Marea criză a Iranului – Cum se prăbușesc unul câte unul pilonii Republicii Islamice, într-un declin început în 2018. Rusia și China sunt pe cale să-și piardă marele aliat

Unul din pilonii Axeri revizioniste Rusia – China – Iran e pe cale să se prăbușească: după ce vreme de decenii a alimentat și finanțat terorismul în Orientul Mijlociu și a militat împotriva sistemului democratic occidental, Iranul se află la un moment de răscruce. Pentru China și Rusia, la pierderea Venezuelei – capul de pod în America de Sud – pare să se adauge și pierderea Iranului.

Actualul val de proteste vine pe fondul unei crize sistemice cu care regimul instalat la Teheran în urma Revoluției Islamice din 1979 nu s-a mai confruntat până acum și care i-ar putea fi fatală.
Cei trei piloni ai Republicii – viabilitatea economică, capacitatea de control și represiune și forța de descurajarea externă – s-au prăbușit unul câte unul, începând din 2018.

Analiștii susțin, aproape la unison, că problemele regimului ayatollahului Ali Khamenei (foto) sunt interconectate și că declinul a început cu primul pilon – economia.

Economia iraniană a fost grav afectată de sancțiunile americane asupra vânzărilor de petrol și tranzacțiilor bancare internaționale, impuse după ce președintele american Donald a scos, în 2018, SUA din acordul nuclear internațional încheiat cu Teheranul, scrie New York Times.

Când Departamentul Trezoreriei de la Washington a luat măsuri împotriva Băncii Centrale a Iranului și Fondului Național de Dezvoltare, acuzându-le că finanțează terorismul, Teheranul s-a văzut nevoit să se bazeze pe o arhitectură financiară improvizată, centrată pe Dubai, Turcia și Hong Kong, un sistem pe care a doua Administrație Trump îl restricționează acum în mod activ, prin extinderea sancțiunilor, explică Zineb Riboua, cercetător și manager de programe la Hudson Institute.

Arhitectura financiară paralelă a Republicii Islamice menține vânzările de petrol și comerțul de bază abia funcționale, dar o face cu prețul unor daune economice sistemice. Funcționând prin intermediari opaci, aceasta pierde valoare și accelerează fuga de capital. Cel mai important, Banca Centrală a Iranului este privată de accesul fiabil la monedă forte, lăsând-o incapabilă din punct de vedere structural să stabilizeze rialul sau să țină sub control inflația.

Sancțiunile SUA agravează această dinamică, blocând Iranul în canale informale care prioritizează supraviețuirea regimului în detrimentul stabilității macroeconomice, permițând redirecționarea resurselor către forțele de securitate în perioadele de tulburări, în timp ce politica monetară se prăbușește, incapabilă să absoarbă șocurile sau să restabilească încrederea.

Pe de altă parte, sancțiunile SUA au restricționat sever baza de export de petrol a Iranului, reducând drastic numărul cumpărătorilor, remarcă Zineb Riboua . China reprezintă în prezent aproximativ 90% din exporturile de țiței ale Iranului, plasând Teheranul într-o poziție de dependență aproape totală. Această asimetrie permite Beijingului să dicteze condiții, să obțină reduceri semnificative, să întârzie plățile și să înlocuiască frecvent numerarul cu acorduri de barter.

Deoarece veniturile din petrol rămân coloana vertebrală a statului iranian, fluctuațiile prețurilor țițeiului și comportamentul cumpărătorilor subminează în mod direct capacitatea fiscală a regimului. Orice scădere susținută a prețurilor globale ale petrolului, inclusiv scenariile care implică reintrarea Venezuelei pe piețele internaționale, s-ar traduce într-un șoc fiscal imediat și sever pentru regimul de la Teheran.

Aceste constrângeri combinate au produs o structură bugetară profund distorsionată. Bugetul național al Iranului este efectiv împărțit între alocări denominate în riali și alocări denominate în țiței.

