă dăm și noi feedback cu ce se întâmplă în realitate.

• Nu cred că este o SF ce spun. Un pic mai multă aplicare în zona practică ar fi utilă ca lucrurile să și meargă. Nu e suficient doar să blamezi pe cineva, ci să cauți cauzele pentru care nu se pot face aceste lucruri și să încercăm să facem pasul următor.

• În chestiunea cu vaccinarea noi, la ora actuală, simțim o foarte mare presiune pentru că suntem lăsați singuri în fața unei populații care nu mai vrea să se vaccineze. Și vă rog să înțelegeți: nu noi suntem de vină. Noi vaccinăm de când existăm. Eu am 32 de ani vechime în cabinetul în care lucrez și sunt același om care vaccinează din prima zi – nu mi s-au schimbat cu nimic, nici partea de comunicare – poate s-a schimbat în mai bine și a trebuit să învăț niște lucruri confruntându-mă cu asta – dar nu am început să zic nu (vaccinării). Nu de la mine vine problema. Eu am nevoie de ajutor acum din partea unei societăți care vede că este ceva stricat dar nu face nimic decât discută fără o chestiune practică.

Radu GĂNESCU, Președinte, Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România (COPAC)

• Aș vrea să punctez câteva lucruri din partea pacienților. Vorbim de programele de sănătate, care au fost înființate acum peste 30 de ani și se numesc programe curative. Noi am făcut programe de sănătate curative. Am făcut programe de sănătate să tratăm bolnavii. Și, marea majoritate a lor, nu fac decât un lucru – decontează medicamente. Restul, tot ce înseamnă pachet complet de acces la servicii medicale, începând cu prevenția, despre care s-a discutat foarte mult la această masă, și până la monitorizare și tot ce înseamnă investigații, se face separat, pe pachetul de bază al CNAS, conform contractului – cadru. Ceea ce duce, de multe ori, la disfuncționalități în sistem.

• Faptul că acele programe nu mai sunt de actualitate în 2026 este o realitate pe care o știm cu toții. Noi, acum, ar fi trebuit să avem pachete pe patologii, care să onfere tot ce înseamnă accesul unui pacient, de la prevenție, screening, diagnostic, până la tratament, paliație, servici conexe. Ceea ce nu avem.

• Avem în schimb asigurați care ar trebui să beneficieze de absolut orice sistem de sănătate din România, de la simpla vaccinare gripală, până la terapia genică, și, de fapt, nu beneficiază. De ce? Pentru că oferim pacienților mai mult decât putem să le dăm asiguraților.

• Revin la discuția anterioară, despre excepții. Excepțiile nu sunt numai în România. Germania are excepții la plata asigurărilor de sănătate pentru soț/soție pentru asigurat, au excepție pentru șomeri, pentru persoane cu invaliditatea sau pentru persoane cu venituri mici. Ceea ce am avut și noi o anumită perioadă. După ce s-au schimbat aceste excepții, am fost foarte surprins să văd că în această instituție, Parlamentul, s-a revenit pentru a introduce noi excepții. Și, de fapt, ce am creat noi cu această discuție, este ca tocmai acele categorii care chiar aveau nevoie de anumite excepții, să fie acum discriminate, arătate cu degetul, și să se spună că din cauza lor nu se poate acoperi Fondul CNAS. Ceea ce este un atac direct asupra bolnavilor, asupra persoanelor cu venit minim, și asupra oamenilor cărora ar trebui să li se ofere un acces cât mai ridicat la serviciile de sănătate.

• Ce am observat în ultima perioadă. Nu știu dacă vă aduceți aminte, exista acea taxă pe viciu, care se ducea la Fondul Casei, tocmai pentru a acoperi acele patologi și boli care apar în urma exceselor oamenilor. Din 2016 – 2017, această taxă pe viciu, care a crescut constant și care nu mai este transferată că Fond, se duce în bugetul de stat. Mie mi se pare absolut ridicol să spunem că nu avem bani, când se colectează foarte mulți bani ce ar trebui să ajungă în sistemul de sănătate. Problema noastră este că bugetul Sănătății ar trebui să fie unul mult mai mare, ceea ce s-a văzut în prezentare, decât ceea ce avem acum.

