Pentru România, puține din etapele cercetării medicale sunt cu adevărat accesibile.
Pentru cercetarea fundamentală ne lipsesc nu doar echipamentele, reactivii, culturile și, până la urmă, banii, ci chiar ideile și cercetătorii: mulți au plecat acolo unde au fost doriți, adică în centre din străinătate.
Pentru cercetarea translațională, nu dispunem de biobaze, accesul la animale de laborator este limitat sau complet absent și puține instituții ar putea (măcar teoretic) să susțină o astfel de activitate; la cum e finanțată cercetarea, în așteptarea banilor câștigați printr-un grant, animalele au timp să moară de foame nu doar o dată, ci de mai multe ori.
Pentru studiile clinice însă, lucrurile sunt ceva mai simple. Se pot utiliza structurile medicale existente, dar este nevoie de aplicarea corectă a protocoalelor și de respectarea tuturor regulilor de etică privind cercetarea pe subiecți umani. Studiile clinice sunt cel mai adesea sponsorizate de companiile producătoare ale unei substanțe cu potențial de a deveni medicament, ceea ce se traduce prin câștiguri importante pentru centrele și cercetătorii implicați în studii.
Cum se împiedică România
Problema țării noastre este că nici în cercetarea clinică nu stăm bine, deoarece medicii români nu contribuie la studiile clinice multicentrice internaționale decât – cel mult – cu pacienți. Și asta în cazul în care reușesc să construiască relații de încredere cu profesori din centrele importante ale lumii, cei care, de altfel, sunt primii invitați să conducă și să coordoneze astfel de cercetări.
Între țările europene, România stă rău spre prost: în 2012, conform unor date publicate în Applied Clinical Trials (Novak et al., 2014), în țara noastră se desfășurau doar 123 de studii clinice, față de 202 în Ungaria, 223 în Cehia, 317 în Polonia și 141 în cele trei țări baltice la un loc. Mai mult, statisticile arată chiar o scădere față de anul 2006, când în România erau în desfășurare 126 de studii clinice. Pentru comparație, în alte țări din Uniunea Europeană, în 2012 erau 294 de studii clinice în Austria, 548 în Belgia, 526 în Danemarca, 179 în Finlanda, peste o mie în Franța sau în Germania, 545 în Olanda.
Lucrurile nu pot fi explicate doar prin fondurile insuficiente, deoarece cercetarea clinică poate fi chiar aducătoare de fonduri. Lipsește însă o viziune de ansamblu, o autoritate reală și o recunoaștere a specialiștilor de către colegii lor din centre internaționale de prestigiu. Acolo unde acestea totuși există, sunt excepții de la regulă.
Excepții de la regulă
Și excepții există, chiar dacă mai mult pentru a confirma „regula”. În cazul lui Dragoș Vinereanu (foto), profesor de cardiologie la Spitalul Universitar de Urgență București, cercetarea clinică este o vocație, dar și o cale de a avea venituri decente într-o țară în care medicii sunt remunerați prost și împinși să accepte plăți informale de la pacienți. Pentru un profesor încă tânăr după toate standardele academice (va împlini 50 de ani în iulie), Vinereanu a participat deja la 57 de studii clinice multicentrice internaționale de fază II sau III și registre internaționale, la 35 din acestea ca investigator principal.
În plus, a fost membru al comitetului de conducere internațional (steering committee) în 27 de studii internaționale și deja a reușit să treacă la „nivelul următor”: în decembrie 2015, a publicat în European Heart Journal (revista principală a Societății Europene de Cardiologie, cu factor de impact de peste 15), ca prim autor și autor corespondent, o analiză a unor date obținute într-un mare studiu clinic internațional, ARISTOTLE (care a vizat un anticoagulant din noua generație).
E neobișnuit să vedem un medic român conducând astfel de cercetări nu pentru că nu am avea specialiști capabili, ci pentru că sunt preferați medicii „cu nume”, din centrele internaționale importante. Ceea ce e parțial valabil și pentru Dragoș Vinereanu, chiar dacă centrul important, în cazul lui, nu a fost Bucureștiul.
Un articol citat de 314 ori
Începuturile nu au fost deloc spectaculoase: o meta-analiză acceptată pentru congresul Societății Europene de Cardiologie și apoi o lucrare despre fibrilația atrială, prezentată la câteva congrese europene au fost, pentru preparatorul universitar de la începutul anilor ʼ90, pașii care au precedat obținerea unei burse de formare europeană în cardiologie intervențională.
