Mircea Coșea / Crizonomia (2). Factorii de avantaj comparativ și România

David Ricardo ( 1772-1823) a creat bine cunoscuta teorie a factorilor de avataj comparativ conform căreia : dacă fiecare națiune se specializează în producerea acelor mărfuri la care , față de alți producători, beneficiază de un avantaj comparativ prin condiții privilegiate de resurse, mediu natural și calificare, atunci schimbul dintre națiuni este benefic fiecăreia dintre ele.

De aproape două sute de ani teoria factorilor de avantaj comparativ constituie unul dintre pilonii teoretici de forță ai științei economice, generatori ai marilor politici de liber schimb și ai instrumentelor și instituțiilor de orientare și reglementare a comerțului mondial.

Deși era evident încă din perioada 1980-2000 că interpretarea, în termeni de politici economice, a teoriei lui Ricardo era diferită de la un segment la altul al economiei mondiale, fenomenul a devenit pregnant odată cu declanșarea crizei internaționale. Considerăm chiar că această diferențiere de abordare poate fi inclusă în categoria cauzelor care au declanșat criza dar și în categoria cauzelor care au determinat întârzierea înregistrată de către unele țări în procesul de depășire a recesiunii. Cazul României este un exemplu din acest punct de vedere.

David Ricardo a identificat, în contextul epocii sale, ca fiind avantaje structurale ale sectoarelor porductive calitatea solului, condițiile de climă și calificarera unei forțe de muncă omogene din punctul de vedere al sistemului de organizare a proprietății și a valorificării acesteia prin producție-marfă. Evident, dezvoltarea ulterioară a societății a înclus în categoria avantajelor comparative ale unei economii naționale față de altă economie națională sau față de competitivitatea internațională și alți factori de avantaj comparativ de natură mai mult marfară decât naturală, cum ar fi costul muncii ( nivelul salarizării) și valoarea monedei ( paritatea monetară).

Ceea ce pare că nu a fost bine înțeles sau nu s-a vrut să se înțeleagă înainte de declanșarea crizei a fost importanța sublinierii pe care Ricardo a făcut-o privind condiția de omogenitate a mediului economic, devenită extrem de importantă în condițiile globalizării și ale dominației concurenționale a multinaționalelor. În termeni moderni, condiția de omogenitate se poate traduce prin existența unui cadru socio- economic caracterizat prin atribute coerente și compatibile ale unor indicatori cum ar fi nivelul costului forței de muncă, nivelul și caracterul politicilor sociale, legislația și normele de utilizare și protecție a mediului, politici fiscale și monetare.

În condițiile în care se crează zone sau segmente ale economiei mondiale caracterizate prin criterii de omogenitate, atunci factorii de avantaj comparativ nu mai sunt cei nominalizați de către Ricardo și nici cei de tip marfar apăruți ulterior. Omogenizarea face ca diferențierile dintre acei factori să fie din ce mai mici sau chiar inezistente. Apar însă alți factori de avantaj comparativ cum ar fi calitatea produselor, fiabilitatea, inovația, difersitatea sortimentelor, calitatea și diversitatea serviciilor, condițiile de service și garanție etc.

Enumerarea de mai sus ne poate conduce la o clasificare a factorilor de avantaj comparativ. Astfel : factori de avantaj comparativ ricardieni ( resurse, condiții naturale, calificarea ); factori de avantaj comparativ de tip marfar ( nivelul costului muncii, paritatea monetară); factori de avantaj comparativ de tip calitaiv ( calitatea, fiabilitatea, inovația, serviciile etc)

Nu trebuie înțeles că cele trei categorii de factori sunt strict delimitate și se utilizează în practica economică într-o manieră exclusivă. Între ei există o întrepătrundere și o condiționare reciprocă de natură să creeze un mix de politici și de oportunități de participare eficientă la schimburile internaționale.

Este însă important de subliniat că , în fiecare moment al procesului de racordare la piața internațională, există un trend evident de manifestare mai puternică a uneia dintre categoriile de factori față de celelalte, ceea ce aduce în prim plan ideia factorului predominant de avantaj comparativ .