• Revenind la ce avem noi acum. Mi s-a părut foarte interesant că ne raportăm la creșterea impresionantă a bugetului din 2018 – 2026, în condițiile în care, pe 3 martie, un coleg mi-a cerut să-l ajut cu o rudă pe care medicii dintr-un orășel l-au trimis la București, dar colegul meu nu știu unde să meargă cu acea rudă. Avem miliarde de lei într-un sistem de sănătate, dar pacienții încă nu știu unde să se ducă și ce să facă.

• De fapt, asta-i marea problemă. Există o problemă cu modul în care se distribuie acești bani, cu faptul că orice excepție trebuie să vină și cu susținere financiară, și, în al treilea rând, cu faptul că vorbim despre subfinanțare și o distribuție inegală și de acces limitat, în condițiile în care avem asigurare. Așa apare nemulțumirea oamenilor.

• Programele de sănătate decontează tratamente. Unde se fac tratamente? În spitale. Unde se cheltuiesc banii? În spitale. Când vom învăța să transferăm banii în ambulatoriu, în medicina de familie, cu siguranță și cheltuielile vor fi mai mici. Până atunci, cred că trebuie schimbat tot ce înseamnă sistem de sănătate și sistem de asigurări, pentru că nu are cum să mai fie eficient ceea ce s-a creat în anii 90.

Iulian PETRE, Director Executiv, Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA)

• O să revin pe scurt la programul național de tratament HIV. S-au spus multe lucruri astăzi aici, lucruri interesante, utile, sper să fie auzite și folosite în proiectarea bugetului și a politicilor publice din zona de sănătate.

• Mă întorc la ce știu cel mai bine și locul unde lucrez practic zilnic, cu lucrurile de care mă lovesc, legat de programul de tratament HIV-SIDA. Programul, tratamentul funcționează bine față de alte, comparativ cu sistemul de sănătate în ansamblul său. Avem medici foarte buni, prietenoși, care au învățat foarte mult în ultimii 25 de ani, 30 de ani, au evoluat împreună cu știința și cu medicină în zona de HIV.

• Dar tot pe programul ăsta avem lucruri care nu funcționează. Și aici mă uit la partea de educație, partea de prevenire, partea de testare, partea de diagnosticare și pot să repet niște cuvinte care s-au mai spus astăzi. De exemplu predictibilitatea finanțării: este nevoie să știm de la începutul anului, nu numai începutul anului, probabil că vom ști în al 2-lea trimestru al anului cu ce vom lucra anul acesta – și tot timpul ne adaptăm, și spitalele și medicii trebuie să găsească soluții punctuale după cum evoluează bugetul și hotărârile Guvernului. Lucrurile acestea punctuale și fără predictibilitate cresc riscurile de întrerupere ale tratamentului.

• Eu mă uit cu groază – și vorbeam și mai devreme în pauză cu managerii de spitale –la faptul că nu avem un buget și e început de martie. Probabil că va ieși bugetul la jumătatea lunii martie. Poat sunt optimist. Mai sunt niște discuții neclarificate în spațiul public – e riscul să fie întors de președintele țării în Parliament. E riscul să intrăm în aprilie fără un buget. Lucrurile acestea se răsfrâng la nivel de pacient pentru că spitalele nu vor putea să utilizeze la nesfârșit acel mecanism de 1/12. Va veni momentul în care va fi adoptat bugetul și multe din spitale se vor opri în a gestiona medicamente pe modelul 1/12. Pentru că așa se consideră la nivel local, chiar dacă țara are un buget, nu vor să mai cumpere. De la momentul bugetului până ajunge fila de buget la spital mai trec 2-3 săptămâni. De la alea 3 săptămâni se mai adăugă încă 2 săptămâni – dacă lucrurile sunt legate foarte bine până când banii aceia se transformă în medicamente pentru pacient. Avem riscuri foarte mari de întreruperi punctuale în județe ale tratamentului și asta poate reușim să evităm.

• Legat de prevenire, e nevoie de educație în populație pentru prevenire. Am uitat că există HIV în România și nu mai vorbim nici în școli, nici în comunitate, nici în societate, nici în mass media de HIV și lucrul ăsta ne va lovi, ne lovește deja, dar la un moment dat toate astea se vor răstrânge în costuri. Trebuie să fie finanțată această prevenire și vorbim aici și de prevenirea programelor, de schimbarea comportamentelor, de întărirea comportamentelor care evită riscurile de infectare.

• Trebuie finanțată prevenirea prin medicamente. Sunt populații unde s-a dovedit că intervenția cu medicamente, acel prep, ajută foarte mult și, cum se spunea, în câțiva ani acele costuri se recuperează prin evitarea unor noi infectări și prin evitarea costurilor legate de tratament.