Așa a ajuns Dragoș Vinereanu în 1995 la Cardiff, în Țara Galilor, în clinica profesorului Alan Fraser, unul dintre specialiștii europeni în ecocardiografie. După un an în care a învățat cardiologie intervențională și în care s-a implicat și în proiectele de cercetare pe care le desfășurau britanicii, a reușit să obțină o bursă de patru luni, pentru a continua cercetările deja începute.
La Cardiff avea să revină aproape în fiecare an – șase luni în 1998, cu o bursă a Ministerului Educației, trei săptămâni în 1999, șase în 2000, alte trei luni în 2002. Acolo a dezvoltat o serie de protocoale de investigație în ecocardiografie, în special pe partea subclinică, adică înainte de apariția manifestărilor de boală, dar când deja există mici alterări ale funcției și structurii cardiace.
A început să publice împreună cu grupul britanic încă din 1998 studii care peste ani și-au dovedit valabilitatea și au suscitat interesul altor specialiști. Studiul său din 1999, despre reproductibilitatea ecocardiografiei Doppler tisular pulsatil, a adunat 143 de citări până în prezent, iar cel despre evaluarea contracției în axul lung al ventriculului stâng pentru detecția disfuncției miocardice la pacienții asimptomatici cu regurgitație aortică severă, din 2001, a fost deja citat de 121 de ori.
Vinereanu avea însă să dea „lovitura” cu o cercetare clinică despre evaluarea hipertrofiei ventriculului stâng prin Doppler tisular la pacienții cu cardiomiopatie hipertrofică sau hipertensiune sistemică și la sportivi, un studiu citat deja de 314 alte articole. De fapt, colaborarea cu grupul lui Alan Fraser avea să meargă atât de bine pentru Dragoș Vinereanu că, până în 2008, reușise deja să publice 15 cercetări originale, ca prim autor, în reviste internaționale importante.
În 2014, Alan Fraser – care a fost în repetate rânduri în România, invitat să conferențieze la cursuri și la congrese – a revenit la București, unde a primit titlul de doctor honoris causa al UMF „Carol Davila” (foto).
Carieră universitară din carieră în cercetare
În România, succesul din cercetare avea să se reflecte și în cariera universitară, unde a avut o ascensiune rapidă: șef de lucrări în 2002, conferențiar în 2003 și apoi profesor din 2006. Este unul dintre cei foarte puțini care au reușit să obțină titlul de profesor în medicină înainte de vârsta de 40 de ani, iar reușita o datorează, fără discuție, rezultatelor deosebite în cercetare și colaborării cu Universitatea din Cardiff.
Activitatea sa nu s-a limitat la cercetare, fiind totodată și un valoros clinician, reușind să dezvolte un departament de cardiologie intervențională în cadrul Spitalului Universitar de Urgență București, fără să renunțe însă la ecocardiografie, metoda care a stat la baza celor mai multe cercetări originale ale lui Vinereanu.
În prezent conduce clinica de cardiologie de la SUUB, a fost ales viitor președinte al Societății Române de Cardiologie (funcție pe care o va prelua din 2017, pentru trei ani) și este membru al Academiei de Științe Medicale. În perioada 2012–2016, a fost prorector pentru cercetare în echipa lui Ioanel Sinescu, la conducerea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București. După cele mai recente clasamente, universitatea se situează între primele 500 din Europa (locul 451), după ce nu era în primele 1.000 acum cinci ani. Este cel mai bine cotată între universitățile de medicină în țară și a cincea între toate universitățile din România.
Un alt fel de victorii
Printre succesele cu care se poate lăuda Dragoș Vinereanu este și programul național de tratament intervențional în infarctul miocardic acut cu supradenivelare ST (STEMI), introdus în 2009. În cinci ani de program, s-a ajuns ca peste 60% din pacienții cu STEMI să fie tratați prin angioplastie primară, față de sub 10% înainte de 2009.
Chiar dacă este unul dintre foarte puținii români care au publicat în cele mai importante reviste de medicină (New England Journal of Medicine, Lancet, Circulation, European Heart Journal), chiar dacă a coordonat deja 15 granturi naționale și 16 naționale, chiar dacă are deja 92 de articole în reviste cu factor de impact și un indice h de 27, cu peste patru mii de citări, și chiar dacă anul acesta este primul pe lista finaliștilor pentru bursele Fullbright, nu toate încercările lui Dragoș Vinereanu au fost încununate de succes:
În 2011, când a fost unul dintre candidații la funcția de secretar general al Academiei de Științe Medicale, a obținut doar opt voturi, față de cele 66 ale câștigătorului, mult mai în vârstă, fost deputat PRM în perioada 2000–2008 și PNL în ultima lună a celui de-al doilea mandat, reales în funcție cu o și mai largă majoritate în 2015.
Urmărește-ne pe Google News
