Sinergia Mării Negre între mit şi realitate

Marea Neagră reprezintă un areal geografic distinct, care se remarcă prin plasarea la intersecţia dintre Europa, Asia Centrală şi Orientul Apropiat. Numai din alăturarea regiunilor amintite putem realiza importanţa acestei mări la care România are acces direct. În acelaşi timp, prin aderarea ţării noastre şi a Bulgariei la Uniunea Europeană- perspectivele Bruxelles-ului s-au extins, acesta fiind interesat de configuraţia acestei regiuni.

Anul 2007 a marcat lansarea Sinergiei Mării Negre de către Uniunea Europeană. Ce este o sinergie? Conform unei definiţii simple sinergia reprezintă coordonarea mai multor acţiuni în vederea unui rezultat comun cu economie de mijloace.

Sinergia Mării Negre poate fi privită ca o componentă relevantă a strategiei Uniunii Europene privind politica de vecinătate şi un factor cu o valoare adăugată în ceea ce priveşte negocierile de integrare ale Turciei în Uniunea Europeană.

Sinergia Mării Negre doreşte să aducă- şi într-o anumită măsura a reuşit- împreună jucători politici, organizaţii neguvernamentale şi sectorul de afaceri de la nivel regional pentru a promova atingerea unor rezultate commune, aşa cum amintea şi definiţia de mai sus. În termeni reali sinergia vizează implementarea de programe transfrontaliere pe diferite sectoare de activitate, având ca scop îmbunătăţirea relaţiilor de vecinătate între actorii regionali.

Aspectele economice sunt o componentă importantă a oricărei sinergii, iar dacă privim dinamica ţărilor din regiune putem înţelege pasul alert în care multe state se dezvoltă, lăsând loc pentru foarte multe oportunităţi.

Uniunea Europeană a pus la dispoziţie, prin intermediul Parteneriatului Estic, aproximativ 600 de milioane de euro pentru perioada 2010-2013, aceşti bani putând fi accesaţi şi de multe dintre statele din regiunea Mării Negre. Finanţările au ca şi obiective:

1. Construcţia instituţională, dorindu-se sprijinirea reformelor din ţările membre ale Parteneriatului- lucru relevant pentru eficientizarea instituţiilor publice.

2. Programe dedicate reducerii inegalităţilor socio-ecoomice dintre ţările partenere.

3. Implementarea unei dimensiuni multilaterale a Parteneriatului Estic.

Un eşec- mai mult sau mai puţin aşteptat- este reprezentat de nerealizarea proiectului Nabucco West, lucru justificat prin costurile mari de construcţie. Pentru România este o pierdere, dar în acelaşi timp trebuie să fim realişti- proiectele care au costuri mai reduse şi sunt eficiente vor câştiga în faţa celor mai scumpe şi la fel de eficiente.

Este o lecţie de învăţat, România mai are numeroase avantaje, dar fără o viziune clară aceste avantaje pot rămâne închise în dulap. Trebuie atrasă atenţia asupra proiectului Azerbaijan-Georgia-Romania Interconnector (AGRI)- având ca scop transportul de gaze naturale din Azerbaijan prin Georgia în România- astfel s-ar realiza o importantă conexiune între arealul Mării Caspice şi Europa- având cap de pod ţara noastră.

În termeni practici Uniunea Europeană are nevoie de arealul Mării Negre, ca un spaţiu stabil, în care “balanţa de putere” să fie prioritară. Nu trebuie să uităm că Marea Neagră este gazda intereselor Federaţiei Ruse (cu valenţe istorice şi contemporane), dar şi ale Turciei (a cărei atitudine nu este intotdeauna previzibilă, dar se află între anumiţi parametrii sistemici). În acest context apar România şi Bulgaria ca state membre ale Uniunii Europene, iar România (a şaptea ţară a Uniunii Europene ca populaţie) poate să aducă proiecţiile şi interesele forumului european mai aproape de Marea Neagră şi dincolo de ea.

Din nefericire România nu duce o politică externă activă la nivel bilateral cu statele din regiune, bazându-se doar pe marile scheme de la nivel european. Un caz ideal ar fi continuarea susţinerii ideilor şi proiecţiilor Uniunii Europene asupra Mării Negre, poate cu un accent mai mare pe reţele- aşa cum nota şi Radu Magdin într-un articol recent şi în acelaşi timp cu o atitudine proactivă în relaţiile bilaterale din zona Mării Negre. Uniunea Europeană a pus la dispoziţie un cadru, iar România trebuie să utilizeze această resursă importantă.

Mai sunt multe de învăţat şi de aplicat, dar cert este că Sinergia Mării Negre trebuie să rămână o prioritate a României- în ciuda unor aparente eşecuri- şi să continue prin iniţiative de cooperare în domenii precum energia, transportul, mediul înconjurător şi securitate regională. Maturizarea politicii externe a României va trebui să ţină seama de statutul de membru al Uniunii Europene şi să susţină accesarea oportunităţilor ce vin din Est. Procesul de maturizare trebuie să nască o viziune clară şi să repună diplomaţia românească în rolul de vector între Est şi Vest.

***
Radu Georgescu este reprezentantul României pe sectorul de tineret în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Este specializat în afaceri externe şi geopolitică.