• E nevoie de testare comunitară extinsă, e nevoie să nu mai vină pacienții testați astăzi în ultimele stadii și medicii să nu mai poată să-i salveze. Dacă s-ar interveni pe testare, s-ar promova testarea, ar fi accesibilă, ar fi aproape de populație, am avea diagnosticări rapide, am avea diagnosticări din timp și costuri mult mai mici cu tratamentul. E nevoie de intrare rapidă în tratament, e nevoie de schimbarea stigmei și a discriminării. Pacienții își doresc să poată primi de la spital tratamentul pe 2-3 luni, cum e modelul în țările la care ne uităm în Europa.

• Și mai sunt lucruri de făcut. Care ar putea fi făcute nu neapărat prin creșteri de costuri. Trebuie o gestionare și dacă, de exemplu, acum ar veni Ministerul Finanțelor – care a fost alături de noi mai devreme și a alocat fondurile astfel încât spitalul Matei Balș, care a fost lângă noi, să poată să știe ce are în următoarele 9 luni ca buget pentru tratament – ar putea să cumpere din timp și ar putea să crească acea calitate a vieții pentru pacienți, chemându-i de mai puține ori la spital, cu compensarea cumva și a spitalelor care, dacă pacienții vin mai rar la spital, spitalele pierd bani de la Casa Națională care a fost lângă noi. Deci trebuie gândite lucrurile și făcute cumva mai flexibile, dar văzute lucrurile și din perspectiva pacientului, pentru că, până la urmă, pentru populații și pentru cei deja infectați se crează toate aceste politici de sănătate.

Gregoriana TUDORAN, PhD – Project Lead HIV Outcomes Romania

• Vorbim nu doar despre o boală cronică, vorbim despre HIV și securitatea sanitară națională în context european prin integrarea îngrijirii, finanțare sustenabilă și prevenție, într-o eră a mobilității și a amenințărilor infecțioase.

• Această coaliție pe care o reprezint este de tip multi-stakeholder și este dedicată adaptării politicilor și practicilor clinice, în vederea îmbunătățirii calității vieții în relația cu sănătatea pentru persoanele cu HIV, inițiativă care are reprezentare și la nivel european și la nivel național în Europa întreagă. La nivel european avem 66 de membri care contribuie. Aici avem reprezentanți inclusiv din România, o avem pe doamna dr. Mariana Mărdărescu, care reprezintă Institutul Național de Boli Infecțioase și reflectă experiența de o viață a domniei sale în ceea ce înseamnă politicile publice și practicile clinice în Europa.

• În România repetăm modelul de guvernanță de la nivel european, în sensul în care cooperăm în deplin consens medici, reprezentanți ai lumii medicale, medici infecționiști, reprezentanți ai mediului academic și ai comunității persoanelor care trăiesc cu HIV, ONG-uri active în domeniu, psihologi și specialiști din îngrijirea integrată HIV și, bineînțeles, industria. Și pentru că milităm pentru ca persoanele care trăiesc cu HIV să beneficieze de cel mai înalt nivel posibil al calității vieții în relația cu sănătatea, trebuie să menționez că acest concept presupune o perspectivă integrată din punct de vedere fizic, psihic și emoțional, care este extrem de importantă pentru toate persoanele care trăiesc cu afecțiuni cronice, inclusiv HIV și care prezintă comorbidități. Ce mai vreau să amintesc, acest concept, care stă la baza advocacy-ului nostru, este un principiu director, deja inclus în Strategia Națională HIV-Sida a României, este folosit de Agenția Europeană a Medicamentelor și de Comisia Europeană. OCDE recomandă utilizarea sistematică a măsurării acestei calități a vieții în relația cu sănătatea.

• În sensul susținerii acestui deziderat, această organizație pe care o reprezint a avut contribuții importante în relația cu organismele UE, la documentele de politici ale Comisiei, la pozițiile politice ale Consiliului, în relația cu Parlamentul European, la nivel global strategiile UNAIDS și ale Organizației Mondiale a Sănătății, dar și la nivel național. De aceea în centrul perspectivei pe care am prezentat-o se află Strategia Națională HIV-Sida din România. Țin să amintesc că experții noștri au oferit input pentru dezvoltarea și elaborarea Europe’s Beating Cancer Plan, pentru EU Mental Health Strategy, răspunsul la conflictul din Ucraina, pentru European Health Data Space Strategy și EU Care Strategy.