Factorul predominant de avantaj comparativ ar putea fi interpretat ca o consecință a tipului și structurii exportului tradițional ( prin mecanismele pieței ) dar ar trebui să fie , în primul rând, o consecință a unei strategii sau concepții pe termen mediu și lung asupra rolului și locului economiei națioanle în cadrul schimburilor comerciale internaționale.

China, India, Thailanda ca și alte țări din zona Asiei de Sud Est au dovedit că au avut o strategie a factorului predominant de avantaj comparativ deoarece au știut să conceapă și să aplice astfel de politici economice încât pe o perioadă mai mică de două decenii au făcut un remarcabil salt de la factori de tip ricardian la factori de ordin calitaivi. Este dovada faptului că în noile condiții globalizante și mai ales în condiții de criză, teorie ricardiană a factorilor de avantaj comparativ devine un mijloc de creștere a eficienței schimburilor internaționale și o cale de relansare economică în condiții de criză numai dacă este adaptată noilor situații și dacă este interpretată ca un instrument al strategiilor de dezvoltare pe termen mediu și lung.

Din păcate, România nu a urmat această cale.

Încă de la începutul anului 2008, exportul a fost considerat ca fiind unul dintre principalele motoare ale creșterii economice și, după 2009 ca cea mai importantă șansă de a ieși din recesiune prin efectul de antrenare generat de reluarea activității pe piețele occidentale.

Ne putem pune întrebarea : ce factori de avantaj comparativ s-au avut în vedere atunci când i s-a acordat exportului un rol atât de important ? O analiză primară ne arată că România a mizat exclusiv pe o singură grupă de factori de avantaj comparativ , cei de natură marfară : costul redus al forței de muncă și paritatea leu/euro/dolar.

Sunt factori de avantaj comparativ care reflectă orientarea cvasi unilaterală a exportului nostru spre zona occidentală a Uniunii Europene unde diferențele salariale și de curs valutar ne conferă un grad mai mare de competitivitate. Acest fapt este reflectat și de structura manufacturiero-asamblatoare pe care industria noastră a căpătat-o prin permisivitatea excesivă ( datorată lipsei de strategie națională privind orientarea investițiilor străine) pe care am acordat-o input-ului de capital străin prin delocalizări. Remarcăm pe parcursul anilor de criză o evidentă lipsă de preocupare pentru adaptarea tipului de factori la condițiile actuale, în sensul evitării gradului mare de dependență pe care economia românească îl are față de cererea manifestată pe piețele occidentale.

Dacă s-ar fi luat în calcul necesitatea trecerii și la alt tip de factori de avantaj comparativ atunci, paradoxal, nu ar fi trebuit să facem pasul spre factorii calitativi , ca în cazul țărilor sud est asiatice,ci spre tipul de factori ricardieni deoarece România are un potențial imens din acest punct de vedere. Este cazul resurselor și a mediului natural, în primul rând suprafața și calitatea terenului agricol.

După cum se știe, România se află pe primele locuri în Europa și chiar în lume după suprafața și calitatea terenului agricol pe cap de locuitor. Potențialul teoretic de producție al agriculturii românești este de cel puțin patru ori mai mare decât necesarul de consum al populației țării iar condițiile de cultură bio sunt superioare tuturor țărilor membre UE.

Criza ne-a arătat că prețul redus al muncii românești sau variațiile de curs nu sunt adevărații factori de avantaj comparativ ai economiei nostre iar fixația pe aceștia conduce nu numai la dependență față de ritmurile și amploarea economiilor occidentale dat și la deteriorarea structurii economice prin inexistența unor ramuri sau activități capabile să creeze și să capitalizeze valoare adăugată la standarde europene. Evident, efectele în plan social sunt negative cu tendință de acutizare a unor tensiuni cu caracter destabilizator.

Se pare că actuala criză încă nu a reușit să demonstreze decidenților de politică economică necesitatea valorificării resursei agricole ca principal factor de avantaj comparativ al României. Prioritățile anului 2011 nu acordă agriclturii importanța care o merită. Oare trebuie să așteptâm declanșarea anunțatei crize alimentare pentru a înțelege ceea ce Ricardo a înțeles cu două sute de ani în urmă ?

***

Mircea Coșea este economist, profesor de Macroeconomie și Economia intergării Europene, fost vicepremier și președinte al Consiliului pentru Strategie și Reformă