Instituirea unei durate de minim şapte ani a contractului de arendare, respectiv 14 ani, în situaţia reînnoirii de drept, fără posibilitatea negocierii valorii arendei, este neconstituțională, a decis marți CCR.
În cadrul controlului de constituţionalitate a priori, cu unanimitate de voturi, CCR a admis astfel obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea pentru modificarea Legii 287/2009 privind Codul civil este neconstituţională, în ansamblul său.
Reamintim că aceste modificări, dezavantajoase pentru proprietarii de terenuri, au fost solicitate de mai mai multe asociații patronale din domeniu, care și-au motivat demersurile susținând că doar astfel de măsuri ar încuraja investițiile în agricultură și România s-ar alinia practicilor europene.
Proprietarii s-au opus unei astfel de durate minime explicând că sunt păgubuiți, întrucât perioada prea lungă îi împiedică să vândă terenurile, dacă au alte oportunități de afaceri.
De asemenea, nu le-ar permite încetarea colaborării cu un arendaș de care nu sunt mulțumiți și ar putea suferi prejudicii prin degradarea terenului din cauza exploatării necorespunzătoare de către arendași, care sunt interesați doar de profit, nu și de conservarea valorii pământului.
Explicațiile CCR privind neconstituționalitatea reglementării:
„În esenţă, Curtea a reţinut că instituirea unei durate de minim 7 ani a contractului de arendare, respectiv 14 ani, în situaţia reînnoirii de drept, fără posibilitatea negocierii valorii arendei, nu îndeplineşte exigenţele constituţionale referitoare la proporţionalitatea restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate privată, prin limitarea dreptului de dispoziţie al proprietarilor, precum şi a principiului constituţional al libertăţii economice, aspecte ce sunt de natură să contravină prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică şi art.136 alin. (5) privind proprietatea, raportate la art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Curtea a mai reţinut că introducerea unei noţiuni nedefinite şi neclare, respectiv „schimbul de utilizare între arendaşi”, în condiţiile în care nu sunt reglementate niciun fel de garanţii pentru proprietarii terenurilor, este o soluţie legislativă de natură să conducă la eludarea interdicţiei absolute a subarendării, cuprinsă în prezent în art.1.847 alin. (2) teza întâi din Codul civil, în situaţiile în care schimbul de utilizare a terenului ar fi făcut între bunuri neaflate în raport de egalitate a valorii lor.
Astfel, Curtea a constatat că este încălcat dreptul de proprietate al arendatorilor, prin eludarea voinţei iniţiale a părţilor – arendator şi arendaş – în privinţa modului în care vor fi exploatate bunurile agricole, precum şi dispoziţiile art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie, prin prisma încălcării cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii, astfel cum au fost consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Curtea a mai reținut că introducerea unei reguli derogatorii, respectiv a obligației moștenitorilor proprietarului de a menține contractul de arendare, spre deosebire de norma generală din materie de locațiune, reprezentată de art.1820 alin.(2) din Codul civil, instituie un tratament diferențiat în cadrul aceleiași categorii juridice, respectiv a moștenitorilor părților unui contract de arendare, ceea ce contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, reglementat în art.16 din Legea fundamentală.”
****
Urmărește-ne pe Google News