• În Parlament, alături de 100 de eurodeputați, a fost solicitat Comisiei lansarea unui nou plan de acțiune pentru controlul HIV la nivel european, în vederea atingerii obiectivului de zero noi infecții cu HIV până în 2030. Pot să mai adaug aici și este foarte important pentru cei care participă, noi apreciem extrem de mult leadership-ul României la nivel european, în plasarea subiectului HIV ca prioritate, atât prin poziția Ministrului Sănătății, domnul profesor universitar dr. Alexandru Rafila, care la reuniunea din Consiliul UE al miniștrilor Sănătății a plasat HIV-ul pe agenda reuniunii în 2024 și a făcut un apel, cu susținerea Poloniei și a Spaniei, pentru ca Comisia să lanseze un nou plan de acțiune privind HIV-ul la nivel european și pentru statele membre.

• La fel, vicepreședintele Parlamentului European, dr. Victor Negrescu, a solicitat prioritizarea HIV ca agendă publică a statelor membre și acest nou plan de acțiune, dumnealui găzduind și evenimentul dedicat Zilei internaționale HIV în 2025 în Parlamentul European, pentru care noi suntem în continuare recunoscători.

• Spuneam că, la nivel global, experții noștri au contribuit la elaborarea noii strategii UNAIDS. A fost și cea dinainte, valabilă până în 2026, elaborată cu sprijinul experților noștri, care are inovația în centru și îngrijirea integrată și focus pe comorbidități. La fel, pe scurt, să mai amintesc doar planurile de acțiune HIV regionale ale Organizației Mondiale a Sănătății, în care inițiativa noastră, experții noștri, au reușit să atragă atenția și să vadă integrat conceptul de calitate a vieții în relația cu sănătatea, problematica și complexitatea îmbătrânirii și îngrijirii pe termen lung pentru persoanele care trăiesc cu HIV.

• Astăzi, practic vorbind despre situația programelor de sănătate, vorbim despre reziliența sistemului de sănătate al României și despre securitatea sanitară într-o Europă aflată într-o continuă schimbare profundă. Așa cum știm, Uniunea Europeană a construit în ultimii ani un cadru solid pentru gestionarea amenințărilor sanitare prin European Health Union, prin regulamentul privind amenințările transfrontaliere grave la adresa sănătății, precum și prin consolidarea rolului Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) și crearea HERA ca autoritate pentru pregătire și răspuns la situații de urgență în sănătate.

• În acest context, controlul epidemiei HIV face parte din agenda europeană de sănătate publică și de reziliență a tuturor sistemelor de sănătate ale statelor membre. Și de aceea trebuie să spunem clar că acest control al epidemiei nu este doar o politică de sănătate publică, ci practic devine o investiție în securitatea sanitară a României într-o Europă a mobilității și a amenințărilor infecțioase.

• Vorbind concret, România are o responsabilitate mare în ceea ce înseamnă aceste amenințări transfrontaliere, dar totodată și oportunitatea de a contribui la securitatea sanitară a întregii Europe. Pentru că România are o experiență unică în Europa, avem o cohortă de copii de la începutul anilor ’90, experiență cu persoane care trăiesc cu HIV de peste 35 de ani și o cunoaștere excepțională a HIV. Asta pentru că avem și o comunitate medicală recunoscută la nivel internațional, care a obținut rezultate admirabile în controlul epidemiei, chiar și în situații în care încă nu exista acces la tratament și toate astea au presupus eforturi importante.

• Ce mai putem puncta este că prin Strategia națională HIV-SIDA, care este extrem de ambițioasă și modernă și ne bucurăm faptul că are ca principiu director îmbunătățirea calității vieții persoanelor care trăiesc cu HIV din perspectiva sănătății, precum și programul național HIV-SIDA – prin acest instrument, România a contribuit indirect la atingerea obiectivelor globale pe care le-am asumat atât prin strategiile globale UNAIDS, prin planul global al Organizației Mondiale a Sănătății pentru HIV, hepatite virale și alte infecții cu transmitere sexuală și, bineînțeles, așa cum au vorbit colegii mei înainte, antevorbitorii mei, și pentru atingerea obiectivului de dezvoltare durabilă 3.3 al ONU, care vizează eliminarea epidemiei HIV până în 2030. Dar pentru ca toate aceste obiective să devină realitate, este nevoie de un element esențial, respectiv, așa cum au zis toți antevorbitorii, avem nevoie de finanțare sustenabilă și predictibilă. Finanțarea programului național HIV nu trebuie privită, din nou, ca o cheltuială, ci ca una dintre cele mai eficiente investiții pe care statul român le poate face în sănătatea publică și în sănătatea cetățenilor, pentru că HIV este o afecțiune cronică și aceasta necesită tratament pe întreaga durată a vieții, alături de o monitorizare și o îngrijire integrată a persoanei care trăiește cu HIV.