Deoarece Iranul nu poate vinde petrolul său prin canalele financiare convenționale, acesta utilizează din ce în ce mai mult petrolul ca substitut pentru numerar, în principal pentru a finanța sectorul de securitate. Ministerul Apărării, de exemplu, primește atât riali, cât și transporturi de petrol, pe care trebuie să le vândă apoi în mod independent pentru a finanța arme, operațiuni și sprijinul acordat forțelor proxy.

Pilonul 2 – capacitatea de control și represiune

Regimul de la Teheran consideră că protestele izbucnite la finalul anului trecut reprezintă o amenințare extrem de gravă la adresa securității și a intensificat represiunea în consecință, inclusiv prin mobilizarea forțele terestre ale Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) pentru a suprima protestele în cel puțin o provincie din nord-vestul țării, unde populația kurdă a ieșit în stradă.

Imaginile care vin din Iran în ultimele zile au arătat însă că forțele de securitate au fost copleșite, în unele orașe, de amploarea manifestațiilor.

Simțind că pierde controlul, liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a făcut apel, vineri, la „unitate” în fața a aceea ce el a numit „acțiuni teroriste”. Într-un discurs difuzat la televiziunea de stat iraniană, Ali Khamenei a spus că protestatarii acționează în numele președintelui american Donald Trump și avertizând că Teheranul nu va tolera persoane care acționează ca „mercenari pentru străini”.

La un nivel mai profund, criza iraniană dezvăluie un regim care nu poate admite greșeli. Republica Islamică se bazează pe o afirmație ideologică potrivit căreia liderul suprem și sistemul clerical care îl ghidează nu sunt doar la conducere, ci au și dreptate în mod fundamental.

În această viziune asupra lumii, eșecul nu este niciodată rezultatul deciziilor proaste ale regimului. El este atribuit dușmanilor, sabotajului sau loialității insuficiente. Această mentalitate face ca corectarea să fie aproape imposibilă. Când politicile eșuează, răspunsul nu este ajustarea, ci negarea și represiunea, chiar dacă viața de zi cu zi devine mai grea și presiunea crește.

Pilonul 3 – forța de descurajarea externă

Aceeași dinamică s-a manifestat și dincolo de granițele Iranului. În timpul operațiunii israeliene „Rising Lion”, care a durat 12 zile, Republica Islamică nu a fost doar lovită militar, ci și expusă ca fiind profund compromisă din interior. Precizia loviturilor a dezvăluit o penetrare extinsă a serviciilor de informații, o comandă și control degradate și un aparat de conducere incapabil să-și protejeze propriile figuri de rang înalt sau rețeaua regională.

Ministrul de externe al Iranului, Abbas Araghchi, a recunoscut, în vară, că bombardamentele Israelului și Statelor Unite au provocat pagube „excesive și grave” instalațiilor nucleare ale țării sale.

Influenţa regională a Teheranului a fost slăbită și de atacurile Israelului care au vizat așa-numiții ”proxies” ai Iranului – de la Hamas în Gaza la Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen şi miliţiile din Irak – precum şi de înlăturarea aliatului apropiat al Iranului, dictatorul sirian Bashar al-Assad.

Regimul de la Teheran s-a străduit să răspundă într-un mod care să restabilească descurajarea, deoarece escaladarea risca să ducă la represalii incontrolabile, în timp ce reținerea confirma amploarea vulnerabilității sale.

În concluzie, sancțiunile și inflația limitează drastic resursele regimului, represiunea este costisitoare și mai puțin eficientă, iar eșecurile externe au redus marja de manevră a Teheranului în străinătate.

„Regimul poate supraviețui acestei faze, dar numai prin accelerarea unui colaps pe termen lung, în care supraviețuirea însăși devine un proces de declin gestionat, mai degrabă decât de redresare. Este, într-adevăr, începutul sfârșitului”, apreciază Zineb Riboua, cercetător și manager de programe la Hudson Institute.

(Citește și: „VIDEO / Nouă zi de proteste în Iran – Fiul ultimului șah face apel la mobilizare generală – Regimul de la Teheran a tăiat internetul”)

***