• Politicile publice de aceea trebuie să ofere continuitate și predictibilitate. Voi lua separat fiecare aspect care ne preocupă și voi începe cu testarea, care în toate strategiile europene de sănătate publică, de la programul EU4Health până la strategiile globale ale organizațiilor mondiale și ale ONU, prevenția este prima linie de apărare.

• Pentru politicile noastre HIV asta înseamnă că trebuie instituit un program de testare la nivel național, dar intensificat, să fie intens acest program, extinderea prevenției moderne, inclusiv a mijloacelor moderne cum este PrEP-ul, acces la servicii pentru migranți și populații vulnerabile (migranții sunt extrem de importanți ca populație vulnerabilă, de aceea i-am amintit în mod special), și integrarea testării în cât mai multe servicii medicale. Aceste măsuri sunt cu atât mai importante într-un context regional marcat de mobilitate crescută, inclusiv mobilitatea generată de conflictul din Ucraina. Pentru că dacă vorbim de Ucraina, să nu uităm că are una dintre cele mai mari prevalențe HIV în Europa.

• Estimările UNAIDS spun că are o populație de circa 245.000 de persoane care trăiesc cu HIV, din care doar 120.000 primesc tratament specific, în plus mai sunt înregistrate și 60.000 de cazuri de infecție cu transmitere sexuală raportate anual. Și mai complex, realitatea este dură deoarece acest conflict armat și migrația au afectat testarea, tratamentul și monitorizarea epidemiologică. Deci, practic, suntem într-un vid de date reale.

• Pentru că avem o circulație frecventă între Moldova, România și Ucraina, epidemia HIV ține atenția în regiune, ca fiind o problemă potențială de sănătate publică transfrontalieră. De aceea se justifică să avem prin experții noștri cooperare regională, continuitatea tratamentului asigurată și schimb permanent de date epidemiologice. Pentru că, într-o Europă a mobilității, prevenția HIV-ului este o componentă a securității sanitare, fiecare test HIV făcut la timp înseamnă o viață protejată și o transmitere prevenită, cel puțin o transmitere prevenită.

• Vis-a-vis de continuitatea tratamentului, tratamentul antiretroviral a transformat HIV-ul într-o boală cronică ce este controlabilă, persoanele aderente la tratament putând atinge supresia virală, astfel netransmițând virusul în relațiile cu partenerii de cuplu. Dar acest succes depinde exclusiv de continuitatea tratamentului. De aceea, Programul Național HIV, din perspectiva noastră, trebuie să includă finanțare multianuală predictibilă, ideal pentru o perioadă chiar și de 5 ani, stocuri strategice de medicamente ARV, acces pentru persoana care trăiește cu HIV la medicație pentru perioade de minim 3 luni de zile, pentru cei care sunt aderenți la tratament și mecanisme de continuitate în situații de criză, pentru că suntem într-o Europă care discută tot mai mult de reziliența sistemelor de sănătate și securitatea lanțurilor de aprovizionare pentru medicamente, deci aceste măsuri sunt esențiale.

• Vis-a-vis de comorbidități și de îngrijire integrată, este un alt element despre care vreau să vorbesc, care este important în evoluția demografică a populației care trăiește cu HIV. Pentru că da, în principiu datorită progreselor din medicina modernă, ale inovației, persoanele care trăiesc cu HIV au speranță de viață asemănătoare cu cea a populației generale.

• Dar rămâne esențială calitatea vieții, relația cu sănătatea, conceptul în jurul căruia construim advocacy-ul nostru, este esențial, iar managementul comorbidităților devine o componentă centrală a îngrijirii. Ce înseamnă acest lucru vis-a-vis de îngrijire integrată și comorbidități? Avem nevoie să creăm mecanisme și să finanțăm screening-ul timpuriu al comorbidităților. Știm că persoanele care trăiesc cu HIV prezintă riscuri mai înalte de a dezvolta comorbidități, de la tulburări psihoemoționale, probleme de sănătate mintală, până la neoplazii, afecțiuni cardiovasculare, o fragilitate mai mare a oaselor, deci avem nevoie de un program de screening eficient care să fie luat în considerare de către autorități.

• Avem nevoie după depistarea acestor comorbidități de un management multidisciplinar al persoanei care trăiește cu HIV, fără bariere discriminatorii care de regulă se întâlnesc în sistemele medicale non-HIV, ale profesioniștilor care nu cunosc ce înseamnă riscurile de transmitere a HIV și importanța îngrijirii multidisciplinare a afecțiunii. Și mai avem nevoie, bineînțeles, vorbind de mecanisme și finanțare, de integrarea indicatorilor de calitate a vieții în relația cu sănătatea, care sunt promovați la nivel european, spuneam și de OECD, spuneam și de Organizația Mondială a Sănătății.

• Și nu putem să facem toate aceste lucruri fără a integra în răspunsul național la HIV comunitatea. De aceea aici vreau să aduc în discuție țintele și prevederile strategiei globale UNAIDS, care subliniază foarte clar că aceste organizații comunitare și ONG-urile, care contribuie direct prin activitățile lor la testare comunitară, la suport pentru aderență la tratament, la navigarea pacienților în sistem, la reducerea stigmei prin acțiuni educaționale, avem nevoie ca aceste organizații comunitare și ONG-urile să fie finanțate sustenabil, pentru că deocamdată acestea se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare și de susținere din partea autorităților și acest lucru să fie făcut prin mecanisme de contractare socială. Astfel, aceste organizații să aibă un rol coordonat în mecanismele naționale.

• Stigma rămâne una dintre cele mai mari bariere în controlul epidemiei, afectând și testarea, și diagnosticul precoce, și aderența la tratament, cu consecințe asupra sănătății și vieții persoanelor cu HIV, dar și asupra sănătății publice, să nu uităm, și a cheltuielilor bugetare.

• De aceea trebuie să investim, să fie găsite resurse, să fie găsite soluții pentru finanțarea educației profesioniștilor din sănătate și programe dedicate acestora, să nu uităm că avem profesioniștii de la Institutul Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”, care se pot implica aici. Sunt necesare campanii de informare coordonate de către autorități și promovarea mesajului: nedetectabil = netransmisibil în relațiile între parteneri. În concluzie, România are o expertiză medicală, are cadrul strategic și parteneriatele necesare pentru a controla epidemia HIV.

• Avem nevoie de un angajament politic ferm pentru o finanțare sustenabilă și pentru integrarea răspunsului HIV în agenda de securitate sanitară a României, la fel ca și în cea a Europei. Pentru că obiectivul comun, stabilit atât de Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Sănătății, UNAIDS, la care a aderat și România, este clar. Trebuie să avem zero noi infecții până în 2030.

SPEAKERI:

Maria Gabriela HORGA, Președinte, Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital, Senatul României – keynote speech

Adrian STREINU CERCEL, Președinte, Comisia pentru sănătate, Senatul României

Claudiu Constantin DAMIAN, Secretar de Stat, Ministerul Sănătății (TBC)

Attila GYÖRGY, Subsecretar de stat, Ministerul Finanțelor

Cristian BUȘOI, Membru în boardul EMA – Agenția Națională pentru Medicamente

Horațiu-Remus MOLDOVAN, Președinte, Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

Ionuț DUMITRU, Economist Șef, Raiffeisen Bank Romania & Consilier onorific, Prim-ministrul României

Rǎzvan Mihai PRISADA , Președinte, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR)

Claudiu CHELEȘ, General Manager, Gilead Sciences Romania & Israel

Raluca SÎMBOTIN, Policy Lead, MSD Romania

Ioana STOENESCU, Head of Access and Corporate Affairs, Roche Romania

Sandra ALEXIU, Președinte, Asociația Medicilor de Familie București-Ilfov

Asist. Univ. Dr. Adrian MARINESCU, Manager, Institutul Național de Boli Infecțioase ”Prof. Dr. Matei Balș”

Radu GĂNESCU, Președinte, Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România (COPAC)

Iulian PETRE, Director Executiv, Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA)

Gregoriana TUDORAN, PhD – Project Lead HIV Outcomes Romania

Moderator: Corina PREDA PISC, Deputy CEO, Smartlink Communications

Partener principal:

Gilead Sciences Romania

Parteneri:

MSD România

Catena

Asociația Cronica Europeană

Parteneri instituționali:

Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancara și piață de capital, Senatul României

Comisia pentru sănătate, Senatul României

***